„Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15)

 Dacă este să descriem omul actual , acesta se compune din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu.

Sub un anumit raport Eul omului este în mod cert cel mai înalt dintre mădularele sale; dar aşa cum este astăzi, el este doar un bebeluş printre cele patru corpuri ale naturii umane. Din punct de vedere al predispoziţiilor sădite în om el este tot ceea ce poate fi mai înalt, dar în forma în care se află acum este pe treapta cea mai de jos. În schimb, corpul fizic este, în felul său, mădularul cel mai desăvârşit, desigur nu prin meritul omului însuşi, ci datorită faptului că la ființa lui au lucrat, entităţi divin-spirituale. Şi corpul astral a devenit deja mai desăvârşit decât Eul omului.
Dacă deci, pentru început, privim Eul omului, el este elementul care ne este cel mai apropiat, cu care noi ne identificăm. Şi putem spune: Dacă nu eşti cu totul obtuz şi nu vrei să-ţi închizi singur orizontul nu trebuie decât să-ţi îndrepți privirea spre interior pentru a recunoaşte acolo Eul propriu.
Gândiţi-vă însă cât de departe se află omul de tainele corpului fizic omenesc!
Corpul fizic este ceva la care au lucrat entităţi spirituale nu doar milioane de ani, ci milioane de milioane de ani pentru a-l aduce la structura de azi. La mijloc stau apoi corpul astral şi corpul eteric. Corpul astral este şi el, comparativ cu corpul fizic, un mădular nedesăvârşit al naturii umane; în el sunt emoţii, pasiuni, pofte etc. Şi prin emoţiile corpului astral omul are parte de o serie întreagă de lucruri ce lucrează direct împotriva minunatei organizări a corpului fizic omenesc, cu toate că corpul eteric stă ca un paravan între cele două. 
Omul introduce în corp o serie întreagă de toxine prin diverse alimente sau ingrediente care îi fac plăcere şi care acţionează asupra inimii, că dacă ar fi după corpul lui astral omul şi-ar ruina foarte curând sănătatea şi că sănătatea de care se bucură o datorează doar perfecţiunii desăvârşite a organizării inimii omeneşti, prin care ea face faţă timp de decenii atacurilor corpului astral.
Cu cât coborâm mai mult, cu atât întâlnim forţe mai înalte ce au lucrat la diferitele corpuri ale omului. Zeii cei mai tineri, forţele divin-spirituale cele mai tinere sunt cele care ne-au dat Eul nostru; şi zei cu mult mai bătrâni au creat acea perfecţiune a mădularelor noastre inferioare pe care omul abia azi începe să o întrevadă, nicidecum însă să poată să reproducă cu uneltele sale ceea ce forţele şi entităţile divin-spirituale au pus în scenă pentru om în această construcţie minunată.
...
O încercare grea cu care se confruntă cel care urmăreşte o evoluţie esoterică –

fapt absolut normal când te adânceşti în propriul interior – este prostul obicei care se instalează în om de a se preocupa exclusiv de propria sa personalitate, pe care o îndrăgeşte mai mult decât trebuie. Într-adevăr, nicăieri nu întâlnim mai des acest fapt decât la cei care vor să ajungă în lumea spirituală. Subiectul lor predilect de discuţie este propria personalitate, pe care ei o iubesc cel mai mult, căreia în fiecare oră şi minut, fără încetare, îi acordă cea mai mare atenţie şi o observă cu toată minuţiozitatea. Dacă de obicei oamenii se lansează hotărât în problemele vieţii, cei care urmăresc nu să evolueze, ci măcar să devină antroposofi încep să se preocupe exagerat de mult de propriul lor Eu; urmează tot felul de iluzii, de care mai înainte caracterul rezolut al vieţii îi ţinea la distanţă fără  probleme.

De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă omul nu ştie prea bine ce să facă cu sine atunci când pornirile care răbufnesc din interior se unesc cu fiinţa sa. Nu ştie de unde să le apuce, devine deodată neajutorat când este vorba de el însuşi. Înainte era atent şi se lăsa uşor antrenat în lucruri exterioare. Acum el este distras ceva mai mult de la acestea, este dirijat mai mult spre interior, de unde se ridică tot felul de sentimente ce zăceau în el. De ce apare aşa ceva? Ceea ce ar dori el acum este să fie cu adevărat un „Eu”, să fie cu adevărat independent de lumea exterioară. Ce-i drept, la început el recade adesea în greşeala de a se complace în a fi tratat ca un copil căruia trebuie să-i spui clar ceea ce trebuie să facă. El şi-ar dori să fie orice – mai puţin un om care să-şi dea singur lui însuşi direcţia şi ţelul, pe care le primeşte din viaţa esoterică. Aşa ceva nu este obişnuit să reflecteze. Însă el are sentimentul că dependenţa de lumea exterioară îl deranjează.

Şi cu atât mai mult apar inconvenientele când încerci să devii independent, cu cât acorzi mai mare atenţie propriei egoităţi. Şi când urmăreşti cu atâta patos această egoitate ţi se pare extrem de penibil să nu poţi scăpa de o anumită dependenţă corporală faţă de mediul înconjurător. Este vorba de faptul că oamenii trebuie să mănânce! Ţi se pare extrem de trivial, dar pentru mulţi această împrejurare poate să fie fatală. Din ea putem învăţa ce puţin reprezentăm noi în afara mediului în care trăim. Un exemplu foarte elocvent pentru ce înseamnă dependenţa noastră de mediul înconjurător, fără de care nu putem trăi, este acela cu degetul de la mână; dacă l-am tăiat el se usucă. O imagine foarte banală, care ne poate arăta însă ce mult depindem de lumea înconjurătoare.
Dacă împingem la maximum această egoitate, ea se poate transforma în următoarea dorinţă:

De-aş putea deveni independent de lumea înconjurătoare şi să fiu capabil să-mi procur ca prin farmec lucrul care mă face să simt atât de tare dependenţa mea de lumea înconjurătoare, de care am atâta nevoie ca om obişnuit în viaţa fizică! 
Această dorinţă apare realmente la cei care caută iniţierea. Poate apărea chiar o ură că eşti dependent de ambianţă şi nu poţi vrăji alimentele, că nu poţi găsi un mijloc simplu de a le avea. Sună atât de ciudat când o spui deoarece înseşi dorinţele acelui om par paradoxale. Aceste dorinţe apar la scară redusă imediat ce omul caută o anumită dezvoltare, dar in extremis ajung să devină absurde.

Omul nu are nici cea mai mică idee că el le deţine în mic pe toate. 

Într-atât de puternic dezvoltate, încât să-i dea iluzia că şi-ar putea procura alimentele prin vrajă, că ar putea trăi prin ceva ce nu este luat din Împărăţia exterioară, din Malchuth, nu sunt, desigur, la niciun om, căci omul depinde foarte mult de obişnuinţele exterioare. Dar in extremis omul ar putea ajunge să creadă că, dacă măcar o dată ar ajunge să trăiască cu toată intensitatea în corpul astral şi în Eu cu dorinţele sale proprii, n-ar mai avea nevoie deloc de lumea înconjurătoare.

Această ispită apare, iar celui care a trebuit să o cunoască în gradul cel mai înalt, lui Christos Iisus, îi apare prin ispititorul care îi spune că El ar trebui să transforme pietrele în pâine. Aveţi aici forma supremă a ispitirii. În episodul Ispitirii din Evanghelia după Matei (Matei 4, 1-11) este descrisă într-un mod minunat coborârea în propriul interior, aşa cum s-a întâmplat.

După ce te-ai cufundat deja în propriul corp astral şi te vezi confruntat cu adevărat cu toate aceste emoţii şi pasiuni, care pot face din tine cel mai mare egoist, apare acum un al doilea grad de ispitire. Când te simţi confruntat cu el ai dori – deşi nu l-ai depăşit, deşi nu te-ai imunizat faţă de el – să te arunci în jos, în corpul eteric şi în corpul fizic. Este o situaţie reală ce poate fi descrisă ca o aruncare în abis. Aşa şi este ea zugrăvită în Evanghelia după Matei: o plonjare în ceva pe care nu ai reuşit până acum să-l alterezi într-o măsură aşa de mare, o plonjare în corpul eteric şi în corpul fizic. Nu ar trebui însă să o faci înainte să fi învins pasiunile şi emoţiile din tine. Entitatea christică ştie acest lucru şi îi replică ispititorului, învingând prin forţa sa interioară atitudinea proprie de împotrivire:
 „Să nu ispiteşti tu însuţi entitatea căreia ar trebui să i te abandonezi!” (Matei 4, 7).
Entitatea lui Christos prezintă omenirii în mod paradigmatic, ca un model,
aceste trei trepte ale ispitirii pe care le-a cunoscut. Şi odată vieţuite toate acestea în afara vechilor

lăcaşuri misteriale prin forţa unei entităţi ce ea însăşi trăieşte în cele trei corporalităţi omeneşti, se dă impulsul pentru ca şi omul să ajungă în viitor, în cursul evoluţiei omenirii, să urce cu Eul său – cu care poate să existe în Malchuth, în Împărăţie – în lumea spirituală. Trebuia să se ajungă la stadiul în care să nu mai existe această graniţă care separă cele două lumi, în care omul să poată să urce cu Eul, care trăieşte în Malchuth, în lumile spirituale. Aceasta s-a întâmplat pentru omenire prin biruirea ispitirii descrise în Evanghelia după Matei. S-a dat un exemplu prin care o fiinţă care a trăit pe Pământ a putut să ducă cu sine în sferele superioare şi în lumile superioare Eul acesta din Împărăţie.

 Ce a rezultat deci din faptul că fiinţa lui Christos a adus în văzul lumii, să zicem aşa, în formă exterior-istorică ceea ce mai înainte se desfăşura doar în spatele cortinei Misteriilor; care a fost marele câştig al pildei sale? Acesta a fost predica despre Împărăţie. Şi dacă la început Evanghelia după Matei descrie în mod concret episodul ispitirii, după ispitire ea descrie faza de înălţare a Eului, care poate vieţui lumea spirituală în el însuşi fără ca pentru asta să trebuiască să iasă în afară. Secretul acestui Eu, care se ridică în lumea spirituală în condiţiile în care trăieşte în Împărăția exterioară, acest secret trebuia dezvăluit acum lumii prin fiinţa lui Christos. După cum s-a spus, acest lucru se face în perioada ce urmează episodului ispitirii.

În Evanghelia după Matei sunt inserate aici capitolele ce încep cu Predica de pe munte, şi prin asta cu descrierea pe care a dat-o Christos privitor la Împărăţie, la Malchuth (Matei 5-7).
Atât de profund este ceea ce trebuie să căutaţi în Evanghelia după Matei. În realitate, sursele şi elementele acestei Evanghelii trebuie să le căutaţi în ştiinţa ocultă, nu numai a esenienilor, ci în special în Antichitatea ebraică şi grecească. Vom căpăta totodată pentru un astfel de document acea veneraţie, acel sfânt respect , când spuneam că el se trezeşte atunci când te apropii de aceste documente, pe care ni le-au lăsat văzătorii, înarmat cu rezultatele cercetării ştiinţei spiritului. Când auzim că acestea sunt relatate de văzătorii de odinioară, simţim atunci că ei ne vorbesc din acele timpuri. Şi este precum o convorbire spirituală purtată de marile individualităţi între ele de-a lungul secolelor ce ar ajunge până la noi, în aşa fel încât cei care vor să o audă să o poată auzi.
O aud, desigur, doar cei care înţeleg cuvântul – scris şi în Evanghelie:
„Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15).
Dar aşa cum odinioară a fost nevoie de foarte multe lucruri pentru ca în noi să se deştepte urechile fizice, tot aşa sunt necesare multe elemente pentru ca în noi să se nască auzul spiritual, prin care să înţelegem cele ce se spun în acele grandioase, măreţe documente spirituale.
Ştiinţa spiritului mai nouă, cea pe care noi o cultivăm aici, are menirea de a ne învăţa să citim din nou documentele spirituale.

Doar după ce ne-am înarmat cu o percepţie a Eului, a naturii Eului din Împărăţie, vom putea înţelege acel capitol din Evanghelia după Matei care începe cu cuvintele: „Fericiţi sunt cerşetorii de spirit; căci ei vor găsi prin ei înşişi, prin propriul lor Eu, Împărăţiile cerurilor!” (Matei 5, 3).
Un iniţiat din vechime ar fi spus: În zadar veţi căuta în propriul vostru Eu Împărăţiile cerurilor! – Christos Iisus însă a spus:

"A venit vremea ca oamenii, dacă vor căuta Împărăţiile cerurilor, 

să găsească spiritul în propriul lor Eu!"

sursa
Evanghelia după Matei
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA123/GA123_CF08.html