Furtunile tropicale (care sunt caracterizate prin descărcări electrice intense şi frecvente) generează unde electromagnetice cu spectru foarte larg, iar pentru cele de foarte joasă frecvenţă spaţiul format între suprafaţa Pământului şi ionosferă devine un adevărat ghid de undă prin care acestea se propagă pe distanţe foarte mari, ajungând uneori chiar să înconjoare Pământul. Analizarea acestor unde este importantă în climtologie deoarece se poate obţine o imagine la nivel global a fenomenelor meteorologice locale. Frecventele descărcări electrice ce apar în timpul unor furtuni puternice, crează unde electromagnetice din domeniul ULF şi ELF care, în cavitatea rezonantă formată (la nivel global) între Pământ şi ionosferă, pot produce o rezonanţă electromagnetică ce a fost verificată în mod experimental. Fenomenul este cunoscut în literatură sub denumirea de "Rezonanţă Schumann" şi a fost prezis de fizicianul Winfried Otto Schumann în 1952. Prin metode experimentale, au fost puse în evidenţă frecvenţele de rezonanţă Schumann la valori de 7,83Hz; 14,3Hz; 20,8Hz; 27,3Hz şi 33,8Hz. Aceste valori ale frecvenţelor de rezonanţă nu sunt fixe. Ele sunt influenţate de condiţiile atmosferice ce duc la modificarea înălţimii ionosferei şi implicit, la modificarea volumului “cutiei de rezonanţa”. Deasemenea, amplitudinea undei electromagnetice rezonante se modifică funcţie de numărul de descărcări electrice din atmosferă în intervalul de timp analizat. S-a constatat că în decursul unei zile pot fi puse în evidenţa trei maxime: unul corespunzător furtunilor tropicale din Asia de sud-est, după 5 ore un maxim datorat furtunilor din Africa, iar după încă 6 ore, un maxim corespunzător furtunilor din America de Sud. Analiza ştiinţifică a acestui fenomen poate oferi date importante referitoare la modificări climatice la nivel global, temporare sau definitive. Punând în evidenţa descărcările atmosferice (fulgere şi trăsnete) şi analizând frecvenţa şi localizarea lor, se poate obţine o imagine globală , de real folos în climatologie.
Undele electromagnetice din gama ELF pot fi recepţionate doar cu antene şi receptoare special concepute, având în vedere că lungimea lor de undă este extrem de mare şi nivele de câmp extrem de mici. Un alt impediment legat de punerea lor în evidenţa este imediata lor apropiere (ca interval de frecvenţe) de câmpurile create de reţelele de distribuţie a energiei electrice care în Europa operează pe o frecvenţă de 50Hz iar în multe alte ţări ale lumii, pe o frecvenţă de 60 Hz. De aceea, de multe ori cercetătorii sunt obligaţi să extragă informaţiile utile din semnale ce sunt practic “înecate în zgomot”.
Acum voi reveni la fabulaţiile răspândite în mass-media legate de “Rezonanţa Schumann” şi aşa-zisul sfârşit iminent al lumii datorat unui colaps temporal. Promotorii unei astfel de ipoteze afirmă: frecvenţa de rezonanţă Schumann este un fel de orologiu planetar, iar organismele vii sunt influenţate de acest orologiu electromagnetic. Până aici, nimic ieşit din comun, undele cerebrale sunt de frecvenţă foarte joasă şi pot fi influenţate sau perturbate de stimuli electromagnetici externi.
Dar următoarele afirmaţii sunt total lipsite de baze reale sau motivare logică: “Frecvenţa de rezonanţă Schumann creşte neîncetat, astfel încât o zi nu mai are 24 de ore, ci doar 16 sau mai puţin. În anul 2012, frecvenţa acestui fenomen va fi atât de mare, încât natura nu va mai putea ţine pasul şi va veni sfârşitul lumii, prin dispariţia noţiunii de timp.”
Alţii, care au auzit de găuri negre, afirmă că de fapt, Pământul şi tot ce ne înconjoară este pe cale de a fi “înghiţit” de o gaură neagră iar fenomenele neliniare asociate unui astfel de eveniment pot “distorsiona” timpul fără că noi să ne dăm seama.
Determinările experimentale infirmă modificări ale frecvenţelor de rezonanţă Schumann în sensul unei creşteri continue ce poate fi pusă în evidenţă. Organisme ale căror posibilităţi tehnice şi credibilitate ştiinţifică nu poate fi pusă la îndoială (vezi NASA şi altele de calibru asemănător) nu au semnalat o modificare a frecvenţei de rezonanţă Schumann. Iar dacă Pământul şi tot ce ne înconjoară este pe cale de a fi “înghiţit” de o gaură neagră, şi noi nu putem observa acest lucru, înseamnă că nu ne deranjează şi nici nu ne va deranja acest lucru.
Analizând problema din punct de vedere logic, este absurd să afirmi că ziua nu mai are 24 ore ci doar 16, pentru că dacă ar fi aşa, ceasul meu de pe perete ar trebui să “sară” de la orele 16, direct la 24 şi aş cumpara alt ceas cu doar opt sau şaisprezece diviziuni orare.
Iar pentru cei ce aduc, ca argument ştiinţific, faptul că “nu le mai ajunge timpul” le voi spune că de fapt, cantitatea de informaţie pe care creierul nostru trebuie să o proceseze creşte neîncetat, iar dezvoltarea societăţii şi a posibilităţilor de comunicare ne fac tot mai dependenţi unii de alţii. “Procesarea” tuturor acestor acestor informaţii şi conexiuni necesită din ce în ce mai mult timp, rămânând din ce în ce mai puţin pentru activităţile curente. Cred că această explicaţie este mai simplă şi mai aproape de adevăr.
preluat de pe blogul
http://spacesignals.blogspot.com/2009/11/rezonanta-schumann.html