Sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai

Spiţa nobilă a Semnonilor şi vechimea neamului lor – spune Tacit – „e întărită de religie: în zilele hotărâte, solii trimise de toate popoarele de-acelaşi sânge s-adună într-o pădure sfinţită prin semnele cereşti ispitite de la strămoşi şi printr-o cucernicie străveche şi, ucigând un om în numele obştii, împlinesc rânduielile îngrozitoare ale acestei ceremonii barbare.” (XXXIX, 73)
Fragmentul care interesează demersul nostru e acela care urmează: „Ei îşi arată evlavia pentru această pădure sfântă şi altfel: nime nu intră-n ea decât numai legat cu lanţuri, ca un supus care mărturiseşte puterea Dumnezeirii.”
 ...
De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstanţierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde” care vine, şi vor scăpa de boli.15 În esenţă, e vorba de o sărbătoare resurecţionară, de întâmpinare a vegetaţiei, legată de forţa de lustraţie a focului, şi detaliile nu ne-ar ajuta prea mult, dacă autoarea nu ar menţiona la pag. 437 că „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esenţă sărbători ale focului, druizii fiind puternic legaţi de o magie a focului.” De aceea, ni se pare improbabil ca numele sărbătorii, Beltain, să nu fie asociat cu bel („a muri”), deşi lucrarea – foarte prudentă în probleme de hermeneutică ritualică sau religioasă – nu sugerează o asemenea derivaţie. Cu toate acestea, nu poate fi uitat că Beltain marca sfârşitul semestrului nocturn la celţi, unde calendarul era împărţit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, nopţii, întunericului. Nu ascund că simplul calcul calendaristic poate induce, aici, în eroare. Prin tradiţie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, şi Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergenţei vegetaţiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie ca-lendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată Începutul Noului An la celţi.16 Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii”, întinzându-le diferite curse, dar era şi momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin porţile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă şi cu consecinţe nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că Începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celţi intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuaţia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică naşterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului” de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică pe care am pus-o la baza eseului nostru, şi anume că ceea ce avem în ritul iniţiatic celtic este progresia negru – foc – alb, corespunzătoare transmigraţiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „În primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credinţă e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece înlătură teama de moarte.” (De Bello Gallico, 14, 219)

Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „Întregul neam al gallilor este foarte superstiţios. De aceea, cei atinşi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor şi al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca voinţa zeilor decât dacă oferă o viaţă omenească în schimbul altei vieţi omeneşti. Şi pentru binele obştesc obişnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc şi oamenii mor învăluiţi în flăcări.” (16, 220) Jean Markale17 derivă această cutumă din povestea teogonică a marilor zei Tuatha Dé Dannan, „sosiţi din foc”, în urma poveştii care relatează că ei şi-ar fi ars corăbiile în momentul descinderii de ţărm, pentru a nu fi obligaţi să se întoarcă. Corespondenta acestei epifanii este simbolistica vâscului, care – precizează Jean Markale – „nu are nimic de-a face cu solstiţiul de iarnă sau cu Crăciunul”18, ea trebuind să fie legată de Cad Goddeu („Bătălia Arborilor”), potrivit căreia fiecare arbore, şi în special stejarul, pe care creşte vâscul, are o energie „concentrată, albă”, care se desprinde prin „moartea” arborelui ilustrată prin căderea frunzelor.
Stejarul fiind „arbore de foc”, lo-gica iniţiatică spune că scuturarea „lanţului” vegetal duce, mai întâi, la eliberarea fiinţei de foc, din care se desprinde, apoi, esenţa „albă” a copacului.
„Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nici nu le dispreţuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile.” (VIII, 36) Yann Brekilien19 asociază această credinţă cultului funerar al dolmenelor, înmormântarea fiind interpretată ca o regresie în Marea Zeiţă Mamă, de unde începe şi fericirea „albă” de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celţilor presupune – povesteşte Brekilien – „consumarea” integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: iniţial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este ţinut şapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite” prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el.20 În acest ritual de regresie thanatică, o semnificaţie aparte are numele marii zeiţe, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă naşterii: ea va da, în timp, zeiţa Gwen („cea albă”), cu trei sâni, pentru a-şi alăpta copiii, cei trei „corbi albi”.

Alegerea de către Weishaupt a datei de 1 mai ca zi a înfiinţării sectei sale oculte n-a fost una întâmplătoare; ea este legată de festivalul păgân de origine irlandeză Beltane, care marchează distanţa de mijloc dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. Însăşi cuvântul “Beltane” este unul interesant; înseamnă “a aduce focul” sau“Focul lui Baal”.

O lucrare a lui Gordon Ireland “Beltane – 1 mai” spune astfel:
“Beltane este unul din cele 4 festivaluri celtice ale focului şi probabil este cel de-al doilea festival important, după Samhain (1 Noembrie). Beltane este un festival al Soarelui, fiind ţinut în timpul zilei. Cea mai importantă parte din Beltane îl constituie focurile. Celţii irlandezi stingeau toate focurile cu o noapte înainte de festival, şi le aprindeau a doua zi, în timpul lui Beltane. Mai târziu, în timpul lui Beltane, celţii aduceau un viţel de sacrificiu, pe care îl treceau printre două focuri, pentru a purifica întreaga cireadă.”

Beltane a fost un vechi festival Galic celebrat în Irlanda , Scoția și Insula Man ​​. Acesta a marcat inceputul verii si a fost legat de festivaluri similare organizate în alte părți din

Europa, cum ar fi  Welsh Calan Mai și germanice Walpurgis Night .
Beltane și Samhain erau datele terminale ale anului în Irlanda medievală. Este o zi de trecere , marcând punctul de mijloc între echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară  .
Beltane recâștigat popularitatea în timpul Renașterii Celtice și este încă observat ca un festival cultural de unii în Irlanda, Scoția, Insula Man ​​și în rândul diasporei . Astăzi, Beltane este, de asemenea, observat ca un festival religios de Celtic neopagan .
Wiccans adoptat Beltane numele de festivalul lor mai.



 





surse
http://phantasma.ro/wp/?p=2787
http://cronicasupranaturalului.ro/?p=1248