Cum sunt legate fenomenele naturii cărora le suntem supuşi noi ca
oameni fizici cu fenomenele lumii morale, etice, la care trebuie să ne
raportăm într-un fel oarecare,
pentru a putea pretinde recunoaşterea
demnităţii noastre umane?
Chiar dacă cineva are o mentalitate materialistă cu privire la
cunoaştere, dacă deține conştiența demnităţii sale umane el va face
diferenţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, şi îşi va ridica
privirea, chiar în mod interogativ, cu îndoială, la ceea ce este lumea
spirituală, ordinea spirituală a lumii care intersectează lumea naturală
căreia îi aparţinem prin corpul nostru fizic-sensibil.
Dacă luăm în vedere ceea ce reiese din cultura timpului actual
pentru a ne clarifica cât de cât esența lumii, rezultă o profundă
divizare în gândirea umană, în simțirea umană, pentru toate impulsurile
umane, o divizare care nu poate fi uşor echilibrată, din care omul nu se
poate desprinde uşor în prezent. Pe de o parte se află ceea ce-i
raportează ştiința naturii, care are în prezent succese atât de
răsunătoare, acea ştiință a naturii care se ridică de la observarea
lumii exterioare, sensibile, la ipoteze justificate sau nejustificate
chiar şi
asupra începutului şi a sfârşitului lumii iar, pe de altă
parte, se află pretențiile lumii morale, ale lumii etice. Dar cum poate
să fie echilibrată divizarea dintre cele două aspecte când afli din
observaţiile ştiinţei naturii că, odată, a existat o nebuloasă a lumii
din care s-a format Cosmosul, s-a format Pământul, astfel încât el
reprezenta un fel de unduire minerală. Apoi, treptat, din acesta s-a
format ceea ce este vegetal şi animal, iar la sfârşit a apărut omul. Şi
dacă se extinde la devenirea Pământului acelaşi mod de gândire şi
acelaşi fel de legitate care au fost avute în vedere, Pământul se va
reîntoarce la un fel de unduire minerală, scena pe care ne mişcăm nu va
mai putea găzdui fiinţe vii, cu alte cuvinte, această scenă va fi un
mare cimitir, care va conţine tot ceea ce cândva a fost viu, însufleţit,
spiritualizat.
Aici ne aflăm între lumea mineralizată şi lumea
mineralizată din nou. Noi am apărut din această lume
mineralizată, cu
toate organele noastre care reprezintă, de fapt, formaţiuni în care
substanţele care constituie lumea exterioară sunt întrețesute în mod mai
complicat decât se întâmplă în lumea exterioară.
În cadrul acestei lumi ipotetice, conform ştiinţei naturii apare acum
în om provocarea de a fi moral, de a fi bun, apar în om idei, idealuri
şi trebuie să se pună întrebarea: Ce se va alege din aceste provocări
ale lumii morale, din idealuri, din idei, când tot ceea ce există în
sensul ştiinţei naturii, inclusiv omul, va cădea pradă marelui cimitir
final?
Dar prin ceea ce ştiinţa umană recunoscută în prezent, care, în fond,
s-a format în întregime din ştiinţa naturii, îi oferă omului nu se poate
explica poziţia sa în Univers.
Ceea ce apare în prezent ca o scindare în toată simţirea umană şi care
este intim legată de toate forţele de declin care sunt puse atât de
înspăimântător în valoare în vremea noastră.
Am să vă prezint un dialog imaginar dintre un om care a preluat în mod corect tot ceea ce este
utilizat în prezent ca fiind explicaţie, formare, cunoaştere
ştiinţifică, aşadar, un om
care se simte deştept, şi, pe de altă parte,
un om al comunităţii culturale greceşti, care a trăit în perioada
presocratică, aparţinând timpului din care s-a păstrat atât de puţin,
doar câteva aforisme ale marilor filosofi
Heraclit,
Anaxagora etc.
Un astfel de grec cult aş dori să-l pun alături de omul deştept al prezentului.
Un astfel de om ar spune:
– Voi, oamenii prezentului, nu ştiţi nimic
despre om pentru că, în fond, nu ştiţi nimic despre lume.
– Cum aşa? –
ar replica omul deştept actual. El ar spune: Noi am învăţat să cunoaştem
cam şaptezeci de elemente, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc. Am ajuns
la punctul în care se pare că toate aceste
elemente pot fi raportate la
unul singur, dar încă nu am ajuns până acolo încât să le raportăm la
unul singur. Noi cunoaştem tot ce se întâmplă aici, în lumea
fizic-sensibilă, cu ajutorul acestor şaptezeci şi două de elemente care
se amestecă şi se separă, care se leagă şi se dezleagă, şi care, de
fapt, creează totul.
- Atunci grecul ar spune: Este foarte frumos că voi cunoaşteţi atâtea
elemente, dar în mod sigur nu cunoaşteţi omul. Despre aşa ceva nici nu
poate fi vorba, căci începutul cunoaşterii omului – ar spune grecul – nu
se face prin a se vorbi despre şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase
de elemente, despre hidrogen, oxigen, azot etc., ci prin a recunoaşte că
tot ce ne înconjoară exterior sensibil este alcătuit din pământ, apă,
aer şi foc.
- Omul deştept al prezentului ar spune: Asta a fost odată, a fost în
perioada în care nu se cunoşteau atâtea lucruri ca azi. Atunci totul se
raporta la patru elemente, pământ, apă, aer şi foc, dar noi am depăşit
aceste copilării; în prezent ştim că există şaptezeci şi şase de
elemente. Noi ştim că apa nu
este un element. Ştim şi că nu este
îngăduit să considerăm că aerul este un element. Noi ştim că focul,
căldura, nu este o substanţă. Noi suntem foarte deştepţi. Voi vă aflaţi
atunci pe o treaptă incipientă a concepţiei despre lume.
- Acum, poate că grecul ar răspunde: Eu m-am ocupat deja de toate cele
şaptezeci de elemente ale voastre şi vă pot spune că ele aparţin, pentru
modul nostru de a privi lucrurile, pământului; nici apei, nici aerului,
nici focului, ci numai pământului. Este interesant că-l puteţi gândi
într-o diversitate de şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de
elemente – este un lucru bun; noi încă nu ajunsesem atât de departe
încât să cunoaştem aceste detalii –, dar toate acestea le-am reunit cu
termenul de „pământ”. Voi nu cunoaşteţi nimic din ceea ce înțelegeam noi
prin apă, prin aer şi prin foc, şi din această cauză nu aţi putut
ajunge la o cunoaştere a omului. Căci, vedeţi voi – aşa ar spune grecul
–, omul există sub o formă dublă, mai întâi este vorba de omul care
trăieşte între naştere şi
moarte, fiind copil, apoi adult, şi de omul
care există sub formă de cadavru şi este culcat în mormânt. Noi vorbim
aici numai de omul fizic – ar spune grecul. Ceea ce cunoaşteţi din cele
şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente ale voastre care se
leagă şi se separă se referă numai la omul culcat în mormânt, la
cadavru. Prin chimia şi fizica voastră se poate cunoaşte cum se petrec
lucrurile cu omul-cadavru, dar nimic despre omul care trăieşte pe Pământ
între naştere şi moarte. Voi aveţi o ştiinţă care se raportează doar la
observarea omului după ce acesta a murit. Nu înţelegeţi nimic despre
omul viu. Voi aţi reuşit să aduceţi ştiinţa în stadiul de a fi o ştiinţă
a omului mort, deloc a omului viu. Dacă vreţi să aveţi o ştiinţă a
omului viu trebuie să studiaţi mai întâi ceea ce noi numim elementul
„apă”. Noi nu numim apă elementul fluid, grosolan, care curge în râu, ci
orice lucru din lume în care se combină recele şi umedul; aceasta numim
noi apă – aşa ar spune grecul. Şi vrând să ne facem o reprezentare vie
despre ceea ce intervine umed şi rece în toate lucrurile, obţinem mai
întâi necesitatea de a nu ne reprezenta numai cu noţiuni, numai cu idei,
cu simple abstracţiuni, ci cu imagini. Iar grecul ar mai spune: Dacă
poţi percepe umezeala cu o anumită senzaţie de rece, dacă
aceasta trece
în altceva, umed, modelat prin elementul umed sau revelându-se într-un
alt sentiment de rece, atunci se obţin imagini vii despre umezeală şi
rece. Şi astfel te poţi ridica la înţelegerea a ceea ce este vegetal şi
începi să percepi cum din întrețeserea umezelii cu recele ia naştere
lumea vegetală primăvara. Iar în imaginile lumii vegetale de-a lungul
primăverii, verii şi toamnei se vede un alt aspect al acestei
întrețeseri şi vieţi a elementului apă. În aceasta constă întreaga lume
vegetală cu formele sale.
Şi grecul ar spune în continuare: Nu ne interesează ceva sensibil, ci
un aspect suprasensibil; este vorba de recele şi umedul care se
întreţes. Şi noi observăm întreţeserea şi viaţa lumii vegetale în acest
element fluid, apa. Dacă învățăm să cunoaştem nu în noţiuni abstracte,
ci prin imagini care ne stimulează la mobilitate interioară, este
suficient să aruncăm o privire
retrospectivă şi conştientizăm în ceea ce
se întâmplă primăvara, vara, toamna şi iarna, în lumea lumea vegetală
germinând, în depăşirea recelui prin căldură, în tot ceea ce se întâmplă
spre toamnă şi apoi spre iarnă, în toate acestea conştientizăm ceva ce
ulterior ni-l putem reprezenta ca pe o imagine miniaturală. Când omul
adoarme, se întâmplă cu el ceva întru totul asemănător cu ceea ce se
petrece primăvara, iar în timp ce omul doarme, în el se întâmplă ceva
asemănător cu viaţa înmuguritoare, lăstăritoare a verii. Iar în timp ce
omul se trezeşte, el se îndreaptă către viaţa iernii. Percepi o imagine
miniaturală a vieţii exterioare, în măsura în care această viaţă
exterioară dă naştere vegetativului în ceea ce este corpul eteric uman.
Grecul ar spune în continuare: Prin cele şaptezeci şi două sau şaptezeci
şi şase de elemente ale voastre voi cunoaşteţi doar cadavrul uman.
Acest cadavru uman este străbătut de ceva care poate fi cunoscut în
imagini, dar în imagini care se formează când gândeşti vegetativul
străbătut de elementul apă. Aşa înveți să cunoşti ceea ce corpul eteric
mobilizează de la naştere până la moarte, ceea ce înțelegeți prin cele
şaptezeci şi ceva de elemente ale voastre ca fiind moartea.
Şi întrucât
nu vă înălțați până la elementul apă, nici nu învăţați să cunoaşteţi
omul ca fiind ceva viu.
Dar acum mai intervine ceva. În clipa în care omul moare, cadavrul
său este preluat de pământ; el este preluat de cele şaptezeci şi ceva de
elemente; asupra lui se extinde legitatea terestră, legitatea
elementului pământ. Unde se află legitatea acelui element care este apa?
Această legitate nu există pe Pământ, ea se află afară, în Cosmos. Şi
dacă vreţi să ştiţi – aşa ar spune grecul – cine dă naştere la această
unduire a recelui şi umedului în timpul primăverii, al verii, al toamnei
şi al iernii trebuie să-ţi ridici privirea spre elementul cosmic, mai
întâi spre planete, apoi spre stelele fixe, să priveşti în depărtările
cosmice. Omul care umblă pe Pământ se află în fiecare clipă, în măsura
în care poartă în sine corpul eteric, sub legile Cosmosului. Sunt legile
care pătrund cu influenţele lor din întreţeserea planetelor sau din
forţele stelelor fixe.
– Şi atât era de important pentru grecul timpului
amintit elementul apă, încât el ar fi spus: Prin elementul apă, care
înconjoară Pământul ca o ceaţă, sau care se descarcă în intemperii,
Cosmosul acţionează cu forţele sale în sfera Pământului. Ceea ce se
întâmplă aici cu elementul apă nu trebuie să fie căutat în elementul
pământ sau în ceea ce este pământesc, ci în Cosmos, iar omul urcă spre
cosmic prin simplul fapt că devine mobil în corpul său eteric, care
smulge elementele destinului, să spunem chimiei, între naştere şi
moarte.
Dar prin aceasta încă nu am cuprins nici pe departe omul în adevărul
său. Am cuprins numai ceea ce-l face să crească, ceea ce produce
capacitatea sa de a digera, ceea ce-l însoţeşte ca forţe de viaţă de la
naştere până la moarte. Dar în om se manifestă şi alte forţe, care sunt
active în timpul dintre naştere şi moarte, acţionând într-un mod cu
totul special, propriu, nu ca forţele obişnuite de viaţă. Aceste forţe
se află în sistemul nostru ritmic, în sistemul nostru respirator, în
sistemul circulaţiei noastre sangvine etc., în tot ce este în noi ritm,
activitate ritmică.
Veţi putea observa o anumită legătură nu numai între viaţa
dumneavoastră ci şi între fiinţa dumneavoastră sufletească şi
respiraţie, dacă aduceţi în faţa sufletului un lucru pe care-l cunoaşte
orice om. Vă treziţi uneori cu o anumită teamă. Vă treziţi cu conştienţa
unei temeri şi observaţi că ceva nu este în regulă cu respiraţia
dumneavoastră. Desigur, legătura dintre respiraţie şi viaţa sufletească
este una tainică; dar ea poate fi cel puţin percepută când omul se
trezeşte cu un coşmar şi observă cât de neregulată îi este respiraţia.
Există o legătură între viaţa sufletească, între toate simţirile şi
sentimentele ce tălăzuiesc în noi, sentimentele de teamă şi de frică,
sentimentele de bucurie şi de plăcere şi ritmul respirator şi ritmul
circulator.
Sistemul ritmic este altceva decât simplul sistem al vieții.
El are o importantă legătură cu viaţa noastră sufletească, cu esenţa
noastră sufletească. De fapt, aerul este elementul pe care-l respirăm,
care impulsionează întregul sistem ritmic; în timpurile vechi se vorbea
despre elementul aer şi legătura sa cu omul, de exemplu, în vremea în
care în şcolile de Misterii erau studiate ritmurile care reglează
activitatea interioară umană, acele ritmuri din care a luat naştere şi
măsura versului lui
Homer, hexametrul. În forma versului homeric găsim
expresia raportului dintre ritmul circulaţiei şi ritmul respirator.
Odată cu elementul aer omul preia în sine ceva care are de-a face cu
trăirile normale ale sufletului omenesc. Când grecul vorbea despre
elementul aer, el avea în vedere părţile cele mai frumoase şi cele mai
obişnuite ale vieţii sufletului uman şi-şi amintea că în cursul unei
zile de douăzeci şi patru de ore omul respiră de 25 920 de ori şi că
Soarele dă, cu punctul său vernal, ocolul întregii bolţi cereşti în 25
920 de ani.
Şi astfel era adus în consonanţă ritmul lumii cu ritmul
circadian al omului. El indica legătura dintre sufletul lumii şi
sufletul uman şi spunea: Cu viaţa care se scurge între naştere şi
moarte, care în
fiecare desfăşurare de douăzeci şi patru de ore
reprezintă de fiecare dată o imagine miniaturală a primăverii, verii,
toamnei şi iernii, a legității elementului apă, care se extinde pentru
rece şi umed în spaţiul cosmic, care este guvernată de cosmic, în
această relaţie dintre etericul uman şi cosmic, care se exprimă în
anotimpuri, în schimbarea sezoanelor, care este ordonată prin mişcarea
planetelor, în această relaţie avem ceea ce se exprimă în corpul eteric
al omului. Dacă ajungem la sistemul ritmic, trebuie să ne adresăm
elementului aer. Trebuie să ne adresăm acelui element care în timpurile
vechi, când acest lucru era bine înțeles, ieşea la iveală formarea
acelui element sufletesc care favoriza construcţia versului, pentru că
se presimţea legătura dintre sufletul uman şi sufletul lumii. Dacă
observi viaţa, ajungi în domeniul spaţiului. În orice caz, trebuie să
urci în spaţialul cosmic. Dar ieşi din spaţial şi percepi ceea ce este
trimis din timp ca fiind ritmul în spaţiu când te adresezi sistemului
ritmic.
.jpg)
Vedeţi, grecul conştientiza în elementul ritmic elementul aer, şi
spunea: Sufletul uman îşi are rădăcinile în sufletul lumii, însuşi
sufletul lumii este cel care trăieşte în ritmul său şi trimite imaginile
miniaturale ale ritmului său în viaţa umană. În afară, sufletul lumii
determină faptul că punctul vernal, sau echinocţial, avansează puţin în
fiecare an, parcurge în 25 920 de ani întreaga orbită solară, iar în 25
920 de respiraţii omul include în ritmul său o imagine miniaturală a
unui ritm al lumii de o lungime considerabilă. Ritmul pe care îl are
omul în douăzeci şi patru de ore este o copie a unui an cosmic care
durează 25 920 de ani calendaristici. În felul acesta, omul îşi are
rădăcinile în sufletul lumii, în timp ce se află cu sufletul său în
sufletul lumii în care trăieşte.
Dacă ajungem la elementul foc, intervine nu numai sufletescul, ci şi
spiritualul care ne străbate eul. Aşa cum percepem relaţia dintre
sufletul omului şi sufletul lumii prin elementul aer, tot astfel
conştientizăm prin elementul căldură sau foc relaţia dintre spiritul
uman, eul uman şi spiritul lumii. În vremurile vechi, omul ajungea la
spiritual când vorbea de acele elemente despre care omul actual spune că
ar fi izvorât dintr-un mod copilăros de reprezentare. Noi trebuie să
regăsim drumul spre aceste moduri de reprezentare; numai că trebuie să-l
găsim într-un mod deplin conştient, nu în mod instinctiv, aşa cum se
întâmpla în acele timpuri.
Dacă însă pătrundem în elementul apă, vieţuim lumea ca un mare viu,
căci suntem transpuşi afară, în Cosmos. Vieţuim lumea ca pe ceva viu.
Când pătrundem în elementul ritmic vieţuim lumea ca pe ceva însufleţit,
iar dacă pătrundem în elementul caloric vieţuim lumea ca fiind ceva
pătruns de spirit.
Dar când ajungeţi la acea lume în care este vorba despre ritmuri şi dacă
vorbiţi despre această lume vorbiţi totodată şi de entităţi
spritual-divine. Credeţi că are vreun sens ca în cărţile actuale de
fizică şi de chimie să se vorbească despre Îngeri, Arhangheli şi Arhai?
Ar fi deplasat dacă s-ar vorbi în chimie despre combinaţiile speciale
ale carbonului, despre compuşii eterici ai carbonului, despre alcool
etc., dacă s-ar prezenta toate formulele cu carbonul, oxigenul,
hidrogenul lor etc. şi apoi s-ar spune: Aceasta este de la Îngeri,
aceasta de la Arhangheli; nu ar avea niciun sens. Dar dacă ajungi sus,
în acea regiune în care eşti nevoit să deduci devenirea Pământului din
devenirile lui Saturn, ale Soarelui, ale Lunii, când întrevezi această
ţesătură care trăieşte în lume, în ritmurile lumii, ritmuri care
acţionează în sufletul uman prin ritmul uman interior, care poate fi
urmărit sufleteşte
până în vers, dacă totodată poţi indica cum se
construieşte versul din raportul dintre ritmul sangvin şi cel respirator
eşti nevoit să vorbeşti despre entităţile ierarhiilor spirituale.
Pătrunzi într-o lume în care există entităţi spirituale adevărate, nu
într-o lume în care dăinuie acel panteism estompat la care se mai
raportează în prezent unii care nu vor să fie materialişti şi care spun
că lumea este străbătută de spirit.
Dacă însă vrei să vorbeşti cu adevărat despre spiritual trebuie să
vorbeşti despre ierarhiile spirituale. Trebuie să ştii că, de îndată ce
urci de la elementul apă în
elementul aer întâlneşti entităţile
spirituale care sunt descrise chiar în cadrul ierarhiilor. De îndată ce
pătrunzi în elementul foc ajungi la ierarhiile cele mai înalte:
Tronurile, Heruvimii şi Serafimii şi abia după aceea la forma
propriu-zis spirituală a lumii, în care omul nu mai poate deosebi nimic
individualizat. Dar înainte de a pătrunde în ceea ce panteismul
superficial ar numi ca fiind Atotunul nebulos, treci prin lumea în care
trăiesc entităţile spirituale concrete, individualizate, izolate. În
aceste entităţi spirituale concrete individualizate, se recunoaşte şi
ceea ce trăieşte în natura care ne înconjoară, la care se ajunge cu
ajutorul lor. Omul nu poate exista în natura pe care o studiem cu
ajutorul fizicii şi chimiei, ci într-o natură în care există elementele
apă, aer şi foc.
De îndată ce ajungem în elementul aer întâlnim entităţile pe care le
descriem ca Îngeri, Arhangheli etc. Intrăm în esenţa lumii spirituale
concrete, dat totodată intrăm într-o lume pe care o putem
înţelege în
plan moral şi fizic. Azi acest lucru nu se vede pentru că vederea ne
este înceţoşată, căci din aceeaşi lume din care răsună în mod real
măsura versului răsună şi morala reală. Originea moralei nu se află în
lumea în care există cele şaptezeci şi două de elemente, nici în lumea
cosmic-spaţială în lumea care este dominată de elementul apă nu există
moralul. Dar când păşim în domeniul elementului ritmic
ajungem în lumea
moralului. Iar omul actual se află în faţa sarcinii de a recunoaşte din
nou lumea morală ca fiind una reală, de a recunoaşte că aceeaşi
substanţă din care este format corpul său astral este conţinută în
ideile morale. Aceeaşi substanţă din care este format eul nostru este
conţinută în ideile religioase şi în idealul religios.
Trebuie să regăsim puntea dintre observarea naturii şi observarea
lumii spirituale, dar nu numai a lumii spirituale estompate, ci a lumii
spirituale din care ne vin intuiţiile morale.
Am vrut să arăt cum intuiţiile morale concrete ale unei lumi care se
află dincolo de lumea percepţiilor pot fi extrase şi integrate lumii.
Aceasta este marea sarcină a prezentului, de a nu rămâne legaţi de lumea
care este proprie omului când acesta ajunge în mormânt, ci de a se
înălța la acea lume în care omul îşi vieţuieşte sufletescul în ritmul
fizicului.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA205/GA205_CF02.html
Universitatea din Arizona, cercetător
științific în domeniul conștiinței și mecanismele conștiinței) se
bazează pe principiile fizicii cuantice și vede creierul ca pe un sistem
cuantic în care procesele mentale particulare se produc în momentul în
care, datorită microtubulilor din structura creierului , are loc o
reducere a funcției de undă cuantică, într-un mod cu totul necunoscut
până acum. 
Modulation) este o nouă tehnologie audio dezvoltată
de Institutul Monroe, în contextul revelațiilor științifice de ultimă
oră referitoare la conștiință în corelație cu microtubulii neuronali.
c utilizarea unui câmp
stereofonic prezentat prin căști audio sau boxe. Unghiul spațial al
locației aparente al sursei de sunet, în timp ce se mișcă rapid în jurul
ascultătorului, produce o modulație sau o schimbare de ton – un efect
de tremolo – așa cum este perceput de ascultător. Acest efect de tremolo
cuplat cu dimensiunea și orientarea arcului produce efectul care îi
conferă lui SAM proprietatea de a influența activitatea cerebrală într-o
anumită regiune cerebrală și de a modifica starea de conștiință.
cuantică a minții
SAM, vom fi capabili să modificăm rata de expunere a realității locale
percepute, situată în mod normal între valorile ± 40Hz cât și pauza
dintre cadre (atunci când sunteți în rețeaua spațiu/timp) și perioada de
expunere, pentru ambele perspective. Cu această nouă tehnologie, puteți
să treceți peste “puntea către alte sisteme de realitate” și să
integrați experiențele de acolo, să vă creați o viață plină de
semnificație, să vă realizați Sinele vostru autentic și astfel să puteți
fii în beneficiul întregii omeniri.
ai conştiinţei umane. Mesajul cel mai important
pe care Bob Monroe l-a adus cu el din explorările sale
îndepărtate este cuprinsă în Afirmaţia Gateway, care începe cu:
