Despre relaţia ştiinţei spiritului cu creştinismul.Ştiinţa spiritului nu vrea să înlocuiască creştinismul, însă un instrument pentru înţelegerea creştinismului, aşa ceva vrea să fie. Şi tocmai prin aceasta, prin ştiinţa spiritului, ne devine clar că acea fiinţă pe care noi o numim Christos trebuie să fie pusă în centrul întregii existenţe pământeşti, că ceea ce noi numim confesiunea creştină este ultima dintre religii, este religia care pentru viitorul pământului este religie veşnică. Ştiinţa spiritului ne arată chiar acest lucru, că religiile precreşine au ieşit din unilateralitatea lor şi au concrescut în religia creştinismului. Ştiinţa spiritului nu vrea să pună altceva în locul creştinismului, ci vrea doar să ne ajute să putem înţelege mai profund, mai adânc creştinismul.
Putem spune că atunci când Copernic, în cămăruţa lui liniştită, a elaborat un nou sistem astronomic al Cosmosului el a vrut să schimbe natura? A afirma aşa ceva ar fi absurd. Natura a rămas ceea ce a fost; însă oamenii au învăţat să înţeleagă cum să gândească, într-un fel adecvat noii culturi, despre natură.
Pe cât este de adevărat că natura nu a devenit altceva prin Copernic, tot atât de adevărat este că realitatea creştinismului nu devine o alta dacă ştiinţa spiritului devine instrumentul pentru a înţelege într-un sens deplin această realitate a creştinismului, pentru a înţelege mai bine decât a fost posibil acest lucru în vremurile apuse.
Ştiinţa spiritului ne arată că în timp ce Iisus trăia în felul pe care îl cunoaşteţi din Evanghelii, în viaţa sa a intervenit un moment – este vorba de Botezul în Iordan – în care a cunoscut o transformare, în care în El a intervenit ceva ce nu existase mai înainte, ceva ce a trăit apoi în El vreme de trei ani. Iar ceea ce a coborât atunci în El trece prin Misteriul de pe Golgota. Nu este momentul acum să vă descriu detaliile Misteriului de pe Golgota, însă ştiinţa spiritului confirmă, din punctul ei de vedere, dintr-un punct de vedere pe deplin ştiinţific, cele scrise în Evanghelii. Prin ceea ce se întâmplă pe Golgota, ceva ce înainte putea fi atins doar în înălţimile spirituale se uneşte cu omenirea pământească însăşi şi trăieşte de atunci în toate sufletele omeneşti, întrucât pe Golgota Christos a trecut prin moarte. Este forţa prin care orice suflet omenesc poate găsi calea ce duce în lumea spirituală. Prin Misteriul de pe Golgota neamul omenesc de pe Pământ a devenit altceva, raportat la sufletul său. Christos este, aşa cum o spune El însuşi, „de sus“, însă El a intrat în lumea pământească a oamenilor.
Ştiinţa spiritului vrea să extindă privirea în depărtările cosmic-spirituale. Faţă de cele ştiute până acum despre Christos, ea vine să adauge ceea ce are de spus în această privinţă ştiinţa spiritului. Ştiinţa spiritului recunoaşte în Christos o fiinţă care este veşnică, o fiinţă care a coborât doar o singură dată într-un trup omenesc, care se deosebeşte de ceilalţi oameni prin aceea că nu parcurge vieţi pământeşti repetate. Christos a coborât doar o dată într-un trup omenesc şi de atunci este unit cu sufletul oamenilor.
Atunci când vorbim despre relaţia ştiinţei spiritului cu creştinismul mai trebuie spus că omenirea se schimbă o dată cu trecerea oamenilor de la o epocă la alta. Sufletele noastre omeneşti au parcurs vieţi pământeşti în epoci în care Christos nu era încă unit cu Pământul şi vor parcurge alte vieţi pământeşti în epoci în care Christos este unit cu Pământul. Christos trăieşte de acum încolo în înseşi sufletele omeneşti. Şi în afară de asta, dacă sufletul omenesc se adânceşte din ce în ce mai mult, dacă trece prin tot mai multe vieţi pământeşti repetate, el devine din ce în ce mai independent, din ce în ce mai liber interior. Aşa se explică faptul că pentru a înţelege vechile adevăruri el are nevoie de instrumente mereu noi, că el trebuie să avanseze, din această libertate interioară, să meargă înainte. Astfel, trebuie spus: Creştinismul este recunoscut într-o asemenea profunzime tocmai prin ştiinţa spiritului. Adevărul şi importanţa sa sunt recunoscute într-o asemenea măsură încât ştiinţa spiritului poate să fie liniştită dacă propovăduieşte într-o formă nouă aceste vechi adevăruri, adevărurile creştine. Cei care vor să rămână doar cu prejudecăţile lor pot să creadă că ştiinţa spiritului ar face un rău creştinismului.
Căci ceea ce are de spus despre creştinism ştiinţa spiritului poate spune fiecărui suflet în parte, fiindcă fiecare suflet îl poate găsi în el însuşi pe Christosul de care vorbeşte ea. Ea poate spune însă şi că îl găseşte pe Christos ca fiinţa ce a coborât într-adevăr cândva în sufletele omeneşti, în lumea pământească, prin realitatea Misteriului de pe Golgota. Credinţa nu are de ce să se teamă de ştiinţă, căci obiectele ştiinţei, dacă sunt ridicate până la spirit, nu se tem de lumina ştiinţei. Şi astfel ştiinţa spiritului va atrage spre creştinism acele suflete ce nu pot fi câştigate vorbindu-le precum fondatorii profetici ai religiilor, ci ca simpli oameni de ştiinţă, ce atrag atenţia asupra lucrurilor ce pot fi găsite în domeniul spiritual-ştiinţific şi care fac să răsune corzile din fiecare suflet.
Cercetător spiritual poate deveni, de fapt, orice om; căile pentru a ajunge acolo le puteţi afla în cărţile pe care le-am numit mai sus. Însă şi cel care nu este cercetător spiritual poate să fie pătruns de adevăr, dacă lasă să acţioneze în mod nepărtinitor acest adevăr asupra sa. Dacă nu face aceasta, înseamnă pur şi simplu că nu se poate elibera de prejudecăţi. În sufletul omului sunt sădite toate adevărurile. Probabil nu orice om are prilejul să înţeleagă ca cercetător spiritual adevărul spiritualului; însă aşa cum noi, cu gândirea, ieşim deja din domeniul senzorialului, tot aşa gândirea ne urmează atunci când cercetătorul spiritual vrea să atragă atenţia asupra a ceea ce el cercetează pe căi spirituale. Şi el nu vrea decât să atragă atenţia că există adevăruri ce pot germina în fiecare suflet, deoarece ele există în fiecare suflet.
Ştiinţa spiritului trăieşte în această încredere. Ştiinţa spiritului se adresează culturii prezentului cu această încredere, căci ea ştie că gândirea şi simţirea religioasă veritabile nu pot fi în nici un fel periclitate prin vreo cercetare anume, ci doar o religiozitate slabă are a se teme de ceva. Ea ştie că ne putem încrede în simţul adevărului. Şi pentru că cercetătorul spiritual, prin evenimentele cutremurătoare ale vieţii sale sufleteşti, prin ceea ce a trăit în mod obiectiv, ştie ce trăieşte în profunzimile sufletului omenesc şi pentru că el, prin cercetările sale,
dobândeşte încredere în sufletul omenesc, pentru că vede că sufletul omenesc are cea mai intimă legătură de rudenie cu adevărul, crede, oricât ar putea vorbi semnele în prezent împotriva ştiinţei spiritului, crede totuşi în biruinţa de pe urmă a ştiinţei spiritului. Şi el aşteaptă să se întâmple acest lucru de la viaţa iubitoare de adevăr cât şi de la viaţa religioasă autentică a sufletului omenesc.Rudolf Steiner
CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN