Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

luni, 30 iunie 2014

Simptomele increderii in sine


power Cum sa te faci bine. Simptomele increderii in sine 


A avea incredere in sine  inseamna sa-ti fii cel mai bun prieten, poate singurul, pentru ca doar tu vorbesti limba ta, si a nu cauta confirmare pentru forma ta particulara de nebunie. Accept-o demn, asumat, constient si nu o propovadui celorlalti, doar pentru a te simti mai sigur pe filosofia ta de viata.

Increderea in sine este indemnul vesnic, care susura intoxicant din toate fibrele filosofice ale Facebook-ului. Pentru ca intelepciunea este atat de simpla, si totusi nu o credem pana nu ni  se infatiseaza si-n metafore si-n ecuatii, si pana cand, inevitabil, nu te lovesti de incertitudinea de sine. Respingerea cuiva anume te va pune in dilema de a mai avea incredere sa-ti profesezi propriul Eu.
A avea incredere in sine  inseamna a nu fi o victima. Indiferent cine ce ti-a facut, si multi si multe ti se vor intampla, plangerea de mila nu va fi oxigenul tau, asa ca nu vei ofta misterios, cersind mila si simpatie pentru ca “viata e greu”.
A avea incredere in sine inseamna a-ti depasi groaza de a te vedea si accepta asa cum esti, cu luminile si intunericul din tine, fara a dori sa fii iubit pentru masca ta de om normal si cu toti boii acasa. Esti tot timpul inlantuit de Eu-l tau, e mai intelept sa te asumi pentru ceea ce esti si sa faci limonada atunci cand ti s-au servit lamai.
A avea incredere in sine inseamna sa nu cauti sa te repare o dragoste nemaivazuta, pentru ca cel care se erijeaza in vindecatorul tau, iti va fi in final si calau. Toate vulnerabilitatile tale susotite naiv si  cu speranta la inceput, vor fi folosite impotriva ta, atunci cand cauti mantuirea intr-o dragoste.
Obiectivitatea este o utopie sociala necesara doar atat cat sa nu te gasesti dupa gratii, in rest orice aspect poate fi argumentat pro si contra la nesfarsit, in functie de cat de bine stii sa folosesti google – pentru ca exista cu siguranta un studiu undeva care sa argumenteze ceea ce alegi tu sa crezi pe baza emotiilor tale.
A avea incredere in sine  inseamna  a nu contoriza obsesiv oamenii care nu te vad pentru minunea care te stii tu a fi. Nu vei fi iubit de toata lumea niciodata. Omul cauta dragostea dintai, cea neconditionata, a mamei, cand esti iubit si acceptat  indiferent cum esti. Fii propriul tau altar si propria ta flacara. Nimeni nu-ti cunoaste arderea mai bine decat tine, si odata ce ai cunoscut flacara, nu mai poti trai fara ea.
A avea incredere in sine  inseamna sa te privesti in oglinda obiectivului si in mod subiectiv, sa vrei sa iti dai intalnire cu tine la cea ma romantica intalnire imaginata. Sa coexisti in acelasi spatiu mental cu gandurile si incordarile tale si sa-ti placa pur si simplu, sa te gandesti pe tine.
A avea incredere in sine  inseamna a-ti pretui timpul atat de mult, incat sa vrei sa-l risipesti doar pe oamenii pe care-i  banui de acelasi autentic, la fel de nemascati si de asumati. Atata timp cat cauti validarea in exterior, vei fi abonat vesnic la dezastrul dezamagirii si spargerii in bucati a sufletului tau. Vei avea atatea imprumuturi de la altii in termeni de rol si statut, incat dobanda acestui credit nu o vei putea plati niciodata. Devin-o propriul tau creditor si atunci iti vei permite sa-ti evaluezi  corect cota ta de valoare pe piata sociala.
A avea incredere in sine   inseamna sa nu il intrerupi pe celalalt pentru a vorbi de propriile experiente, vesnic incepandu-ti propozitiile cu “si eu…”, “sa vezi mie ce mi s-a intamplat”, “eu…”. Adica sa poti asculta, cu adevarat, ce spune celalalt, fara a compara cu propria experienta, ci sa asculti si sa intelegi un alt mod de a fi, nu mai bun sau mai rau, ci o alta forma de reflectare subiectiva a particularului.
A avea incredere in sine  inseamna sa spui: “Sunt Eu. Sunt misto! Eu as avea o relatie cu mine de m-as intalni. Daca altul nu ma vede la fel de frumos cum ma vad eu, nu e nici o tragedie. Next! Nu bat la porti inchise, nu detin iarba fermecata pentru aceste zavoare. Ma asteapta ceilalti, cei din acelasi trib cu mine. “
Toate experientele si intalnirile tale vor reflecta cat de mult de pretuiesti pe tine. Daca te vinzi ieftin, arata ca atat consideri tu ca meriti. Daca demo-ul fiintei tale nu a fost primit cu aplauze si incantare, inseamna ca ai gresit audienta. Daca totusi ramai pe scena, repetand actul dezvaluirii tale in fel si chip, vei arata doar disperare si nimeni nu cumpara asta. Decat un manipulator abil, care se va juca cu insecuritatile tale ca un papusar cu marioneta sa.
Cel mai greu si mai minunat lucru este sa stii cum sa-ti apartii doar tie insuti, sa fii o lume intreaga, de dragul tau si nu a altuia, si a nu fi disperat dupa impartasire. Increderea in sine inseamna a gasi balsam in singuratate si a-ti asuma sa faci istorie personala mai intai.
Sa ai curajul sa fii tu insuti, o opera de arta ce-si va gasi admiratorii si mai ales cumparatorul, care se va regasi cu adevarat in tine si te va lua acasa, sa-i fii icoana si oglinda. Fara sa vrea sa-ti schimbe liniile, unghiurile si nici nuantele, ci te vrea exact pentru disproportiile sau combinatia excentrica de lumini si umbre care esti.


sursa
http://www.artdevivre.ro/cum-sa-te-faci-bine-simptomele-increderii-in-sine/

duminică, 29 iunie 2014

Adevărul, întregul adevăr se găseşte la mijloc.

Oare ce sunt eu de fapt pe această lume?
Noi oamenii ne-am recunoaşte ca fiind meniţi să implementăm existenţei naturale ceea ce vieţuim ca fiind ideal moral.
Dacă copiii ar creşte sub influenţa unei astfel de concepţii, ei s-ar plasa în lume astfel încât s-ar simţi a fl membrii ai Cosmosului şi prin aceasta ar avea sentimente de viaţă provenind din acele forţe pe care le-ar absorbi în sine odată cu cunoaşterea Cosmosului. Da, ei ar şti, în timp ce sunt educaţi pentru a acţiona, că ceea ce fac este impregnat în întregul lumii.
Dacă ar exista acest sentiment, omul care se întreabă: Oare ce sunt eu de fapt pe această lume? se vede stând aici singuratic, desprins din forţe naturale nedeterminate, pătruns de idealuri morale asemănătoare unor baloane de săpun. Un astfel de om se poate simţi paralizat. Când priveşte în lumea stelelor le vede trecând prin spaţiul cosmic, dar nu are legătură cu acesta; ele însele sunt lumi ce iau naştere în mod natural, se degradează în sine, fără sens şi fără spiritualitate internă.
Ceea ce introducem din lumile spirituale în timp ce intrăm în această viaţă între naştere şi moarte este în întregime o imagine. În fond, viaţa noastră sufletească este o viaţă de imagine şi această viaţă de imagine a fost animată în timpuri mai vechi de ceea ce era prezent ca fiind spiritual în concepţia despre natură.
Nu exista în timpurile vechi o concepţie despre natură care să fi fost lipsită de spirit. 
Oamenii de azi citesc despre concepţiile mai vechi despre natură, ei nu află nimic despre o ştiinţă a naturii care să fi fost lipsită de spirit.
Cine se întoarce în secolele al XIII-lea, al XIV lea şi află ce se vorbea atunci despre natură ‒ poate să ia în râs aspectul copilăros, aspectul superstiţios ‒, găseşte esenţial faptul că toate aceste lucruri au fost prezentate ca fiind străbătute de spirit. În prezent, ne străduim cât de mult posibil să vedem fenomenele naturale ca fiind lipsite de spirit. Ba chiar privim ca fiind o perfecţiune a observaţiilor faptul de a vedea totul lipsit de spirit.

Există, în prezent, mulţi oameni care luptă împotriva dogmelor vechilor cărţi de ştiinţă religioasă, pentru că le găsesc lipsite de sens. Ele nu sunt în niciun caz lipsite de sens, nici măcar o dogmă ca aceea a Treimii, care are chiar un sens profund. Cu mijloacele vechii arte a clarvederii instinctive, oamenii o citeau chiar din natură. Şi au existat milenii în evoluţia umanităţii în care această dogmă a dat umanităţii enorm. Bisericile exterioare au conservat astfel de dogme. În prezent, acestea sunt ceva mai mult decât un text. Oamenii nu au nevoie de a dezvolta o relaţie cu ceea ce este obiectul unei clarvederi vechi. Rămâne ceva care nu are nicio legătură cu oamenii datorită naturii lor actuale, în timp ce cândva era o hrană sufletească vie. În afara acestor dogme noi avem ştiinţa exterioară a naturii, ştiinţa naturii eliberată de spirit, care ne omoară sufletul dacă nu va fi spiritualizată.

Acestea sunt cele două rele fundamentale pe care ştiinţa spiritului, aşa cum este ea înţeleasă aici, le are în vedere. Ea vrea să dea sufletului din nou ceva care poate vitaliza acest suflet, care îi poate inocula forţă, astfel încât sufletul să fie nemijlocit un mădular al întregului Cosmos şi care să simtă în acţiunea sa socială acea responsabilitate care provine din faptul că mica noastră acţiune ca oameni izolaţi are o importanţă cosmică pentru întreaga evoluţie a viitorului.
Noi trebuie să privim în afară, dincolo de cercul îngust pe care-l trasăm în prezent printr-o formare lipsită de spirit. 
Căci această îngustare a realizat-o însăşi omenirea şi vrea s-o desăvârşească. Din această cauză ştiinţa spiritului are atâtea dificultăţi, pentru că, în fond, ea vrea să fie mai mult decât ceea ce nu se află în cuvinte, în gânduri, în idei, vrea să fie ceea ce curge ca un sânge al vieţii prin gânduri, prin idei, prin cuvinte şi picură în sufletul omului. Din această cauză când reprezinţi ştiinţa spiritului este mult mai important cum vorbeşti decât ce vorbeşti. În prezent, vedem lupta acerbă care se dă între materialism şi spiritualism şi care se datorează faptului că oamenii nu vor să admită că zicala între două afirmaţii opuse adevărul se află undeva la mijloc [ Nota 21 ], are o fundamentare profundă.

‒ Este adevărat că Dumnezeu se află în noi? ‒ Este un adevăr că Dumnezeu se află în noi.
‒ Este adevărat că noi ne aflăm în Dumnezeu? ‒ Adevărat este că ne aflăm în Dumnezeu.
‒ Ambele afirmaţii sunt opuse. Ambele sunt adevărate, Dumnezeu este în noi, noi suntem în Dumnezeu.
Adevărul, întregul adevăr se găseşte la mijloc. 
Esenţa oricărei dispute de idei se bazează pe faptul că oamenii urmăresc mereu o unilateralitate, care este adevărată, dar este un adevăr unilateral, în timp ce adevărul adevărat se găseşte între două afirmaţii opuse, undeva la mijlocul întregului. Ambele trebuie cunoscute, dacă vrem să ajungem la adevăr. În prezent, de exemplu, urmărind evoluţia lumii, trebuie să ai voinţa de a cunoaşte existenţa materială; în niciun caz nu trebuie căzut în patima acelor oameni care spun: Noi vrem să ne ocupăm de spirit, nu vrem să cunoaştem materia.
‒ Pe cât este posibil trebuie să se cunoască materia, este un aspect al strădaniei cunoaşterii şi voinţei umane; celălalt aspect este de a cunoaşte spiritul. Căci între acestea se află, de fapt, ceea ce trebuie să ne străduim să obţinem; greşesc şi aceia care spun că lumea nu este decât materie, şi cei care spun că lumea nu este decât spirit. Ce este materia? Materia, aşa cum o cunoaşte omul, este ceea ce a rămas din acesta după ce spiritul a redevenit spirit. Propria dumneavostră formă de om nu este altceva decât ceea ce a fost cândva gândul lui Dumnezeu (vezi desenul), ceea ce a fost cândva acţiunea gândurilor divine.

Gândiţi-vă la cum apa care îngheaţă capătă formă; tot aşa primeşte formă acest gând divin şi devine înveliş uman. Un nou gând divin este pus în valoare în interiorul omului, care apoi este din nou transformat de o formă care în vremuri mai vechi a fost gând. Ceea ce noi considerăm a fi materie nu este nimic altceva decât spirit solidificat, iar ceea ce considerăm a fi spirit uman este formă tânără, este formă în curs de apariţie. Spiritul şi materia se deosebesc numai prin vârsta de viaţă. Iar greşeala nu constă în faptul că ne adresăm materiei sau spiritului, ci aceea că vrem să reţinem în prezent ceea ce ar trebui să fecundăm pentru a putea deveni viitor.

Omul ar trebui să privească în sine, ar trebui să recunoască în organismul său fizic, plecând din Cosmos, ceea ce este el în această viaţă dintre naştere şi moarte. În loc de aceasta, el fantazează că ar avea în sine o divinitate. El o are în sine; dar nu obţine aceasta prin activitate fantezistă, mistică. El luciferizează ceea ce ar trebui să vadă ulterior în forma mai târzie a învelişului corporal. Sunt concepţii greşite despre ceea ce este material şi despre spiritual care fac ca oamenii să ajungă la confruntări; căci spiritualul şi materialul sunt acelaşi lucru, dar la vârste de viaţă diferite.
Aceasta este ceea ce prezentul are nevoie să înţeleagă în mod special. Altfel el nu ajunge la înţelegerea vieţii sociale. În prezent, trebuie deja facută experienţa de a pătrunde în realitate cu gândirea în adevărul real. Acest lucru oamenii nu-l acceptă. Ei vor să rămână la suprafaţa lucrurilor.

Cum introducem lumină în activitatea instinctelor?
Acesta este singurul lucru care poate avea importanţă socială. Este pur şi simplu un nonsens să se creadă că o majoritate de oameni poate fi condusă de instincte. Instinctele provin din convieţuirea oamenilor. Trebuie să existe ceva care să modifice aceste instincte, care să poată pătrunde în instincte. Raţiunea nu poate pătrunde în instincte. Trebuie să ne amintim de vechea clarvedere instinctivă; prin evoluţie ea s-a transformat în intelectualismul nostru. Dar acest intelectualism trăieşte numai în existenţa spirituală interioară a omului. Dimpotrivă, forţele de acţionare socială exterioară sunt saturate cu instinct.
 În instinct trebuie să pătrundă ceva care să fie înrudit cu clarvederea instinctivă, dar care să aibă un caracter spiritual, trebuie să pătrundă imaginaţiunea.
Avem, aşadar: vechea clarvedere instinctivă ‒ intelectul ‒ imaginaţiunea. Numai imaginaţiunea, cum o numim în ştiinţa spiritului, dă forţa de a aduce lumină în viaţa instinctivă.

Avem nevoie, în prezent, de o renaştere a moralităţii, 
căci numai aceasta poate să asigure din nou şi socialul. Aceasta însă nu se poate realiza pornind de la intelect, ci numai cu ajutorul intuiţiei morale. Fantezia, fantezia morală trebuie să se înalţe la lumea spirituală, pentru a fi fecundată de aceasta. Acest lucru este indispensabil în prezent, altfel omenirea va ajunge la pierderea impulsurilor morale.
Acele crezuri abstracte care tind spre credinţă nu pot găsi forţă pentru viaţă doar în credinţă.
Credinţa ajută egoismul sufletului, dar cu egoismul sufletesc se mai poate trăi doar ca om izolat.
Dacă însă vrei să te implici în social, este necesar să te pătrundă sângele de viaţă spiritual-sufletesc, ceea ce însă poate veni numai de la viaţa spirituală concretă.
Aceasta se poate asigura prin mişcarea antroposofică, această conştienţă despre forţa de viaţă a concepţiei antroposofice despre lume.

Nu ne este îngăduit să obosim în a pune în valoare aceste lucruri.


sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA203/GA203_CF05.html

sâmbătă, 28 iunie 2014

CE SPUNE VOCEA TA DESPRE TINE – VOCEA ITI OGLINDESTE PERSONALITATEA

Limbajul corpului, stilul personal si tonalitatea vocii sunt aspecte care influenteaza modul cum oamenii se percep intre ei. Uneori, vocea pe care o auzim poate fi linistitoare sau, dimpotriva, tulburatoare ori enervanta. Avem reactii involuntare in privinta acestui aspect, insa te-ai intrebat vreodata ce anume face un glas sa fie placut sau nu?

Afla ce spune vocea ta despre tine si care este tonalitatea cea mai placuta pentru auzul uman!

Vocea iti oglindeste personalitatea

Vocea, alaturi de aspectul fizic, sunt primele elemente cu care avem de a face atunci cand ne formam o prima impresie . Cu ajutorul ei, oamenii te recunosc si te disting de alte persoane, iar adesea ea exprima cum te simti intr-un anumit moment. O voce plina, rezonanta, poate transmite foarte multe. Ea da savoare povestirilor, exprima pasiunile si convingerile cuiva si poate restabili calmul intr-o situatie tensionata.

Multi dintre noi nu ne gandim cum suna vocea noastra, ci mai degraba ne axam pe ceea ce urmeaza sa spunem. Conversatiile obisnuite cer mai putin efort si curg natural atunci cand avem de a face cu o persoana apropiata. Interactiunea profesionala, in schimb, este cu totul altceva: ne alegem cu grija cuvintele, monitorizam limbajul corpului interlocutorului ca sa ne asiguram ca starnim reactia dorita, decidem ce sa spunem mai departe si ne ajustam in concordanta cu analiza pe care creierul nostru o realizeaza.
In tot acest timp, nu acordam deloc atentie tipurilor de sunete pe care le verbalizam. Vocea are o putere aparte asupra celorlalti si poate da informatii despre personalitatea noastra atunci cand interactionam cu ceilalti. De exemplu, o persoana care vorbeste repede si pe nerasuflate poate parea imatura si copilaroasa, in vreme ce vocea apasata poate denota furie si frustrare. O voce prea nazala poate trada plictiseala, victimizare sau pur si simplu poate sa sune a vaicareala. Un individ cu vocea groasa poate fi perceput ca fiind lipsit de emotii, autoritar, indecis sau precaut.

De ce unele voci sunt mai placute decat altele?

Exista voci care sunt foarte usor de recunoscut (Morgan Freeman, Julia Roberts, Anthony Hopkins etc) pentru ca sunt placute auzului. Conform unui studiu realizat in 2012, multi oameni prefera vocile joase, cu cat mai putine sunete de inalta frecventa. Cu alte cuvinte, voci melodioase, calmante si rezonante.
De ce sunt unele voci care ne displac de la inceput? Aici poate fi vorba de o problema de rezonanta sau pur si simplu de o verbalizare incorecta. Vocea unei persoane este influentata si de varsta, gen si contextul cultural. Intervin, insa, si obiceiurile unei persoane (tipatul, fumatul, curatarea excesiva a gatului, vorbirea excesiva), care pot modifca calitatea vocii. Desigur, racelile si alergiile contribuie si ele la schimbari ale vocii.
In vreme ce anumite aspecte ale vocii pot fi modificate, astfel incat sa faci o impresie mai buna (s-a zvonit ca regina Angliei si Margaret Thatcher au primit lectii despre cum sa aiba o voce mai dominanta), exista si factori care nu pot fi modificati, precum forma tractului vocal.

Vorbirea si personalitatea

Vorbirea rapida

O persoana care rosteste cuvintele foarte repede poate parea emotionata sau neglijenta si se face greu inteleasa de cei din jur. Pentru a nu trada o stare de anxietate sau a nu crea impresia unei persoane nesigure pe ea, ia o gura de aer inainte de a vorbi si propune-ti sa faci pauze intre fraze, iar in timp vei rezolva problema.

Vorbirea lenta

Cei care rostesc lent cuvintele par calmi, increzatori si transmit interlocutorului o stare de confort care ii permite sa asculte si sa converseze relaxat. Totusi, un ritm monoton al vorbirii poate crea impresia ca esti cu gandul in alta parte sau, si mai rau, poate fi foarte plictisitor pentru cel cu care vorbesti. Pentru a evita aceste situatii, incearca sa fii mai dinamica din cand in cand si sa iutesti ritmul vorbirii cand vrei sa ii atragi atentia persoanei de alaturi.

Vorbirea cu voce inalta

Persoanele care au o voce inalta si subtire sunt considerate adesea plangacioase, iar glasurile lor par neplacute si instabile. Din nefericire pentru cei inzestrati cu o astfel de voce, considerata copilaroasa, ar fi foate greu pentru ei sa preia o pozitie de conducere, doarece autoritatea le este diminuata. Daca glasul tau este inalt si subtire, solutia este sa exersezi o schimbare de tonalitate sau sa apelezi la un instructor special, care sa te invete sa iti modifici vocea, astfel incat sa sune mai autoritara.

Vorbirea cu voce joasa

Vocea joasa este o sabie cu doua taisuri. Ea este autoritara, deoarece este asociata cu un nivel crescut de testosteron. Dezavantajul este ca un glas de acest tip poate transforma vorbirea intr-un murmur din care interlocutorul nu intelege mare lucru. Asadar, trebuie sa fii atenta la acesta si, daca observi ca are dificultati in a te asculta, ridica tonalitatea vocii.
Asadar, tipurile de voce nu numai ca arata personalitatea oamenilor din jur, dar ele pot fi ajustate de catre fiecare, astfel incat sa creeze o impresie mai buna si sa transmita cu succes mesajul rostit.

sursa :
http://www.divahair.ro/sanatate/psihologie/ce_spune_vocea_ta_despre_tine

vineri, 27 iunie 2014

Ai fost indragostit vreodata? - Daca te intrebi daca ai iubit vreodata, inseamna ca nu ai iubit.

Ai fost indragostit vreodata?
Imi raspunde ca nu stie. Deci nu a fost. Pentru ca daca ar fi fost, ar fi stiut, dincolo de orice dubiu, ca este indragostit.
Pentru ca betia e atat de lucida, foamea atat de viscerala incat certitudinea se insinueaza in fiecare celula si neuron, fara nici o urma de indoiala. Pentru ca senzatia este atat de clara de trezire, de perceptie dureros de intensa a orice, a totului, de exacerbare a realitatii, de claritate mentala, incat decizia vine de la sine: sunt indragostit.
Cu alte cuvinte, sunt intoxicat, sunt drogat, sunt lucid si prost in acelasi timp, devin liric si atat de destept, ma simt distribuitor unic pe Terra a intelepciunii divine, nu ma mai simt om, ci altceva, oficiez in fiecare zi liturghia iubirii oricarui muritor dornic sa ma sculte. Si totul pare atat de real, de organic, de indubitabil. Love and other drugs.
Dar nu oricine poate iubi. Exista unii pentru care dragostea este o inventie, un mit social necesar pentru mentinerea coeziunii tribale si supravietuirii genetice. Acestia sunt un soi de atei ai iubirii.
Ma refer la doua caste:
oamenii care iubesc si oamenii care nu iubesc.
Oameni nelinistiti in cautare de sens si oameni resemnati, anesteziati. La fel cum exista atei si agnostici, la fel exista si oameni care nu iubesc si oameni care iubesc. Acesti atei ai iubirii nu cred ca dragostea exista, la fel ca si cei care nu cred ca Dumnezeu exista.
Asa cum dumnezeu este vazut ca o proiectie si o eroare mentala necesara oamenilor slabi, care au nevoie de un absolut care sa le sacralizeze existenta atat de efemera si dizgratioasa, la fel si dragostea este vazuta de unii drept dumnezeul de pe pamant. Exista, dar nu pentru ei.
they Ateii iubirii. Daca eu nu simt, nu exista
Acesti atei ai iubirii vad lumea ca fiind o interactiune de biologic cu consecinte hormonale, o proiectie a instinctului de supravietuire care vrea sa nege mortalitatea prin aruncarea intr-o hipnoza colectiva intr-un sentiment care te face sa te simti nemuritor, in deraderea mortii. Adica dragostea.
Pentru acesti oameni, notiunea de a iubi este o idee abstracta care defineste drogul unor oameni slabi, incapabili de a suporta prozaicul existentei: cum ca totul este despre putere, ierarhie, dominare, instinct sexual si de supravietuire.
Confunda relatia cu dragostea.
Acesti oameni vor privi cu invidie si cu cinism pe cei ce in nebunia lor, se indumnezeisc prin dragoste si traiesc astfel o supradoza de drog existential: divinitate prin dragostea fata de un alt om.
Ei nu vor spune niciodata “te iubesc” desi stiu prea bine ca acesta este drogul dupa care umbli. Asa cum un vanzator de droguri stie ca atunci cand vii la el esti disperat dupa o doza si ca ai face orice sa o ai, acesti traficanti de droguri emotionale stiu de ce te afli acolo, sa iei o doza din drogul natural: dragostea. Si te vor amagi, pentru ca speranta, desi virtute de sclav cum ii spunea Tutea, este cea care te face sa mergi inainte, cautand esente, in ciuda fake-urilor umane made in China.
Ei nu vor crede niciodata in acea formula alchimica a iubirii, dar te vor manipula cu exact ingredientele pe care stiu ca tu le cauti. Inerent, vor obosi sa joace teatru. Acela e momentul cand ii vezi adevarata credinta. Cand, cuprins oarecum de dispret propriu, abdica sa mai joace rolul celui care iubeste.
Ateii iubirii sufera de o forma de autism relational:
 nu vor realiza gradul de indragostire a celuilalt, pentru ca el insusi nu are repere comportamentele proprii pentru a putea empatiza cu celalalt. Daca el nu a trait niciodata cest sentiment, cum poate sa simta simtirea celuilalt? El nu are conceptul, nu este zidita trairea acelui sentiment  pe nici un perete al inimii sale. Ei insisi sunt ziditi in propria necredinta, in frica de vulnerabilitate.
Poate ca nu stie sa fie fericit, poate e o dependenta de drama, poate nu a avut in jurul sau modelele inspiratoare. Sau poate, pur si simplu, nu a citit aceleasi poezii si aceleasi nuvele de dragoste care ti-au creat tie miturile despre dragoste.

Daca te intrebi daca ai iubit vreodata, inseamna ca nu ai iubit. De frica, de nepotrivire, de orgoliu.

Ce inseamna sa iubesti? 
Inseamna sa infloresti un zambet numai cand te gandesti la celalalt. Inseamna sa fii cel mai intelept si cel mai avar om deopotriva. Stupid, dar genial.
Inseamna sa iti umpli privirile de incantare si admiratie atunci cand il vezi. Numai sa ai ce sa privesti.
Ce inseamna sa iubesti?
 Inseamna sa ierti prosteste de multe ori, stiind ca totusi tu ai dreptate.  Inseamna sa nu il abandonezi pe celalalt din mintea ta fara a simti ca faci blasfemia suprema impotriva propriului Eu. Pentru ca gandindu-te la el, tu existi. Stupid, dar genial.
Inseamna sa il lasi cu adevarat pe celalalt liber, chiar daca asta inseamna sa plece de langa tine. Inseamna a renunta demn a  nu te cobori in zone tenebroase atunci cand contextele si oamenii va vor desparte. Nu control, nu manipulare. Stupid, dar genial.
Ce inseamna sa iubesti? 
 Inseamna a muri ca Eu si a te naste ca Noi, fara nici o sfortare, o fireasca alchimizare a orgoliului. Inseamna a urca o treapta a evolutiei, cea a Eu-lui care se revolta impotriva sa, si se autodistruge prin comuniunea cu un alt Eu. Un soi de asasinat existential, demn de (i)logica divina. Stupid, dar genial.
Ce inseamna a iubi? 
 A fi bolnav de intelegere si de sensibilitate, a fi ultimul pres si totusi cel mai maiestuos brad, inseamna a fi terminat si inceput deopotriva, inseamna razvratire si supunere la un loc, inseamna  inlantuire si libertate in acelasi timp. Inseamna contradictii tulburatoare, o forma temporara de nebunie, in care irationalul e atat de adorabil, iar supunerea ratiunii e un spectacol tragicomic.
Inseamna a fi si prost si genial in acelasi timp. Inseamna a trai la o intensitate obositoare, inseamna a intra intr-o hora ametitoare de emotii bulversante care iti restructureaza tot ceea ce stiai despre tine si despre viata. Inseamna a te opri tamp pentru o clipa si a te uita cu mirare la tot ce a fost viata pana atunci: un desert arid, lipsit de sens si de seva.
Inseamna revolutie. Iar asta cere nemultumire, curaj inconstient, si in fazele terminale ale acestei boli divine, cere intelepciune. Pentru ca nebunii care ne-au format viziunea despre dragoste, poetii si prozatorii, au scris despre o lume imaginara, pe care noi am luat-o drept realitate. E o incercare sisifica oarecum de a face irealul sa devina real, dar virusul cautarii e atat de puternic incat tratamentul poate fi doar homeopatic: simptomul insusi iti va aduce vindecare.

E un drog rar dragostea, dar atat de vandut pe piata romantica. Fii atent la fake-uri si nu-ti vinde sufletul unor dealeri de droguri emotionale. Ramai indragostit de mit. Refuzul compromisului iti va aduce comori de autentic mult mai pretioase decat iluzia unei relatii.
Regina Isabela i-a spus lui Columbus: “Pleaca si cauta. Chiar daca pamantul pe care il cauti nu exista, Dumnezeu iti va rasplati cautarea si iti va inventa acel pamant.”

Chiar daca ramane doar cautare, cautarea acelui taram emotional e mai autentica decat un compromis relational.  
No pressure, no diamonds.

sursa
http://www.artdevivre.ro/ateii-iubirii-daca-eu-nu-simt-nu-exista/
 

joi, 26 iunie 2014

Visul unui copil de 7 ani

La hotarul dintre doua Bargaie exista o trecere la nivel cu calea ferata unde de o parte si de alta a barierelor se insirau ades, de dimineata pana seara ,copii cu zmeura si mure de vanzare.
Intr-una dintre aceste calatorii catre casa masina noastra se opri din cauza supraincalzirii motorului. Reusiram cu greu sa o impingem dincolo de bariera, pe marginea drumului.
In timp ce baietii se ocupau de reparatul autovehiculului ,noi admiram peisajul care parea cu adevarat desprins din legendele stravechi.
O liniste nefireasca domina totul in jur.Daca nu ar fi existat zgomotul carelor ce se duceau sau intorceau de la camp sau ciurdele de vite marsaluind dominator strazile Bargaielor la ceasuri de inserare ,puteai jura ca esti cu adevarat ajuns pe taramuri de basm.
Imi aruncai privirea la copiii care, cu aerul a celor mai titrati comercianti pamantesti ,incercau sa-si vanda marfa cu orice pret.
Pe o parte de drum erau 2 sau trei copii mai mari si daca nu ar fi purtat acele haine care abia daca prindeau forma din cauza marimii, ai fi putut jura ca sunt doar niste batrani fara varsta veghind locurile.
Pielea arsa de soare si biciuita de crengile copacilor din padure, palmele inuman imbatranite si pline de bataturi, osatura asemenea unor strajeri seculari ai unei istorii din care erau coborati si ei, iti lasau impresia unor intelepti filozofi redusi la nanism de cine stie ce zeu diabolic.
Doar privirile jucause, chicotelile, rasetele de o puritate virgina sau impinsaturile joviale tradau varsta reala a acelor fapturi.
La distanta de cativa metri ,ghemuit si uitat parca de lume, un copil mai mic statea tacut , ca o statuie , si nu participa nicicum la asocierile de mici targoveti ale celorlalti.
Avea parul de un blond antic, ochii de un albastru greu de imaginat, pielea la fel de arsa de soare ca si a celorlalti.Nu avea mai mult de 6-7 ani. Statea ghemuit si pierdut langa o galetica din plastic plina cu zmeura ,tinand in mana un borcan care parea masura tuturor viselor si dorintelor sale.
M-am apropiat de el.Asteptam sa-mi faca oferta ,asa cum obisnuiau ,uneori ostentativ, ceilalti vanzatori. El insa nu spunea nimic.
--Cum te chiama? l-am intrebat, mai mult ca sa ma conving ca este o fiinta vie decat din dorinta de a sti.
--Flavius!
--Si cati ani ai?
Tacu cateva momente ca si cum nu si-ar fi amintit apoi bangui aproape soptit : 7.
--Ai vandut ceva azi?
Nu-mi raspunse ci facu doar un semn negativ cu capul.
L-am mangaiat pe crestet. Ca si cum as fi comis cel mai sacru dintre gesturi copilul de inrosi si pleca capul in pamant.
--Uite eu iti cumpar toata galeata. Cat ceri pe ea?
--Eu nu vand cu galeata dapai numa cu borcanul
M-am prins imediat ca nu stia sa cantareasca.
Intre timp ,vazandu-ma interesata, ceialti copii imi dadeau tarcoale agasandu-ma de-a dreptul.
Ma rastii involuntar la ei. Tacura pentru putin timp apoi de la distanta incepura sa-l discrediteze pe cel mic.
--Nu cumparati de la el, el este mic si nu ajunge la zmeura coapta.
Ca si cum nu ar fi existat pentru mine continuam sa vorbesc doar cu el. M-am ghemuit in fata lui pentru a egala oarecum pozitiile de pe care ne desfasuram conersatia.
--Dar chiar asa! nu esti prea mic sa faci asta.?
Nuuu! am ami fost si anul trecut ,cu mure.
Mama nu prea ma lasa dar astazi este ziua mea si tare as vrea sa-mi cumpar o minge.
Aceea a fost secunda cand inima mea a devenit cel ma mic balon care a fost vazut vreodata.
--Sa nu-i credeti!.Ei au zmeura veche si fermentata sub cea proaspata, eu m-am trezit la patru si la sase aveam plina galeata si numai cu zmeura proaspata.
Daca eu as fi fost stapanul Terrei si as fi putut transforma pamantul intr-o minge tot mi s-ar fi parut prea putin sa il daruiesc lui.
---Bine uite iti cumpar eu toata zmeura.
Inclina din cap ca si cum ar fi vrut sa refuze.
--Cate borcane ai in galeata?
--Apai nu prea stiu ca nu stiu sa numar atat de multe!
--Pai pana la cat sti sa numeri?
--Pana la o suta, imi raspunse.
--Si crezi ca or fi mai multe?
--Bag sama ca da! ca mi-o fost tare greu si mult timp mi-o luat s-o umplu.
Nu avea cum sa stie ca galeata aceea de zmeura era mai pretioasa decat toate padurile roditoare din muntii Rodnei .Era prea mic.
Am cautat un sac de plastic si am numarat impreuna borcanele,erau doar 15.
A ramas tare dezamagit s-a luminat doar cand i-am spus ca-si poate cumpara 3 mingi cu banii pe care ii dau eu pe ea.
A strans banii in pumnul imbatranit prea devreme si a rupt-o la fuga peste linia ferata.
Noi am mai intarziat cateva minute bune. In departare l-am vazut batand cu piciorul intr-o minge. Fugise la un magazin din apropiere si-si implinise visul de 7 ani.
Eu stiu sigur ca aceea a fost una dintre cele mai frumaose onomastice din viata lui.
Nu stiu cat de intamplatoare a fost acea intalnire , eu cred insa ca nu exista nimic intamplator iar una dintre confirmari este si aceasta istorie.
De fiecare data cand treceam prin acel loc, cautam privirile unui copil care sta la o rascruce de drumuri pentru a-si indeplini un vis.
Aproape 20 de ani dupa aceasta intamplare, ma intorceam tot de la Cluj. Eram in masina cu niste rude.

Ne-am oprit ,de data aceasta de buna voie ,pe marginea drumului. Instinctiv (sau nu) am cautat locul unde il cunoscusem pe Flavius.
Acum erau alti copii. Maturitatea aceea fortata nu le mai marca atat de puternic chipurile.
In locul in care statusem de vorba cu Flavius erau acum un baiat si o fetita. Pareau cu mult mai mari decat el.
Ceva din privirea baiatului ma arunca in timp ca pe o minge inutila.
M-am apropiat si i-am pus cea mai idioata dintre intrebari:
--Cum te chiama?
Ma privi destul de suspicios.Im locul sau imi raspunse fetita:
--Il chiama Darius si este fratele meu mai mic ,eu am 10 ani.
Nu-mi amintesc daca mi-a spus si numele ei, eram coborata total in amintiri.
Am cumparat doar doua masuri ,cate una pentru fiecare dintre ei.
Probabil ca unele vise sunt unice ,nu se pot repeta niciodata.

Seara cobora ca o nimfa divina peste munti.Totul era sfant in jur.Totul se inchina unei divinitati nascute si inaltate in sufletele acelor copii .
Mancaram ceva in fuga si ne pregateam sa ne reluam drumul.
Dinspre camp carutele incepusera sa-si marsaluiasca victorioase intoarcerea spre casa. Era un ritm misterios acela al carelor retragandu-se in amurg spre case.
Pentru ca ne-ar fi ingreunat foarte mult circulatia am mai astepatat pret de o jumatate de ora sa se mai rareasca carutele.
Langa cei doi copii opri o caruta incarcata cu panusi de porumb. La vederea lui copii incepura sa topaie bucurosi si sa strige cat ii tineu plamanii: Uite-l pe tata! Uite-l pe tata!
Era o dulce bucurie care ne cuprinsese si noua inimile.
Omul se apropie de tanci si ii ajuta sa sara in car.
O secunda , o privire , privirea unor ochi e de un albastru inimitabil si inima imi tresalta gata sa-mi strapunga pieptul si sa-si caute loc intre stelele care incet, incet isi reluau locul pe cer.
Omul ma privi cateva secunde apoi il trimise pe baiat sa-mi dea ceea ce mai ramasese in galeata lor. Erau amestecate boabe de zmeura si de mure,insangerand parca o veche aminitre.
Copilul se apropie si-mi intinse galeata.
--O spus tata sa va dau astea! si o rupse la fuga spre car.
Nu am apucat nici macar sa-i multumesc.Atelajul tras de doi cai vigurosi se puse de graba in miscare.
Eu cunosteam ochii aceeia si fata aceea ramasa de copil.
Nu indrazneam sa spun nimic. Carul se indeparta destul de mult. Un alt taran striga de pe cealata parte a drumului.
--Flavius sa nu uiti maine furcoiu lu' Marin!
Flavius se intoarse si ochii nostri se intalnira din nou.
Redevenise copilul plapand care cu aproape 20 de ani in urma isi cupara o minge de ziua lui.

Inainte de a-si asigura consateanul ca nu avea cum sa uite, imi zambi.
A fost acela momentul in care am stiut ca doua suflete sfintise un loc langa o trecere de cale ferata implinind un vis...visul unui copil de 7 ani.

Nu stiu daca m-a recunoscut dar cu siguranta isi amintise de mine.

Si ce dar mai minunat poate primi un muritor decat o veche amintire inapoiata, cand a putut face parte din fericirea altui muritor ,o fericire mai mare si mai sfanta decat toate fericirile adunate in infinitul Universului.

Publicat de Mariastela Iacoban
http://mariastela-doareu-mariastela.blogspot.ro/2013_08_11_archive.html

miercuri, 25 iunie 2014

Negaţi negaţia, invocând Adevărul

Este cunoscut faptul că atunci când dorim să dăm comenzi subconştientului nu trebuie să folosim negaţia, ci doar comenzi pozitive.
 Îi trimitem, de pildă, gândul "Fă bine!", evitând forma "Nu fă rău!".
Am putea presupune că a doua variantă, introducând un pas suplimentar – întâi trebuie definită afirmaţia, iar apoi să o negăm -, diminuează energia şi fermitatea comenzii. Totuşi, cred că explicaţia este alta, mai simplă.

Partea din subconştient pe care o abordăm ţine de planul astral (numit de mine în cartea "Modelul psihicului uman normal şi paranormal", planul ideo-afectelor).
Acolo există doar imagini, deci construcţii pozitive, acţiuni directe. Nu există negaţii. Negaţia este un CONCEPT, prezent abia în planul superior, mentalo-cauzal, al abstracţiilor.
În planul ideo-afectelor negarea, restricţia, interzicerea fie că nu este înţeleasă deloc, fie că este înţeleasă în sens invers (de exemplu, subconştientul pricepe doar cuvântul "rău" din fraza "nu fă rău!").

NEGAŢIA este prima ABSTRACŢIUNE, din orice punct de vedere am privi-o.

În zilele noastre, oamenii de ştiinţă se joacă cu focul cunoaşterii şi al puterii demiurgice. Dar nu Ştiinţa în sine este rea, ci faptul că rezultatele ei pot încape pe mâinile unor dezaxaţi şi malefici, channels pentru ideile toxice.

Unii oameni imaginează întregi ideologii pe baza unor concepte satanice, neştiind ce sunt, de unde vin şi ce scop au. Pur şi simplu, au primit ideile şi comanda de a le pune în practică. Exemplele abundă, din păcate. Iată câteva:

- Este natural a pedepsi o greşeală. Dar a pierde din vedere alternativa iertării şi a căinţei sincere, transformând pedeapsa în regulă oarbă este o strâmbă ideologie. Aşa este şi jalnica Lege a Talionului, ce obligă la răzbunare.
- Sloganul "Femeia trebuie bătută preventiv, ştie ea pentru ce" face parte dintr-o ideologie a cruzimii şi misoginismului.
- Părerea că suprimarea fizică a unei etnii, rase, categorii sociale sau religioase ar fi soluţia miraculoasă şi rapidă la crizele societăţii slujeşte o ideologie antiumană şi antidivină.
- Acelaşi lucru putem spune despre planurile Ocultei mondiale privind depopularea drastică a planetei, sub pretextul că suntem prea mulţi şi resursele Terrei nu ne pot hrăni pe toţi. În realitate, planeta poate hrăni cu uşurinţă 80 miliarde de oameni dacă se aplică măsuri inteligente, în interesul tuturor.

În toate aceste exemple, influenţa satanică este puternică şi "eficientă". Victimele se numără cu milioanele. Iar totul începe cu o idee...

Satan a fost, întâi de toate, IDEEA de negare a contrucţiei Divine. Ulterior, această informaţie virusată* a căpătat energie**, adepţi, influenţă, s-a sofisticat şi generalizat.

* Viruşii biologici sunt expresia cea mai plastică a existenţei satanice. Virusul nu este viu (fiindcă, nefiind complet, nu trăieşte autonom, nu se poate reproduce singur), dar parazitează o celulă VIE, pe care o foloseşte pentru a se multiplica, producând daune ţesutului viu. Virusul simulează viaţa (fără a deveni vreodată viu), distrugând viaţa adevărată.

Exact aşa este şi cu Satan şi spiritele sale: el nu este creator, ci unicul său scop este distrugerea Creaţiei divine. Satan este un cod defect, incomplet, dar mândru de sine, de care trebuie să ţinem cont în economia naturii. Unii chiar susţin că lumea nu ar putea funcţiona fără Satan şi demonii săi! Aşa să fie?! Oare ar dispare celulele vii dacă nu ar exista viruşii paraziţi?!?...

** Unii ezoterişti sunt de părere că demonii se folosesc de energia "neutră", disponibilă în univers pentru oricine, dar o folosesc în exces, ca să dăuneze victimelor. Este vechea zicală "cu un cuţit poţi tăia pâine sau ucide". Explicaţia este valabilă, dar parţială. Cred că există o energie esenţială specifică demonilor, care nu este deloc agreeată sau uzitabilă de îngeri. Şi reciproc, energia specifică Divinităţii nu poate fi "înghiţită" de diavoli fără a-i transforma interior într-un mod profund. Acest tip de energie esenţială iradiază de la nivel de conştiinţă, cel mai subtil nivel al perispiritului, de unde influenţează restul nivelelor energetice.

Singura raţiune a demonilor este negarea manifestărilor divine de iubire, generozitate, blândeţe, frumuseţe, îngrijirea vieţii ş.c.l.. Nu căutaţi altă logică în comportamentele deviante de ură, invidie, agresivitate, urâciune, crime în serie ş.c.l.!

Înfumurarea este o caracteristică definitorie a demonismului. Sursa ei primară este orgoliul de a te opune Creatorului suprem, părând că în felul acesta te faci egalul Său. Te crezi mai presus de obedienţa Îngerilor... Ceva similar se petrece în societate atunci când un neica-nimeni, avid de celebritate, îi face un rău gratuit unei persoane publice, doar ca să-şi atârne numele în istorie alături de al ei.

Demonii se exprimă pe două căi esenţiale: făţiş şi disimulat.

Cultele şi indivizii satanici au ales să îşi dea pe faţă ura faţă de Creator, prin ritualuri şi fapte abominabile. Cruzimea, tortura, sacrificarea fiinţelor vii nu lipsesc din arsenalul acestora.

Dacă Dumnezeirea înseamnă frumuseţe şi armonie, prin opoziţie, dracii îşi arată intenţionat, în viziunile spirituale, aspectul dizarmonic, urât, dorind să provoace spaimă (frica diminuând protecţia naturală a omului, care devine mai uşor influenţabil spre rău). Nimic mai penibil decât un diavol respingător care nu trezeşte decât zâmbete! Ăsta ar fi singurul aspect pozitiv al sărbătorii de Haloween – persiflarea dracilor hidoşi şi a temerilor noastre nejustificate!...

Cealaltă cale, cea luciferică, este mai vicleană. Metaforic vorbind, inoculează picătura de otravă în hrana bună, stricând-o pe toată. Câteva exemple:

- Invocă Biblia, Coranul, învăţăturile religioase, dar le perverteşte, strecurând pe ici, pe colo inadvertenţe, false interpretări, exagerări, fanatism.

- În artă, sub pretextul libertăţii de expresie şi a dictonului "artă pentru artă", încurajează inutilitatea, decadenţa, dizarmonia, pastişa.

- Îndemnurile şi sfaturile luciferice au aparenţă binevoitoare, dar vin în momente sau forme nepotrivite, ceea ce le face dăunătoare. Alteori se folosesc de o logică prea simplificatoare, inoportună să rezolve o situaţie complexă.

- În sexualitate, tot ceea ce nu ţine de firesc face parte din arsenalul perversiunilor care degradează fiinţa umană.

- Entităţile luciferice se pot arăta în viziunile spirituale sub forma îngerilor de lumină, dar lumina lor este rece, dând fiori neplăcuţi, iar influenţa lor este nefastă. Însuşi numele Prinţului Întunericului – Lucifer - înseamnă "Lumină". Halal păcăleală pentru ocultişti!

Ce e de făcut împotriva lucrărilor malefice? Nu există nicio reţetă de-a gata. Fiecare om luptă cum ştie şi cum poate, ca să rămână deasupra mocirlei morale şi a emoţiilor dureroase în care îl atrag demonii. Acesta este câmpul de luptă spirituală al fiecărui om, iar orice victorie, cât de mică, îi înalţă rangul Spiritului în ierarhia Cerului. Dumnezeu este aliatul nostru sigur împotriva Duhului Înşelătorului.

Să negăm Negaţia, invocând Adevărul...!

Pace si Iubire!

sursa
http://www.spiritus.ro/RAZVAN/negarea_negatiei.htm
http://www.spiritus.ro/RAZVAN/Modelul_psihicului.pdf

marți, 24 iunie 2014

Sărbătorea de Sânziene, a Solstiţiului de vară şi a zilei Sfântului Ioan Botezătorul

Noaptea de Sânziene  este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.

Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide.  

Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele şi Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.
 
Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. Tradiţiile acestea, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.

După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânzâiene: se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.

În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.
 
Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuinţări în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase. 
 
 floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde cîte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile şi ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credinţa ca vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor. 

Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul sau după Sânziene,este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat.
 
Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătăţii. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbaticie. Se mai spune că dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu şi Sânziana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.
 
sursa

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com