Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 28 februarie 2014

Legătura ascunsă dintre știință, religie și sex

Circulă de ani de zile o poveste drăguță pe net și m-am gîndit să v-o aduc și vouă, în cazul în care ați deschis Internetul ieri și n-o știți.

Cică ar fi vorba despre o întrebare adevărată pusă la un parțial de chimie la University of Arizona, și de un răspuns autentic dat de un student. Răspunsul ar fi fost atît de „profund“ că proful a simțit nevoia să-l facă public, iar eu perpetuez adevărul sau, după caz, legenda urbană foarte haioasă.

Întrebarea din examen: 
Iadul este exoterm (dă căldură în exterior) sau endoterm (absoarbe căldură)?

Răspunsul de nota zece:
În primul rînd trebuie să aflăm cum variază în timp masa Iadului. Deci trebuie să aflăm viteza cu care intră sufletele în iad și viteza la care îl părăsesc, dar asta e puțin probabil. Cred că putem presupune liniștiți că odată ce un suflet a ajuns în iad, nu-l va părăsi.
Cît privește numărul de suflete care ajung acolo, hai să ne uităm la religiile lumii din ziua de azi. Majoritatea acestor religii susțin că dacă nu ești membru al lor, vei ajunge în iad. Cum există mai multe astfel de religii și cum oamenii nu aparțin la mai mult de o religie, putem considera că toate sufletele ajung în iad. Cu ratele curente ale natalității și mortalității, ne putem aștepta ca numărul de suflete din Iad să crească exponențial. Acum, să ne uităm la viteza modificării volumului iadului, pentru că legea lui Boyle spune că, pentru ca temperatura și presiunea să rămînă constante, volumul iadului trebuie să crească proporțional cu numărul de suflete adăugate.
Aici apar două posibilități:
1. Dacă iadul crește cu o viteză mai mică decît cea a intrării sufletelor în iad, atunci temperatura și presiunea din iad vor crește pînă cînd se dezlănțuie iadul pe pămînt.
2. Dacă iadul crește cu o viteză mai mare decît cea a creșterii numărului de suflete, temperatura și presiunea vor scădea pînă cînd iadul îngheață de tot. 
Deci care variantă e corectă? Dacă acceptăm postulatul oferit mie de Teresa în primul an de facultate, că „o să fie o zi foarte friguroasă în iad înainte de a mă culca eu tu tine“ și ținînd cont de faptul că m-am culcat cu ea aseară, atunci varianta corectă este numărul 2, astfel încît sînt sigur că iadul este exotermic și deja a înghețat de tot.
Corolarul acestei teorii este că, dacă iadul a înghețat de tot, nu mai primește suflete noi, deci s-a închis, prin urmare a rămas doar raiul, ceea ce demonstrează existența unei ființe divine.
Ceea ce explică de ce, noaptea trecută, Teresa tot striga „Oh, Dumnezeule!“

Mă rog, băiatul era la un examen de chimie.
Bravo lui! Și pentru răspuns, și pentru Teresa.
E o dovadă vie că există viață socială, ba chiar și sex, și dacă ești tocilar.


 sursa
http://www.catavencii.ro/Legatura-ascunsa-dintre-stiinta-religie-si-sex_0_10350.html

joi, 27 februarie 2014

Supărarea

“Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă”
Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic.

De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim.
De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru .
Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cate ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară.
Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.
Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.
Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.
IMPORTANT: 
Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă. Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi a-ţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă.
Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi agresiunea apărută se distruge.
Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs.
Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.
Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Cum dăruieşti aşa primeşti! Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior. Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit.
Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el.
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii) conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.
Asadar suntem ceea ce suntem ca rezultat a tot ceea ce am gandit!



Acest fragment face parte din cartea “Diagnosticarea karmei” de S.N. Lazarev.



sursa
http://autoeducare.ro/efectele-supararii

miercuri, 26 februarie 2014

Cum devin oamenii obişnuiţi monştri... sau eroi

În 1971, psihologul Philip Zimbardo, autorul cărţii lansate recent în SUA, a selectat un grup de 24 de studenţi la Stanford - tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile.
În şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate.
Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un experiment pentru a testa limitele umane. El vroia să descopere dacă oamenii buni, oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor.
„Experimentul din Închisoarea Stanford” a avut loc în 1971 şi a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic.Cartea „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, apărută recent în SUA,  tradusă şi în limba română şi va apărea la editura Humanitas. Cartea face o paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

  Studiul ar fi trebuit să ofere informaţii noi despre comportamentul uman în detenţie, indiferent de care parte a zăbrelelor se află subiectul. Cu acordul lor, cei din echipa deţinuţilor au fost arestaţi cu sirene şi cătuşe în propriile locuinţe, sub privirile stupefiate ale vecinilor, care nu-şi închipuiau într-o paşnică duminică după-amiază că tânărul drăguţ de alături ar fi participat la un jaf armat, cum scria în ordinul fictiv de reţinere.
   Gardienii şi-au creat regulile, pornind de la cele deja existente şi ajutaţi de un fost profesionist, care a încheiat experimentul într-un dezgust profund faţă de propria persoană. Deţinuţii aveau aşteptări minime şi o solidaritate care avea să dispară în două zile. Nu-i diferenţia iniţial nimic, toţi participanţii erau psihic şi fizic sănătoşi, educaţi, inteligenţi şi aparţineau clasei mijlocii.
 
E foarte posibil ca autorul acestui studiu să fi auzit de Fenomenul Piteşti, unul din pragurile mizeriei umane practicate de regimul comunist, care a transformat deţinuţii în călăi şi torţionari pentru ceilalţi deţinuţi.
Cele şase zile de studiu pe oameni au condus la concluzia că nimeni nu este suficient de pregătit pentru a rezista forţei răului şi că eforturile fiecărui individ care crede că morala e ceva mai mult decât un cuvânt, ar trebui să meargă în această direcţie.
Poate nu întâmplător, la ceva timp după această experienţă cumplită, doctorul Zimbardo a creat proiectul Hero, o organizaţie care crede că în fiecare dintre noi există mai degrabă un erou în aşteptare. Un fel de: How good people turn better.


E o diferenta mare intre experiment si viata reala din penitenciar. Stanford a fost un soi de puscarie pornita de la zero, iar conditiile de detentie chiar bunicele, daca le comparam cu inchisorile comuniste si in anumite privinte, chiar cu cele actuale din Romania.
   Puscariile reale nu sunt zidite peste noapte si umplute cu infractori aflati la prima condamnare. Ele sunt populate, in proportii diferite, de rechini recidivisti, ce au impus de generatii anumite reguli, independente de cele ale gardienilor. Este o lume aparte, in care necazul nu vine doar dinspre angajatii institutiei, ci si dinspre ceilalti colegi de celula.

Cum poti rezista totusi, daca nu esti din lumea stapanilor? Cum poti indura detentia si gardienii?
Simplu. Punandu-ti toata nadejdea in bunul Dumnezeu si rugandu-te. Asa au scapat marii nostri duhovnici, iar conditiile detentiei lor au fost cumplite fata de toate cele descrise mai sus.

Philip Zimbardo ştie cât de uşor le este oamenilor normali, simpatici să devină răi. În această prezentare, el dezvăluie fapte şi imagini necunocute până acum publicului, din conflictele de la Abu Ghraib. El vorbeşte apoi despre cealaltă parte a monedei: cât de uşor este să devii un erou, şi cum putem ajunge să atingem acest statut.




 
surse
http://www.nemira.ro/biblioteca-de-psihologie/efectul-lucifer--1288
http://saccsiv.wordpress.com/2010/06/19/experimentul-stanford-%E2%80%9Cefectul-lucifer-cum-devin-rai-oamenii-buni%E2%80%9D-detentia-gardieni-si-prizonieri/
http://www.gandul.info/stiri/efectul-lucifer-cel-mai-controversat-experiment-cu-oameni-1072166
http://www.prisonexp.org/psychology/41
http://www.lucifereffect.com/

marți, 25 februarie 2014

Lai = Daco - Geți

În lucrarea sa “Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922” publicată în anul 1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese din piatra existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria.
Printre aceste obiecte de piatra va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții găsite pe altare de piatră sunt ridicate pentru confirmarea înfiintării de noi sate, așezări și onorarea împăraților romani.
Primul set de pietre comemoriale indică creerea unei noi așezări, sate (vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.
Al doilea set de pietre inscripționate menționează pe lângă cetățenii romani, care aduc onoruri împăraților romani și pe localnicii “bessi”.

Textul inscripției este:
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis, cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.
Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.
Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în mod clar că în ciuda serviciului militar efectuat timp de 20 , 25 de ani veteranii nu au primit cetățenia romană, situându-se ierarhic inferior acestora.
Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessii erau de neam dacic, care trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al răului Marița (Hebrus). Strabon îi descrie pe bessii ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.
Se pare însă ca la acel an 149, unele comunități ale bessilor să se fi așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o comuniune pașnica cu cetățenii romani și veteranii.
Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum similare în anii 169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri. 
Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan prin cuprinsul lor.

Textul fragmentului de altar:
“ his... s, lae li .... tiumphla ... oledem ... dep... “
Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar, de altfel insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către cuvântul “lae” cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.
O altă inscripție similara cu cele doua identificate de către Pârvan va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi, lângă Constanța:

„I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator ... ii Au(gustorum) per magistro(s)...”
Din păcate fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la Histria este datat în anul 237, piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine carpica care a domnit între anii 235 - 238. Foarte multe cuvinte latine sunt deformate, sau scrise incorect ori din neștiința sculptorului, ori faptul că sa scris în latina vulgară - limba prisca. Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau folosite în latina cultă (ex. Arcinam ) Datorită acestor “personalizari” a inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.
Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe altarul datat la 237 ne vom lovi de incovenientul unor mari părți din text care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere comparativă cu alte texte din latina cultă de pe inscripții oarecum asemănătoare.
Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus, dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei, din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano, același si Cornelius....”
Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea lui este:
Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formeaza comunitatea satului lui (?)urre Muca au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul ...... din partea Primarului...

Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan, prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.
“Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să încercăm explicarea prezenței ei aici, dupa Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost asa de extins de acest împarat, încât contemporanii săi au avut impresia că toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar aceasta, care, firește, nu ar putea avea nimic comun cu Besii, obicinuiții consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani ? .

Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi , p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un neam thracic Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții - și cea veche și cea nouă - deopotrivă (deși una are LAE alta LAI) explicația trebuie căutată cu totul în altă direcție.
Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezentă în inscripții, a cuvantului “LAI”, era menționat chiar pe fragmentul de altar descoperit de el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere prezente pe piatră.
Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor, Ghebeleizis, (zeul geților menționat de Herodot) . Asa cum făceam observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis. Termenul Ghebeleizis este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din munte al dacilor – GHEBEL – LAI - ZEUS.
Ghebel, conform lui P. Kretchmer înseamnă „pământ”, dar în același timp sensului lui mai corect este de „munte”, „zis” este deformarea cuvântului care indica divinitatea „ zeus” iar „Lai” este numele pe care și-l acordau lor însuși, dacii.
Numele de „daci” și de „geți” era dat bastinașilor Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.
Altarele inscripționate mentionează foarte clar alcătuirea comunităților sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni romani și lai. Deoarece nu cunoaștem datare a doua din inscripții ci doar pe cea din anul 247, putem concluzionă că după 141 de ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își păstrau identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui “neam” nou, urmare a pretinsei romanizări. Nu apare nici într-o inscripție o comunitate numită “daco-romanică “
Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente funerare) privitoare la daci care au preluat nume romane nu se explică care a fost cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care aveau responsabilitate pentru viața comunităților lor să fi acceptat de nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al traiului de zi cu zi. Este sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul dacilor pentru o mai buna funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur că mulți dintre tinerii care sau înrolat, sau au fost înrolați forțat în legiunile romane, să se fi adaptat modului de viața roman. In acest caz este normal ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi rebotezat cu nume romane.
Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația privitoare altarului de la Histria.
Alexandru D.Xenopol în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia Traiana menționează despre existența unei inscripții funerare descoperită pe o piatră de mormânt: „ Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de natiune dac, Atticia Sabina soția lui și Iul. Costas fiul lui și moștenitorul spre recunoștiință ”

Pe mormântul lui Secundinus scrie însa “dac” și nu “lai” din motive bine întemeiate. Secundinus asemeni bătrânilor nostrii își pregatise probabil înainte de a muri piatra de mormant, cerând în mod expres să fie trecut numele de “dac”, cel sub care fusese cunoscut de romanii ca veteran.
Ca o mențiune să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor ci ca rege al costobocilor (Piepori Regis Coisstobocensis).
Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la inceputul evului mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.
Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor în ținuturile țărilor române pomenște și numele uneia din aceste țări : “Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”
Numele Țării Ilaut se pare ca a fost preluat de către cronicarul Rasid - ed -din, din cine stie ce documente, astăzi pierdute, asemeni Letopisețului Țării Românești găsit în desertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor. Cuvântul devenit Ilaut, rezultat prin deformare persană este compus însă din I - LAI - UTI.
Aceasta deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste Lytua, deformare forțată după numele de Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei Lituanii (probabil învecinată cu Țara Hațegului și a Făgărașului !).
În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este explicat prin: “negru, negru cenusiu, negru amestecat cu alb (când se referă la oi)”.
Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii sau negre amestecat cu alb.
Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh “ cea ce înseamnă “Valahii Negri “. Timp de zeci de ani “istoricii” au încercat să ne explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era faptul că valahii erau fizionomic mai închiși la ten, oacheși.
Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisa si ochii albastrii.
Numele de Valahi Negrii provine de la faptul că ocupația principală a geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de rând, dar și cei bogați, datorită asprimii climei se îmbracau, in perioada de iarnă, în blănuri de oaie, negre în special, sau gri. La fel și îmbrăcămintea de muncă a țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă albă, vestă neagră), abia la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar tot pe fondul negru cu alb.
Domnitorii români în general nu au avut armate echipate de tip occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa țărăneasca care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele confruntari dintre valahi și tătari, acestia văzând o masă de oșteni îmbrăcați în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic ”Valahii Negri “(Kara Ulagh).

Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se îmbraca el însuși, devenind astfel “Domnul cel Negru”.

Un articol de Cornel Bîrsan

https://www.facebook.com/pages/Cornel-Birsan/544563925565876







sursa
http://istorie-furata.blogspot.ro/2014/02/partea-iv-din-latinitate-romanica-sau.html

luni, 24 februarie 2014

"Cred că poţi trăi în lume cu Dumnezeu în suflet clipă de clipă." - Oana Pellea - "Mă doare România ca un organ intern al fiinţei mele."

- În fiecare pagină din Jurnalul pe care l-aţi lansat de curând se vede lupta permanentă pe care o duceţi pentru a deveni un om mai bun, pentru a scăpa de greutatea ”cărnii” cum îi spuneţi dvs. şi a regăsi lumina spiritului. Să te adaptezi vremurilor de azi înseamnă o cedare? Până unde poţi să opui rezistenţă când te invadează ” răul şi urâtul”? 
- Trebuie să te adaptezi, dar a te adapta nu înseamnă a ceda de la credinţele tale sau reperele tale. Rezistenţă trebuie să opui până la capăt. Nu lăsa răul şi urâtul să intre în viaţa ta. Simplu. Te ridici şi pleci. Dacă vrei o viaţă frumoasă, fă-ţi-o! Cine să ţi-o facă? Fă-ţi-o! Viaţa e ceva care se şi construieşte. Atâta timp cât eşti sănătos şi cei pe care îi iubeşti sunt sănătoşi, poţi să-ţi schimbi viaţa în fiecare secundă.
- În carte vorbesc despre cei ce i-am iubit şi pe care îi iubesc. Domnul Liiceanu o spune foarte frumos. „Un Jurnal este şi despre şi înspre nemurirea oamenilor pe care îi iubeşti”. Întotdeauna vom avea nevoie de repere. De cineva de care să ne sprijinim iubirea şi admiraţia. Modelele se caută. E ca şi când cauţi aurul în albia râului. Printre mult noroi şi nisip e şi un grăunte de aur. Trebuie cernut noroiul, trebuie scuturată sita de zgură şi, în final, găseşti. Dacă vrei să găseşti...găseşti. Ştiţi câţi oameni superbi există printre cei şase miliarde de locuitori ai planetei pământ? O mulţime! Trebuie doar să-i găseşti şi să te bucuri de ei!

- O propoziţie scurtă revine ca un laitmotiv în Jurnal: ”Mă doare România!” E ca un strigăt de disperare şi de dragoste în acelaşi timp. Ce anume ”doare” cel mai mult la România? 

- Cred că spun în Jurnal....
"Mă doare România ca un organ intern al fiinţei mele."
 Aşa cum te doare ficatul. Cum ţi-e rău de la suflet. România nu este ceva exterior mie. E inclusă fiinţei mele esenţiale. Şi are nevoie de îngrijire.... România mea e bolnavă şi suferă de neiubire.
- Trebuie să reîncepem să iubim România. Să reinventăm România pe care să o putem iubi şi admira. Depinde de fiecare dintre noi. Eu nu fac politică, nu e treaba mea, nu mă pricep. Nu mă interesează. Cred însă, că trebuie să ne reîndrăgostim de pământul ăsta binecuvântat. Dacă îţi înjuri ţara de dimineaţă până seara e ca şi când te-ai înjura în oglindă! Iubirea de mamă poate fi desuetă? Sau iubirea faţă de copilul tău e desuetă?? Vi se pare desuet repectul faţă de sine? Cum să devină desuet un sentiment esenţial? Oriunde am merge în lumea asta mare purtăm pe tălpile sufletului nostru pământ românesc.
Pe fruntea noastră e scris „român”. 
Nu credeţi că trebuie să facem ceva ca să devenim mândri de acest nume?
- Glumesc de multe ori şi spun că dacă ai şcoala numită România înseamnă că te vei descurca oricunde în lume.... Şi e adevărat. Aici parcă e totul mai greu. Mai complicat. Mai incurcat. Ai senzaţia că trebuie să împingi vagoane ca să urneşti ceva .....Şi de aici acest sentiment de construcţie pe nisip. O luăm tot timpul de la capăt....De ce e aşa? Din cauza noastră. Din cauza mea. Cineva trebuie să-şi asume vina.
Iată: din cauza mea! Îmi asum eu responsabilitatea, pentru că m-am săturat să tot aud că e vina altora. Întotdeauna altcineva e de vină şi nu noi...
Dacă toţi ne-am gândi real unde greşim fiecare dintre noi, cu ce am putea îmbunătăţi fiecare situaţia, am avea o altă Românie. Dacă afirmaţia „e din vina mea” ar deveni brand de ţară, nu credeţi că am avea de câştigat? Eu cred că am avea o altă Românie!
- Nu ştiu să dau sfaturi. Şi tinerii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să li se acorde respect şi iubire. Să li se spună că e nevoie de ei. Avem tineri excepţionali care nu simt că sunt sprijiniţi. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire şi lipsă de educaţie, avem tineri dezorientaţi care ar avea nevoie barem de înţelegere. Lucrurile sunt mai complicate... E uşor să acuzi şi să judeci pe altcineva, e mult mai greu să încerci să-l înţelegi, să şi încerci să ajuţi.... Din păcate la noi, nici vorbă de a ajuta.... dacă cineva reuşeşte avem două opţiuni: ori încercăm să profităm la maxim de succesul lui strict în interesul nostru şi în detrimentul lui, ori îi blocăm succesul! E un adevăr, îl trăim cu toţii. Şi e un păcat, pentru că aşa pierde toată lumea şi nu câştigă, de fapt, nimeni nimic!
Dar, oriunde ar pleca tinerii, vor duce cu ei România. Repet, e inclusă în fiinţa noastră. Iar dorul e ceva real. Ideal ar fi să rămână acasă. Cine vrea să-şi vadă copiii plecând de acasă? Dar nu poţi să le ceri asta până când nu le creezi un minim de condiţii de dezvoltare. Un mediu propice de creştere spirituală, educaţională.
- Există încă locuri superbe, dar şi Bucureştiul este în mare suferinţă, în mare lipsă de iubire. E un oraş mutilat! Ce se întâmplă cu monumentele de patrimoniu, cu vechile case ce sunt bijuterii de arhitectură şi de bun gust este o barbarie! Dispar peste noapte din interese băneşti fără nici un fel de scrupul. Şi în locul lor apar monştri de prost gust ce agresează fiinţa oraşului. Există popoare pe lume care conservă orice urmă din trecut, fie ea cât de mică. Noi intrăm cu buldozarul în trecutul nostru şi avem pretenţia ca viitorul să fie stralucit. E o aberaţie! Viitor fără cunoaşterea şi respectarea trecutului nu există. Dar aşa cum nu ne respectăm bătrânii - aşa nu respectăm nici clădiriile vechi ale oraşului. Din păcate.
- Credinţa în ceea ce mă priveşte nu este în nici un caz un refugiu. E bucuria şi regăsirea mea.
Nu ştiu despre cazul celor doi tineri de la teatrul naţional, deci nu mă pot pronunţa. Eu pot vorbi despre mine şi atât, iar eu cred că nici o extremă nu e bună.
Cred că poţi trăi în lume cu Dumnezeu în suflet clipă de clipă. Şi cu ce bucurie!

Scris între durerea pierderii celor dragi şi regăsirea curajului de a o lua mereu de la capăt, Jurnalul Oanei Pellea devine un sprijin pentru toţi cei care se simt descurajaţi şi lipsiţi de motivaţia de a merge mai departe.
 




se pot citi cateva pagini aici :
http://www.humanitas.ro/files/media/jurnal-pellea.pdf

Interviul acordat ziarului Gândul
http://www.gandul.info/magazin/oana-pellea-daca-afirmatia-e-din-vina-mea-ar-deveni-brand-de-tara-am-avea-o-altfel-de-romanie-4586342

duminică, 23 februarie 2014

Cogito, ergo sum – gândesc, deci exist -- sau -- Cogito, ergo non sum - gândesc, deci NU exist ++ Omul trebuie să lucreze la nemurirea sa

Vă rog să presupuneţi următoarele: vă instalaţi afară, să spunem la ora unsprezece dimineaţa, şi priviţi zona care vă înconjoară, dar cu atenţie, nu aşa cum o zugrăvesc unii. Veţi vedea că întregul peisaj senzorial se modifică complet la ora douăsprezece, la ora cinci, la ora opt. Imaginea din jurul dumneavoastră se transformă continuu. Aveţi de-a face cu influenţe, cu efecte întreţesute. Când priviţi un arbore dumneavoastră vedeţi lumina reflectată, vedeţi poate frunzele mişcate de vânt etc., dar nu vedeţi niciodată ceva statornic, durabil. Vedeţi pur şi simplu un fenomen obiectiv. În timp ce teoria stângace a cunoaşterii vorbeşte despre fenomene subiective, dumneavoastră vedeţi un fenomen obiectiv care se comunică în mod natural ochiului. Aşa cum arborele captează razele luminoase, le reflectă etc., tot astfel şi ochiul se află într-un anumit raport cu razele luminoase.
Putem spune că fenomenalul, aparentul, natura maya care este răspândită în jurul nostru în lumea senzorială este prezentă şi în imaginea noastră subiectivă; pentru că este obiectiv schimbătoare, ea este schimbătoare şi în imaginea subiectivă.
Aşadar, când stăm în faţa lumii nu avem de-a face cu o realitate durabilă, avem de-a face, am spune, cu ceva ce vine şi trece. Avem de-a face cu aparenţe. Dacă am dori să construim teoretic această imagine am ajunge din nou la cele câteva linii din Madonna Sixtină. Aşa stau lucrurile în toate situaţiile în care ne aflăm.
Ne aflăm în lumea aparenţelor, a mayei, dar în ciuda faptului că ne aflăm cu toate capacităţile noastre de percepţie în această lume a mayei noi suntem conectaţi la această lume. Când ieşim dimineaţa din Cosmos cu eul nostru şi cu corpul nostru astral şi ne afundăm în corpul nostru eteric şi în corpul nostru fizic, materia în care ne afundăm conţine ceva obiectiv, ceva adevărat. Desigur, ceea ce ne întâmpină ca imagini haotice este numai o aparenţă; dar materia în care ne afundăm conţine ceva adevărat. În clipa în care ne afundăm astfel, indiferent dacă prin aceea că vreau să-mi mişc membrele, că vreau să-mi aduc reprezentările în formaţiuni ale fanteziei sau să-mi aduc reprezentările în contexte logice, noi ştim că aici există ceva care nu depinde de noi, ceva ce primim, ceva care ne preia. Momentul trezirii este cel care ne transmite sentimentul fiinţării noastre.

Cartesius sau Descartes, a formulat principiul:
Cogito, ergo sum gândesc, deci exist.– Este formula cea mai idioată pe care o poţi gândi, căci în timp ce gândeşti nu exişti. Eşti în afara fiinţării;  
Cogito ergo non sum – este adevărul adevărat. Atât de departe de noi este în prezent adevărul adevărat încât chiar cel mai mare filosof al vremurilor noi a pus în locul adevărului contrarul său.
Noi ne însuşim sentimentul fiinţării când gândirea se simte inserată în organism, când gândirea se simte inserată în ceea ce este greu.
Aceasta nu este o imagine populară, este realitatea în opoziţie cu aparenţele.

Aceasă mişcare ritmică între sentimentul fiinţării şi sentimentul nefiinţării puteţi s-o aduceţi în faţa ochilor pentru meditaţie.
Când trăieşti în gânduri, poţi spune: Eu nu sunt.
Dacă trăieşti raportându-te la voinţă, care se află în omul metabolismmembre, spui: Eu sunt.
Iar cel care trăieşte între omul metabolismului şi omul creierului spune: Eu nu sunt.
În creier trăiesc doar imagini; ceea ce se află la mijloc este alternanţa între Eu sunt şi Eu nu sunt.
Corespondentul fizic, exterior al acesteia este respiraţia. Expiraţia împlineşte procesul respirator cu ceea ce vine din omul metabolic, cu dioxidul de carbon. Eu sunt este expiraţie. Eu nu sunt este inspiraţie.

eu nu sunt
eu sunt       – eu nu sunt
expiraţie       – inspiraţie

eu sunt
 Inspiraţia este înrudită cu Eu sunt al gândirii. Când inspirăm preluăm aerul în noi, împingem în sus apa spaţiului arahnoidian, prin aceasta împingem în sus lichidul creierului. Aducem astfel oscilaţia respiratorie în creier. Acesta este organul gândirii. 
A transmite procesul inspiraţiei în creier înseamnă Eu nu sunt. 
Expiraţia corespunde împingerii lichidului din jurul creierului (prin spaţiul arahnoidian), care apasă pe diafragmă, se referă la aerul încărcat cu carbon devenit dioxid de carbon: Eu sunt ieşit din voinţă. A expira înseamnă expulzat din voinţă.
Toate acestea ne arată cum omul, în timp ce este transpus în lumea fizică prin naştere, se prăvăleşte în maya, iar odată cu moartea se naşte din nou din maya, îmbogățit cu sentimentul ființării, de care are nevoie pentru a vieţui mai departe după moarte. 
A obţine prin moarte sentimentul fiinţării, în timp ce a te naşte înseamnă prăvălirea entităţii spiritual-sufleteşti a omului în maya, este un eveniment important.
Datorită faptului că ne aflăm în maya, aşadar într-o lume de imagini, suntem liberi. Niciodată nu am putea fi liberi dacă ne-am afla cu conştienţa noastră într-o lume de fapte între naştere şi moarte. 
Noi suntem liberi numai pentru că ne aflăm într-o lume de imagini. 
Imagini care nu ne determină cauzal. O lume de fapte ne-ar determina cauzal. Ceea ce aduci imaginii din faţa ta trebuie să provină din tine. 

Pentru a pătrunde în ştiinta spiritului trebuie să te legi mai puternic de fizic decât se face azi, în conditii aşa-zis normale. Trebuie să dai greutate mai mare noțiunilor. Prin aceasta însă preiei prin moarte sentimentul ființial şi eşti corespunzător vieții de după moarte.
 Omul actual vrea să nu adauge nimic la ceea ce îi oferă viața. Lui îi este incomod să fie activ.
În viata socială, noi am năzuit întotdeauna să învățăm atât cât este necesar şi după şabloanele prescrise de stat, astfel încât, atunci când ajungem în mod fericit la vârsta de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani şi am devenit maturi pentru a putea fi funcționari, suntem încadrați într-o schemă oarecare şi pretindem după un număr de decenii să ni se dea o pensie; acum suntem asigurați pe viață.
Lăsăm să ne fie pensionat corpul – cu anticipație –, apoi intervine şi Biserica, confesiunea religioasă, care ne cere doar să ne dăruim în mod pasiv celor ce ni se oferă. Aşa cum mai înainte ni s-a pensionat corpul, Biserica ne pensionează sufletele, fără ca noi să facem ceva în acest sens decât cel mult să trăim în credință.
Această situație trebuie să înceteze, în caz contrar cultura va dispărea. Pentru aceasta este necesară acțivitatea interioară, conlucrarea interioară activă cu ceea ce face omul din sine, chiar şi cu ceea ce face din sine ca ființă nemuritoare.
Omul trebuie să lucreze la nemurirea sa.
Acesta este lucrul de care cei mai multi ar vrea să fie scutiți. Ei cred că prin cunoaştere nu se poate învăța nimic despre ceea ce există, cel mult putem afla că omul este nemuritor.
Există oameni care spun: Eu trăiesc acum, în viața actuală; ce va fi după moarte voi vedea atunci.
Nu va vedea nimic, nu va vedea absolut nimic!

În timp ce preluăm în cunoaşterea noastră spiritual-sufletescul, noi ne maturizăm spiritul, pentru a nu avea după moarte starea a ceva care se scufundă înotând, adică a ceva care urcă neavând ființă. Noi trebuie să lucrăm la entitatea noastră pentru ca ea să poată trece corect prin moarte. Dobândirea cunoaşterii spirituale nu este numai asimilarea unei cunoaşteri abstracte, este impregnarea spiritual-sufletescului omului cu forțele care înfrâng moartea.

Aceasta este, în fond, învățătura creştină. Din această cauză, omul nu trebuie să aibă numai credința în Christos, cum vrea o confesiune mai nouă, ci este necesar să anime cuvântul lui Pavel:
„Nu eu, ci Christos în mine.” 
Trebuie să vrei să dezvolți forța lui Christos în tine; ea trebuie modelată! Credința ca atare nu-l poate salva pe om, ci doar conlucrarea cu Christos, prelucrarea interioară a forței lui Christos, care este întotdeauna prezentă, însă trebuie pregătită.
Inițiativă, activitate, acestea sunt elementele care vor trebui să năpădească omenirea.
Simpla credință pasivă îl face pe om prea vulnerabil, astfel încât treptat nemurirea ar muri pe Pământ.
 Prin ştiința spiritului suntem conduşi spre adevăr, nu numai spre o cunoaştere abstractă.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA205/GA205_CF10.html

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com