Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

luni, 31 martie 2014

„Continuitatea românilor în vatra lor strămoşească - Dacia - nu a fost contestată până la sfârşitul secolului al XVIII-lea”. - Franz Joseph Sulzer - Geschichte des transalpinischen Daciens

Sensul unei rase, naţii ori seminţii în istorie nu constă în cuceririle şi acaparările samavolnice teritoriale, provinciale, în migraţiile barbare distrugătoare, în iredentismul grotesc, în falsificarea istoriei şi a culturii, în maghiarizarea forţată a populaţiei ocupate, în interzicerea vorbirii limbii române în teritoriul sfâşiat şi controlat de invadatori, în şerbia aproape milenară cu care a înjugat pororul român din Ardeal, în „aranjarea” diferitelor tratate internaţionale, în obținerea garanţiei marilor bancheri internaţionali sau a lobbismul anumitor congresmeni întru şovinism pentru liderii diferitelor organisme ale societăţii deschise, ci în misiunea spirituală şi jertfelnică pe care o aduc lui Dumnezeu, naţiei lor şi indirect celorlalte naţiuni. Naţiunea noastră dacoromână este cea care a înrâurit dublu destinul rasei migratoare a huno-ungurilor: i-a aşezat într-o vatră ca temelie a vieţii şi le-a dat un sens spiritual încreştinându-i la ortodoxie. Drept recunoştiinţă s-au învrăjbit într-o acută tendinţă de hegemonie, de jafuri repetate, de profanări ale sfintelor locaşuri, de masacre înmiite asupra populaţiei civile, care au culminat cu diabolicul holocaust cunoscut în istorie sub denumirea de teroarea hortistă ...
Cine sunt ei?
 Noi dacoromânii îi ştim destul de bine fiindcă i-am simţit pe pielea noastră, pe truda şi sângele nostru, de-a lungul veagurilor şi chiar în prezent, dar la fel de bine i-au cunoscut şi-i cunosc şi marile personalităţi culturale ale lumii. Să le dăm deci, cuvântul-mărturie: Nestor în Cronica sa de la Kiev din secolul al XI-lea, a întocmit povestea neamurilor, spunând că:
 "ungurii trecuseră pe lângă Kiev, peste muntele Ugorskis, peste Nipru, îndreptându-se spre Carpaţii nordici de deasupra Tisei, purtând lupte cu cei ce trăiau acolo, cu vlahii şi slovenii. Înlăturând pe valahi s-au aşezat împreună cu slovenii pe care i-au supus peste acea ţară, care ulterior a devenit Ungaria."
  Fiindcă am ajuns la unguri să zăbovim puţin asupra pseudo teoriei lui Roesler. În anul 1886, între 1-2 Octombrie s-a ţinut la Viena al VII-lea Congres al orientaliştilor. De la Universitatea Budapesta a participat profesorul Paul Hunfalvy, care s-a străduit să impună bazaconiile-teoriei Roesler, şi anume că:  leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia către sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. 
Cu infatuarea sa, Hunfalvy şi-a încercat cacialmaua-ştiinţifică în faţa marilor savanţi ai lumii ştiinţifice. 
Ghinionul lui dincolo de aberaţiile susţinute a fost titanul savanţilor, boierul, folcloristul, filologul şi istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscător a peste 23 de limbi. 
Înainte de a scăpa în Dunăre Hunfalvy, Haşdeu intervine: 
"Cer permisiunea de a-l întrerupe pe d. Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză calul castrat se numeşte Longre, de unde hongrer acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu şi chiar înainte de secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în Evul Mediu al ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune cuvântul francez hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul jugănit se numeşte Wallach, adică „român”. S-ar putea explica acest termen, dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stâng al Dunării de Jos cu ungurii?"
- Dl. Hunfalvy: Eu nu cunosc vechimea acestui cuvânt în germană.
- Dl. Haşdeu: "Este foarte posibil ca să nu se găsească în vechile texte al Germaniei străvechi şi totuşi el trebuie să fie relativ foarte vechi în vorbirea poporului căci, pe de o parte, el s-a răspândit până în limbile scandinave: în suedeză wallach „hongre”, pe de altă parte el a pătruns în lituană: volukas „hongre”; în fine el se găseşte în toate dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri ca un neologism sau ca un cuvânt de împrumut."
Alfred Ludwig, delegatul praghez face următoarea observaţie:  
"Eu voi prezenta de asemeni în trecere o obiecţie la teoria d-lui Hunfalvy. Dacă Românii ar fi venit de dincolo de Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar găsi în sud, mai aproape de acest fluviu, în timp ce din contra, noi le vedem toate la nord, aproape de Carpaţi, şi decât mult mai târziu, Românii îşi apropie reşedinţele lor de Dunăre."
- Dl. Hunfalvy: Acele capitale nu erau fondate de Români, ci de Slavi, aşa cum numele lor o atestă.
- Haşdeu intervine:  
"Îmi permit o nouă întrebare: În care dialect slav a găsit dl. Hunfalvy cuvintele Câmpu-Lung şi Argeş nume ale vechilor capitale româneşti?"
Bătrânul lingvist ungur se clatină în derută: Eu nu ştiu dacă aceste nume sunt vechi. 
 În Aulă se aşează alături de ungur, ridicolul situaţiei. Haşdeu rămâne în picioare. Hunfalvy se împleticeşte bălmăjind: Aici discuţia este închisă, „graţie” memoriului prea lung... evitând neplăcerea de a obosi chipurile atenţia Congresului şi că transmite manuscrisul d-lui profesor Roth, preşedintele secţiunii ariene, pentru a fi publicat în întregime în Buletin.
Urmarea imprevizibilului s-a produs: S. Papageorgios, delegatul atenian cu teza despre Cuţovlahi se retrage.
Haşdeu, înainte de a-şi prezenta lucrarea
 Domnilor, România poate fi mândră de a fi de două ori obiectul discuţiilor în rândul Congresului orientaliştilor. Mai întâi dl. Hunfalvy propusese să demonstreze în faţa dumneavoastră că leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia spre sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. Eu regret că dl. Hunfalvy nu ne-a citit decât introducerea unei lungi monografii destinate să figureze în extenso în Buletinul Congresului."
 Asistenţa gustă din plin, chiar cere supliment la fina ironie savantă.  
"Regret încă cu atât mai intens de a nu putea împărtăşi teoria venerabilului meu amic, teorie deja susţinută altă dată de Sulzer şi Roesler, asupra raporturilor de filiaţie între ramura daco-romană şi ramura macedo-română a gintei traco-latine." 
 Comunicarea savantului nostru încântă asistenţa atestând străvechimea Daco-românilor în Vatra lor multimilenară.  Savantul nostru Haşdeu aflat în corespondenţă cu Hunfalvy îi trimisese cu mult înaintea Congresului cursurile sale predate de el la Universitatea Bucureşti în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie:  
"Principie de filologia comparativa ario-europea, cuprinzând grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, ca aplicaţiuni la istoria limbii române", Zina Filma, Goţii şi gepizii în Dacia. Studiu istoric lingvistic şi Glossariu tomul I, cu vorbele din limba română şi străine. Autori: A.T. Laurian şi I.C. Massim.
Mihail Eminescu preia argumentele lui Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius Jungetu şi Edward Gibbon şi supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi destul de critic. Mirajul aurului şi-a bogăţiilor dace, i-a năpustit pe Hunii în frunte cu fiorosul Attila peste noi, Dacoromânii. Neputând să-şi împlinească visul prin faptul că Tezaurul dacic fusese capturat de Traian şi romanii lui, Hunii s-au încăierat între ei după care s-au îndreptat spre Roma, acolo unde se afla Comoara Dacilor: 
"cinci milioane livre de aur, zece milioane livre de argint, în afară de cupe şi lucruri scumpe, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste cinci sute de mii de bărbaţi, cât se poate de potriviţi pentru lupta cu armele lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război."
Trebuie desigur să venim cu o precizare referitor la numărul prizonierilor. Cifra prezentată de Criton sau de alţi adepţi ai teoriei Golirii complete a Daciei ocupate în anul 271, d.Hr. este falsă, este o veritabilă găselniţă pentru iarmaroc. Ea a fost îmbrăţişată doar pentru a se justifica Vatra străbună rămasă goală în fosta provincie ocupată şi a se impune teoria aşezării migratorilor Huni în Vatra noastră părăsită, atunci. Dovadă este pseudo-teoria susţinută de Sulzer şi Roesler. Alt raţionament este că armata romană oricât de puternică ar fi fost, trebuia să fie cel puţin de două ori numeric peste prizonieri daci, căci altfel n-ar fi avut nici o şansă să-i supuie, să-i dezarmeze, mai ales că se cunoaşte vitejia dacilor şi curajul lor nemuritor de a înfrunta bucuroşi moartea. Dar să revenim tot la râvnitorii de comori hunii-unguri. După ce s-au încăierat şi prădat reciproc în Dacia neocupată au părăsit-o cu un gust amar. Iată ce ne relatează despre ei Sfântul Ambrozie
"Hunii s-au aruncat asupra Alanilor, Alanii asupra Goţilor, Goţii asupra Taifalilor şi Sarmaţilor şi aşa mai departe."

Eminescu şi Taina Daciei
 Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui).
O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată  cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.
În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal
O descriere realistă a Hunilor făcută de ilustrul Ammian Marcellian
 Neamul Hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de mlaştinile Macotrice, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a sălbăticiei. La ei chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se brăzdează adânc obrajii cu fierul pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina părului, să se acopere cu cicatrici şi zbârcituri. Încât îmbătrânesc fără barbă şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii, cu mădulare butucănoase şi vânjoase, cu cefe groase şi cu înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea pădurilor. Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nevoia focului sau a mâncării gătite, ei se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi pe spinarea cailor. Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea... (la noi n-au dovedit acest lucru. n.a.) La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug, căci toţi umblă de colo până colo fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. Asemenea animalelor necuvântătoare, nu-şi dau seama în nici un chip de cinste şi necinste, aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur... Atilla s-a intitulat rege al Hunilor şi era extrem de crud. Ucidea prin răstignire. Avea mai multe soţii... După moartea lui (452 d.Hr.) ucis în noapte nunţii probabil de tânăra şi ultima soţie Ildice, de origine germanică, banda de terorişti-fără patrie- s-a destrămat şi a dispărut.” 

Doamne, şi câte mai sunt de spus! 
Trebuie să mărturisim tot adevărul, chiar cu riscul de a-i ajuta şi pe ei.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

duminică, 30 martie 2014

“Cunoaştere spirituală a lumii” - ştiinţa spirituală faţă de mărturisirea de credinţă şi faţă de ştiinţă

Sufletul uman nu a avut totdeauna aceleaşi capacităţi ca astăzi. Mai înainte oamenii au avut o clarvedere veche, difuză. Stările de veghe nu erau, în timpurile anterioare, ca astăzi. Obiectele erau înconjurate de o aură eterică. Între starea de veghe şi cea de somn omul trăia în lumea spirituală şi era acolo între fiinţe divin-spirituale. Pe atunci omul nu ştia numai din povestiri, ci din experienţă directă că există lumi spirituale. Cu cât mergem mai departe în trecut, cu atât îl vedem pe om mai mult în lumea spirituală. Dar apoi porţile lumii spirituale se închid treptat în faţa lui. S-ar putea da destul de exact acel interval de timp. Un proverb spune că natura nu face salturi. Acest proverb este inexact şi necorespunzător. Acolo unde o frunză verde devine floare, este prezent un salt, şi aşa este pretutindeni.

Această stingere a clarvederii s-a petrecut treptat, dar, în medie, ea a încetat la un timp bine definit care poate fi dat ca anul 3101 î.Chr. Atunci oamenii au pierdut vechea lor clarvedere. Înainte de acest timp mai era prezentă o clarvedere obscură, ca o amintire a unei clarvederi şi mai vechi. În epoca anterioară oamenii vedeau într-adevăr limpede, clar, în lumea spirituală. Şi a existat un timp mai în trecut, în care oamenii vedeau lumea fizică drept ceva cu totul neimportant. Aceasta a fost epoca de aur. Acesteia i-a urmat epoca de argint, în care oamenii mai puteau încă vedea în lumile spirituale. Apoi a venit epoca de bronz, în care oamenii aveau o amintire despre vechea clarvedere, şi după aceasta – începând cu 3101 –, a urmat o altă epocă, epoca noastră, în care porţile lumilor spirituale s-au închis complet.
Krita Yuga este prima epocă, epoca de aur; a doua, Treta Yuga, epoca de argint; a treia, Dvapara Yuga, epoca de bronz; a patra, Kali Yuga, numită şi epoca întunecată, începe la anul 3101 î. Chr. În cadrul epocii întunecate trebuie să găsim ceva ce nu era posibil în nici o altă epocă: după trei mii de ani de la începutul acestei epoci găsim evenimentul de pe Golgota.
 În anul 1899 Kali Yuga s-a încheiat. În oameni se pregătesc noi forţe; dar nu numai acele forţe despre care este scris în “Ştiinţa ocultă” că pot fi dobândite prin educaţie ocultă. În următoarele decenii anumiţi oameni vor spune că ei îi văd pe oameni cu totul altfel. Nu le va mai fi suficientă ştiinţa obişnuită. Oamenii vor vedea, treptat, trupul eteric. Unii vor vedea diverse lucruri ca premoniţie, vor spune cuvinte de proorocire, ş.a.m.d. Aceste lucruri vor apărea treptat. 

Sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală.

Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două aspecte se deosebeşte ştiinţa spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să îi dea ca speranţă şi încredere.

Ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat.
Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire. 

Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.

Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.

Cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni?
 Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă, anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditaţiei, sufletul său rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.
Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.
Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând, dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou dimineaţa.
Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul rămâne conştient la adormire, pentru că  în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii spirituale.
La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Fiinţa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul, în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.

Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.

Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum picătura pierde din consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos; totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum.
Aceasta este metoda rozecruciană.

În vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere.
Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria, încrederea şi prospeţimea vieţii precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.
Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.
 ...
Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voieşte în mine, ci Christos.
Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.
Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.

Va urma

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF14.html

sâmbătă, 29 martie 2014

Bab’Aziz – prințul care și-a contemplat sufletul (film – 2005)


Bab_Aziz_(2005)
O poveste spirituala care scoate in evidenta calatoria sufletului, credinta pe drumul propriu al vietii, cercetarea pentru cele mai profunde intelesuri, dorinta de a atinge telul suprem, un tel universal totodata, si in ficare caz usor diferit - dragoste, adevar, spiritualitate sau cum vreti sa ii spuneti.
Si cum se intampla de obicei in viata ajungem sa ne dam seama ca, de fapt cautarea insasi este ce am cautat. O poveste universala despre cele mai profunde pasiuni care a atins si miscat vreodata sufletul umanitatii. 



Renumitii dervisii rotitori, celebrii prin dansul lor extatic, reprezinta unul dintre cele mai fascinante aspecte ale spiritualitatii islamice. Acesti membri ai ordinului Mewlewi, intemeiat de poetul si misticul sufit Rumi, in urma cu mai bine de 800 de ani, sustin ca prin dansul lor ritual, intra in comuniune cu Dumnezeu, si in acelasi timp transmit diferite secrete, accesibile numai initiatilor.
In acest fim, care cu siguranta va va incanta inimile, vom urmari o adevarata calatorie initiatica, prin desert, catre locul tainic de intalnre al dervisilor rotitori.

Scurta descriere de pe cinemagia.ro :
Doua siluete firave strabat imensitatea desertului: Bab’Aziz, un batran dervis orb, si nepoata lui, micuta Ishtar, care il calauzeste spre marea intalnire a dervisilor. Legenda spune ca locul secretei adunari, ce are loc doar o data la 30 de ani, nu poate fi descoperit decat de cel care stie sa asculte cu inima linistea infinita a desertului. Pana sa ajunga la destinatie, cei doi intalnesc alti ratacitori cu destine romantice si deapana povestea printului care a renuntat la bogatiile regatului sau, pentru a cunoaste bogatiile spiritului.

"Scoala initiatica a Islamului bazata pe interpretarea esoterica a Coranului. Sufitii erau adeptii unei realizari personale a prezentei divine, starea de extaz era obtinuta prin meditatie profunda si repetarea numelui lui Dumnezeu.”

Vizionare placuta!







joi, 27 martie 2014

“Nimic nu se pierde, totul se transforma”.

Intru-cat ne aflam intr-o perioada de profunde transformari ale realitatii si pentru ca multi dintre noi au inteles ca mentalizam initial tot ceea ce ni se intampla, sa speram ca viziunea optimista asupra evolutiei civilizatiei va rezista in fata catastrofalei intoarceri in Haos.
  • Insanatosirea umanitatii   poate incepe cu responsabilizarea si organizarea societatilor civile, in fata amenintarilor comune si a problemelor din ce in ce mai grave.
  • Politicile de afaceri se vor schimba respectand armonizarea schimburilor dintre om si natura, liderii economici intelegand legatura indisolubila si infailibila dintre microcosmos si macrocosmos. Conceptul lui Bacon “lupta omului cu natura” va fi depasit, omul ecologizandu-si relatiile cu mediul inconjurator.
  • Patronii media vor constientiza impactul audio vizualului asupra educatiei si vor furniza programe de cunoastere a Universului, a societatii, a realitatilor energetice etc. Asadar, in cadrul societatilor va aparea o noua forma de cultura, extinsa, integralista care spre deosebire de curentele separatiste ale secolelor precedente va accentua ideea ca sub acelasi soare, pe acelasi pamant locuieste un singur popor numit Umanitate si ca el trebuie privit ca o creatie a lui Dumnezeu ca sursa universala a vietii.
  • Guvernele, conduse de oameni competenti si cinstiti vor sprijini politicile publice, programele sociale si ecologice implementand filosofia responsabilitatii, a solidaritatii si compasiunii.
  • Cand amenintarile teroriste si pericolul razboaielor va fi trecut in urma armonizarii sociale, culturale, religioase si financiare, uriasele fonduri destinate armamentului se vor redistribui pentru cercetare, educatie, sanatate, cultura si arta ceea ce va mari considerabil procesul creativ al omului.
  • Se va fi inteles ca banii nu reprezinta un scop in sine ci o forma energetica de a construi realitati si atunci vor disparea afacerile private cu bani, iar statele isi vor dimensiona economia in functie de necesitati si prioritati. Foarte multe fonduri vor fi directionate pentru reabilitarea mediului, pentru creerea de sisteme eficiente de distribuire a resurselor si a alimentelor. Se va investi considerabil in dezvoltarea unor tehnologii non-invazive pentru natura care sa asigure un nivel de trai acceptabil tuturor acelora care muncesc, gandesc si actioneaza responsabil.
  • Agricultura va fi regandita in contextul respectarii sanatatii pamantului si a consumatorilor gasindu-se solutii naturale pentru crestere si rezistenta in fata daunatorilor.
  • Guvernele vor gandi politici publice ca toti mai multi oameni sa aiba acces la educatie, slujbe si alimente.
  • Platformele on-line vor asigura adevarate piete de comunicare globala intarind solidaritatea si integralismul social.
  • Resursele naturale sunt infinit disponibile daca nu se intervine brutal si nociv asupra echilibrului biologic.
  • Exploatarile cu cianuri precum si utilizarea combustibilior fosili vor fi interzise prin legi dure, caci umanitatea va fi inteles ca intre individ si natura exista un etern raport de cauzalitate-efect!
  • Economiile statelor se vor baza pe venitul natural, asadar structuri precum Rezervele Federale vor disparea! Civilizatia consumismului va fi inlocuita cu directii mult mai rationale care vor pune accentul pe utilizarea materialelor reciclabile si pe utilitate.
  • Diferentierile sociale artificiale prin bunuri de consum vor fi inlocuite de categoriile de competenta astfel incat oamenii vor apartine categoriilor: ganditori-strategi; muncitori-executanti si intermediari (cei care vor gasi oportunitati de dezvoltare). 
  • Umanitatea se va echilibra si va fi inteles principiul Unitate in diversitate si de schimb intercultural pastrandu-se intacte si nealterate mostenirile traditionale.
  • Religiile vor redevini cai catre cunoastere si mantuire si nu scopuri in sine, asadar conflictele inter-religioase si inter-etnice vor disparea.
  • In lumina acestor prefaceri fundamentale, increderea nationala si international vor creste. Domeniile spirituale vor influenta pozitiv pe cele materiale, iar planeta va fi condusa ca o singura familie a omului, dar si a tuturor formelor de viata care trebuie respectate si prezervate.
  • Iesirea din Criza se poate intampla doar prin intelegerea adevarului universal: “Nimic nu se pierde, totul se transforma”.

 

Miracolul unității în diversitate



sursa
http://codulluioreste.ro/insanatosirea-umanitatii-un-scenariu-optimist/

miercuri, 26 martie 2014

„Voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“ ----- CORNELIU COPOSU ----- 2014 este anul centenar Corneliu Coposu


Corneliu Coposu a dus, s-ar zice, viaţa unui român obişnuit.
Destinul de om obişnuit al României socialiste, condamnat de o dictatură de dezvoltare să suporte măsurile de severă austeritate, era agravat însă şi de cel de „fost“.
Faptul de a fi executat aproape optsprezece ani de severă detenţie nu era compensat prin nici un fel de măsuri reparatorii, cum se întîmpla cu victimele stalinismului în ţara care fusese modelul represiunilor de la noi, ci era urmat de o libertate controlată, presupunînd o persecuţie permanentă, menită să surpe ceea ce mai rămăsese vertical din demnitatea unui om trecut prin purgatoriul închisorilor. Atît de inumană era puşcăria comunistă, încît un înalt magistrat, trecut cu arme și bagaje în tabăra noilor stăpîni, mărturisea în intimitate, cînd opinia publică încă mai credea în iminenţa dezrobirii României prin intervenţia Aliaţilor, că preferă să rişte să plătească trădarea sa cu „zece ani de puşcărie la americani, decît cu zece zile de închisoare la comunişti!“. 

Atît de dure au fost condiţiile de detenţie la care a fost supus Corneliu Coposu, încît, întrebîndu-l dacă în închisoare a ştiut de moartea lui Petru Groza, aveam să aflu o de­scriere a rigorilor carcerale pe care puţini dintre cei care le-au suportat se încumetă să le retrăiască mărturisindu-le: „…Curiozitatea este următoarea: la ora aceea eram într-un regim extrem de sever, într-o închisoare de exterminare la Rîmnicu Sărat. Nu-mi dădeam seama de nimic, pierdusem complet socoteala lunilor, nu ştiam dacă mă aflu în ianuarie sau februarie. Era foarte greu să detectez trecerea timpului, pentru că aveam celula în întuneric, cu obloane pe din afară. Celula era luminată de un bec de 15 waţi; era un semiîntuneric de criptă, nu aveai nici o posibilitate de informare. Eram rupt complet de evenimentele care se întîmplau. Într-o zi oarecare au bătut clopotele, au sunat sirenele, am avut intuiţia că a murit cineva. Nu puteam să-mi dau seama cine anume. Ştiam un singur lucru: că încă sînt comuniştii la putere. De această realitate ne dădeam seama după duritatea măsurilor luate contra noastră, pentru că regimul sever din închisoare era practic unul de exterminare. Ni se dădea o cantitate infimă şi incompletă de alimente monocolore: arpacaş, care nu cred că depășea 4-500 de calorii pe zi. Lipsiţi complet de măsuri de confort igienic, lipsiţi şi de condiţii elementare de curăţenie, de posibilitatea de a ne spăla. Nu e de mirare că am supravieţuit foarte puţini acestui regim prin care, probabil, stăpînirea comunistă a urmărit să ne omoare cu încetinitorul, fără să-şi asume riscul de a ne împușca“.

Caracterul criminal, exterminator al puş­căriei comuniste s-a lăsat întrevăzut chiar îna­intea detronării forţate a Regelui. Arestat odată cu întreaga conducere a partidului, partid pe care românii îl votaseră masiv – rezultatele fiind, însă, măsluite grosolan –, Corneliu Coposu avea să cunoască încă din primele zile brutalitatea temnicerilor săi. Împrejurările arestării şi anchetării sale sînt, parcă, episoade ale unui thriller în care eroul suferă moral şi fizic deopotrivă.

„Am fost din nou pus în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ce am discutat cu Schuyler, voi fi împușşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile – bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri de cizmă şi aşa mai departe, eu fiind în poziţie cocoşată, aruncat pe marginea lacului –, am izbucnit în hohote de rîs. Reacţia mea i-a surprins, probabil şi-au închipuit că am înnebunit. «Ce ai, bă?», s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate alături de cele mai năstruşnice injurii și sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala. «De ce rîzi?» Atunci am avut un reflex de seninătate și le-am explicat: «Cum vă puteţi închipui că am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătușele Serviciului Special de Informaţii? Ori mă credeţi idiot, ori nu vă daţi seama ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret, şi nu în maniera aceasta; de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces». După ce mi-au trîntit cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, am refuzat să mă mişc, pînă cînd bruta care conducea operaţiile a obosit. E adevărat, am spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. (Am nişte semne interesante de pe urma puş­căriei: urmele unor cătuşe pe picioare – mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează sechelele. Am nișşte diagonale pe spate, urme mai adînci ale plesniturilor de bici.) M-au lăsat prăbuşit jos, unde am adormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat gardienii de serviciu. Am această satisfacţie, voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“. […]

2014 este anul centenar Corneliu Coposu. 
Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mişelii şi oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică


CORNELIU COPOSU a fost un om demn, curajos şi onest. A refuzat orice pactizare cu forţele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opţiune cu ani lungi şi chinuitori de temniţă, domiciliu forţat şi perpetuă supraveghere. Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor lui Ceauşescu, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale.
Avea vocaţie de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor si fireasca modestie. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist şi romancier care se împăuna până la saţiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproşat, jumătate în glumă, jumătate în serios: "Ţie ţi-l datorăm!" Într-o vizită la Washington, la o recepţie, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câţiva intelectuali şi a conversat cu noi despre direcţiile vieţii politice din România.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.
 
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal).
Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de o inoxidabilă demnitate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndârjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democraţie profund coruptă.
De neuitat sunt cuvintele pe care le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993:
"Curajul sincerităţii de ţinută şi atitudine pe care îl afişaţi este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră". 
  În plan tactic, ştia că trebuie făcute şi unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esenţiale. Nu a aşteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forţe exterioare. A înţeles că sistemul era putred şi că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securităţii din decembrie 1968 se menţiona că, în viziunea lui Corneliu Coposu “falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară".
 După aproape un sfert de veac de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele moral al României.

 Corneliu Coposu a fost o personalitate ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului. Știa să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase. Atât în cercuri intime dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic.

Corneliu Coposu a înțeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional. Lecţia fundamentală pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, Romania va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.

„Comunismul este un blestem care ne ţine în întuneric”,
spunea Seniorul în unul din interviurile sale de la începutul anilor 90 când, cu toată fiinţa sa şi cu toate resursele, lupta împotriva flagelului care ameninţa să se reinstaureze în România eliberată de ceauşism. Conştient de rezultatul devastator al experimentului comunist asupra României, Corneliu Coposu a fost cel care a tras un semnal de alarmă asupra pericolului de instaurare a neo-comunismului, ascuns sub numele de „democraţie originală”.
Unul dintre cei mai aprigi opozanţi ai regimului comunist, Corneliu Coposu a fost şi un lider politic cu viziune, care a marcat cu pecetea sa viaţa politică a României, simbolizând lupta împotriva comunismului. Lupta sa de decenii, personalitatea sa, i-au conferit o autoritatea morală asupra întregii opoziţii, dar şi asupra puterii.





surse
http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/4106-presedintele-moral/

http://www.observatorcultural.ro/CENTENAR-CORNELIU-COPOSU.-Vointa-mea-a-fost-mai-puternica-decit-brutalitatea-lor*articleID_29957-articles_details.html










Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com