practicat în spaţiul locuit de ei, ca sursă mai mult sau mai puţin
directă a tuturor formele religioase de acest fel cunoscute de
antichitate. Troia, considerată punctul de început al drumului pe care
avea să-l parcurgă Grecia clasică în toate implicaţiile ei, ca cetate
locuită de aceleaşi neamuri tracice, cele care vor avea o influenţă
decisivă asupra spiritualităţii greceşti ale acelor vremuri sub forma ei
pe care o cunoaştem noi astăzi. Societatea seminţiei tracice a
agatârşilor ca model pentru Republica lui Platon sau pentru Lysistrata
lui Aristofan. Nu, n-am intrat într-un delirium tremens cu tente
naţionalist-istorice şi n-am dat nici într-o formă extremă de pârvanită.
Am citit, în schimb, prima ediţie a volumului lui Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, apărută anul acesta la editura Herald, la mai bine de 25 de ani de la terminarea manuscrisului.
Licenţiat în sociologie sub conducerea
lui Dimitrie Gusti şi influenţat în alegerea orientalisticii
ca domeniu
de aprofundat de profesori ca Nicolae Predescu, Mircea Vulcănescu sau
Mircea Eliade, Constantin Daniel şi-a dedicat o mare parte din scrieri
civilizaţiilor dispărute ale spaţiului oriental: Civilizaţia Egiptului antic, Civilizaţia asiro-babiloniană sau Civilizaţia feniciană
sunt doar trei dintre titlurile care l-au consacrat ca istoric
minuţios, aproape matematic, cu o structură a cărţilor mai mult decât
solidă, cu o cantitate de date, nume şi fenomene ale lumii acelor
vremuri smulse din mii de scrieri clasice care poate să-l descurajeze pe
orice tânăr oarecum instruit în domeniu să se apuce de studiul istoric
serios, aprofundat, sistematic. Născut după volumele care l-au consacrat
ca orientalist, Misteriile lui Zalmoxis reprezintă o abordare
substanţială (deşi, întrucâtva, una partizană, lucru la care, însă, voi
reveni mai târziu) a naturii spiritualităţii tracice şi, îndeosebi, a
celei geto-dacice, încluzând şi o plasare mai largă a acesteia în
contextul cultural al epocii.
ca domeniu
de aprofundat de profesori ca Nicolae Predescu, Mircea Vulcănescu sau
Mircea Eliade, Constantin Daniel şi-a dedicat o mare parte din scrieri
civilizaţiilor dispărute ale spaţiului oriental: Civilizaţia Egiptului antic, Civilizaţia asiro-babiloniană sau Civilizaţia feniciană
sunt doar trei dintre titlurile care l-au consacrat ca istoric
minuţios, aproape matematic, cu o structură a cărţilor mai mult decât
solidă, cu o cantitate de date, nume şi fenomene ale lumii acelor
vremuri smulse din mii de scrieri clasice care poate să-l descurajeze pe
orice tânăr oarecum instruit în domeniu să se apuce de studiul istoric
serios, aprofundat, sistematic. Născut după volumele care l-au consacrat
ca orientalist, Misteriile lui Zalmoxis reprezintă o abordare
substanţială (deşi, întrucâtva, una partizană, lucru la care, însă, voi
reveni mai târziu) a naturii spiritualităţii tracice şi, îndeosebi, a
celei geto-dacice, încluzând şi o plasare mai largă a acesteia în
contextul cultural al epocii.
Prezentat ca zeu solar, ipostază tracică
a lui Apollo, şi respingându-se, prin aceasta, denumirea de "Zamolxis"
(din "zamol" = "pământ"), Zalmoxis este prezentat într-o formă
extrem-spiritualiza(n)tă, iar
religia lui ne este afişată ca una de
mistere. Mai mult, credinţa tracilor într-un astfel de zeu şi
practicarea cultului său specific devine o sursă pentru misteriile
greceşti, romane sau egiptene, cele considerate de Constantin Daniel ca
fiind adevăratele religii ale acestor neamuri, în pofida "adorării
zeilor oficiali care a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetitudine".
Demersul investigativ al autorului în privinţa cultelor de mistere din
lumea antică le defineşte ca un set de tehnici de autosugestionare. Prin
deprivare senzorială în spaţii întunecoase, ajutaţi de efectele
halucinogene ale preparatelor speciale oferite de preoţi la intrare,
practicanţii ajungeau să aibă viziuni ale zeului şi ale lumii de apoi,
în tocmai spiritul celor propovăduite de slujitorii lui Zalmoxis.
Intensitatea trăirilor participanţilor la astfel de ritualuri nu poate
să nu aibă prelungiri în viaţa lor socială: cultul lui Zalmoxis înseamnă
şi moralitate, înfrânare, ascetism, fraternitate şi empatie la nivel
comunitar. Prin aceasta, societăţile abioilor, agatârşilor sau
hiperboreenilor, pe care Constantin Daniel le consideră seminţii trace,
au constituit sursele principale ale proiecţiilor utopice oferite de
greci prin unele dintre scrierile lor esenţiale. Autorul
filtrează, de
multe ori, informaţiile obţinute din autorii clasici, într-un sens
unilateral. Spre exemplu, ezitarea lui Homer de a afirma posteritatea
lui Zamolxis faţă de Pitagora naşte, la Constantin Daniel, concluzia
posibilităţii puternice ca ordinea lor istorică să fi fost una tocmai
inversă: cultul zeului trac a precedat scrierile grecului, ceea ce îl
transformă pe primul în adevărata sursă a tuturor formelor religioase
practicate în cadrul întregii serii de culte de misterii ale lumii
antice. Implicit, cu toată credinţa în nemurirea practicanţilor de
mistere, care vor trece, după moarte, în lumea lui Zalmoxis (de unde şi
importanta dimensiune soteriologică a cultului), religia tracică devine
sursa originară de inspiraţie pentru toate religiile europene şi cele
din Orientul Apropiat.
religia lui ne este afişată ca una de
mistere. Mai mult, credinţa tracilor într-un astfel de zeu şi
practicarea cultului său specific devine o sursă pentru misteriile
greceşti, romane sau egiptene, cele considerate de Constantin Daniel ca
fiind adevăratele religii ale acestor neamuri, în pofida "adorării
zeilor oficiali care a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetitudine".
Demersul investigativ al autorului în privinţa cultelor de mistere din
lumea antică le defineşte ca un set de tehnici de autosugestionare. Prin
deprivare senzorială în spaţii întunecoase, ajutaţi de efectele
halucinogene ale preparatelor speciale oferite de preoţi la intrare,
practicanţii ajungeau să aibă viziuni ale zeului şi ale lumii de apoi,
în tocmai spiritul celor propovăduite de slujitorii lui Zalmoxis.
Intensitatea trăirilor participanţilor la astfel de ritualuri nu poate
să nu aibă prelungiri în viaţa lor socială: cultul lui Zalmoxis înseamnă
şi moralitate, înfrânare, ascetism, fraternitate şi empatie la nivel
comunitar. Prin aceasta, societăţile abioilor, agatârşilor sau
hiperboreenilor, pe care Constantin Daniel le consideră seminţii trace,
au constituit sursele principale ale proiecţiilor utopice oferite de
greci prin unele dintre scrierile lor esenţiale. Autorul
filtrează, de
multe ori, informaţiile obţinute din autorii clasici, într-un sens
unilateral. Spre exemplu, ezitarea lui Homer de a afirma posteritatea
lui Zamolxis faţă de Pitagora naşte, la Constantin Daniel, concluzia
posibilităţii puternice ca ordinea lor istorică să fi fost una tocmai
inversă: cultul zeului trac a precedat scrierile grecului, ceea ce îl
transformă pe primul în adevărata sursă a tuturor formelor religioase
practicate în cadrul întregii serii de culte de misterii ale lumii
antice. Implicit, cu toată credinţa în nemurirea practicanţilor de
mistere, care vor trece, după moarte, în lumea lui Zalmoxis (de unde şi
importanta dimensiune soteriologică a cultului), religia tracică devine
sursa originară de inspiraţie pentru toate religiile europene şi cele
din Orientul Apropiat.
Deseori determinat ideologic (manuscrisul Misteriilor lui Zalmoxis
a fost terminat în 1985), textul încearcă să exploateze la maxim orice
dovadă mai mult sau mai puţin verosimilă a prezenţei în spaţiul tracic a
unei civilizaţii extrem de evoluate spiritual. În aceeaşi direcţie se
înscriu cu glorie şi explicarea exclusiv naturalistă a cultelor de
misterii ale antichităţii dată de Constantin Daniel şi, cu atât mai
mult, încercarea autorului de a demonstra, în cazul unui neam tracic ca
cel al agatârşilor, de pildă, importanţa socială a posesiei în comun a
tuturor bunurilor, cunoaştere a căreia ar fi avut un rol primar în
scrierea Republicii lui Platon.
„Naşterea filozofiei greceşti, scrie Constantin Daniel, nu poate fi separată de cultele
de mistere care elaborau o serie de teze despre moarte, suflet, înviere
şi despre un destin postum luminos al celor drepţi”. Întemeindu-şi
argumentările pe surse istoriografice antice, 
Constantin Daniel scrie
despre interferenţe spirituale traco-elene, despre influenţe trace
asupra religiei grecilor, despre cărturari de origine tracă care au
scris în greceşte, dar şi despre originea tracă a misteriilor elenice:
„Tracii nu au dat vechilor greci numai mari gînditori, scriilori sau
poeţi, ci tot de la ei au preluat grecii şi cultele lor de misterii. (…)
Ideile şi credinţele promovate în misterii se regăsesc, în forme
prelucrate, în gândirea unor mari filozofi greci, cum au fost Pitagora,
Empedocle, Platon, Plotin, Iamblichos şi Porfir. Însă miturile şi
credinţele, riturile şi alegoriile din misteriile greceşti 
erau de
origine tracă.” Autorul insistă pe cultul zeului trac Orfeu, pe
misteriile orfice care i-ar fi influenţat la mare distanţă în timp pe
Platon şi Plotin, misterii orfice care pot fi regăsite şi în misteriile
pitagoreice. Constantin Daniel continuă seria analogiilor şi
interferenţelor analizînd claustrarea şi deprivarea senzorială în
misteriile pitagoreice şi în cele ale lui Zalmoxis; Herodot este cel
care vorbeşte primul despre o filiaţie spirituală între misteriile lui
Zalmoxis şi cele ale lui Pitagora, istoricul grec fiind convins că
Zalmoxis a trăit înaintea filosofului elen. Constantin Daniel susţine că
misteriile lui Zalmoxis au jucat un rol însemnat în structura singulară
a spiritualităţii geto-dacilor care credeau că moartea este un prag, că
puteau deveni nemuritori prin iniţierea în misterii. Nu era o simplă
credinţă, era o convingere fermă „dobândită în urma unei experienţe
directe pe care au avut-o cei iniţiaţi în misteriile lui Zalmoxis”. Pe
întreg parcursul cărţii autorul pledează pentru prioritatea temporală a
misteriilor lui Zalmoxis asupra celor greceşti, avansînd ideea că
Zalmoxis a fost un personaj real, deşi rareori se arăta în ritualul
misteriilor, care a trăit în mileniul al II-lea î. C. Discutînd despre
misteriile lui Zalmoxis, autorul fac dese referiri la misteriile
orfice, la cele eleusiene şi la cele pitagoreice; dincolo de unele
diferenţe de desfăşurare ritualică, rareori ni se spune că sursele
istoriografice despre cele greceşti sînt infinit mai bogate decît în
cazul 
celor patronate de zeitatea tracă.
Constantin Daniel scrie
despre interferenţe spirituale traco-elene, despre influenţe trace
asupra religiei grecilor, despre cărturari de origine tracă care au
scris în greceşte, dar şi despre originea tracă a misteriilor elenice:
„Tracii nu au dat vechilor greci numai mari gînditori, scriilori sau
poeţi, ci tot de la ei au preluat grecii şi cultele lor de misterii. (…)
Ideile şi credinţele promovate în misterii se regăsesc, în forme
prelucrate, în gândirea unor mari filozofi greci, cum au fost Pitagora,
Empedocle, Platon, Plotin, Iamblichos şi Porfir. Însă miturile şi
credinţele, riturile şi alegoriile din misteriile greceşti 
erau de
origine tracă.” Autorul insistă pe cultul zeului trac Orfeu, pe
misteriile orfice care i-ar fi influenţat la mare distanţă în timp pe
Platon şi Plotin, misterii orfice care pot fi regăsite şi în misteriile
pitagoreice. Constantin Daniel continuă seria analogiilor şi
interferenţelor analizînd claustrarea şi deprivarea senzorială în
misteriile pitagoreice şi în cele ale lui Zalmoxis; Herodot este cel
care vorbeşte primul despre o filiaţie spirituală între misteriile lui
Zalmoxis şi cele ale lui Pitagora, istoricul grec fiind convins că
Zalmoxis a trăit înaintea filosofului elen. Constantin Daniel susţine că
misteriile lui Zalmoxis au jucat un rol însemnat în structura singulară
a spiritualităţii geto-dacilor care credeau că moartea este un prag, că
puteau deveni nemuritori prin iniţierea în misterii. Nu era o simplă
credinţă, era o convingere fermă „dobândită în urma unei experienţe
directe pe care au avut-o cei iniţiaţi în misteriile lui Zalmoxis”. Pe
întreg parcursul cărţii autorul pledează pentru prioritatea temporală a
misteriilor lui Zalmoxis asupra celor greceşti, avansînd ideea că
Zalmoxis a fost un personaj real, deşi rareori se arăta în ritualul
misteriilor, care a trăit în mileniul al II-lea î. C. Discutînd despre
misteriile lui Zalmoxis, autorul fac dese referiri la misteriile
orfice, la cele eleusiene şi la cele pitagoreice; dincolo de unele
diferenţe de desfăşurare ritualică, rareori ni se spune că sursele
istoriografice despre cele greceşti sînt infinit mai bogate decît în
cazul celor patronate de zeitatea tracă.
Ar fi nedrept, însă, să reducem lucrarea
lui Constantin Daniel la o singură latură a ei şi, mai ales, tocmai la
cea în care pare că este definitiv vândută unei ideologii sau alteia.
Ideologizarea avidă, excesivă şi aplicată din pura voluptatea a arătării
cu degetul nu lasă nimic bun în urmă. Sensibilizarea filtrelor
intelectuale ale cititorului este, aici, mai mult decât în alte cazuri,
necesară: deşi oarecum partizană, dând, pe alocuri, senzaţia că dorinţa
de atingere a scopului nu lasă textul să se oprească în faţa unor
porţiuni mai bolovănoase sau discontinue, demersul rămâne unul singular
în literatura română de specialitate şi o bună sursă de cunoaştere a
structurilor religioase ale acelei lumi: dacă nu a importanţei cultului
lui Zalmoxis în întreaga evoluţie religioasă a lumii vestice, măcar a
locului esenţial pe care cultele de misterii, la modul general, l-au
ocupat în aceeaşi sferă.
"Credinta in nemurire prezenta in ritul lui Zalmoxis este completata si de o practica vizind obtinerea unei austeritati stoice in viata cotidiana, bazata pe o moralitate exemplara. Constantin Daniel subliniaza descendenta uraniana a zeului, asimilindu-l lui Apollo, ca si faptul ca el ilustreaza o ideologie religioasa ce se opune traditiilor hedoniste si dionisiace de tip helenic. Cit priveste substanta concreta si tehnica a ritualurilor de initiere in misterii, aceasta consta, potrivit autorului, in deprivarea senzoriala a discipolilor prin claustrarea lor in grote intunecate, delirul si viziunile induse astfel fiind omologate ca reprezentari si mesaje transmise de divinitate." - Valentin Protopopescu
Cercetata si de Mircea Eliade, religia traco-geta formata din misteriile lui Zalmoxis se bazeaza pe un rit de trecere ce simbolizeaza moartea si renasterea, prin scufundarea in pestera (Descensus ad Inferno) a adeptilor zeului (Homines religiosi). Constantin Daniel face referire la cercetari psihologice si psihiatrice contemporane pentru a demonstra trairile care generau halucinatiile din timpul coborarii in abis sau claustrarii in intuneric – tehnici de revelare a sacrului prin deprivare senzoriala – si importanta pe care initiatii o dadeau acestor viziuni. Popor religios, enigmatic si viteaz, getii aveau un stil
de viata
exemplar si dobandeau prin aceste experiente constiinta nemuririi sau
macar a vietii idilice ce ii asteapta dupa moarte, in paradisul zeului
lor.
Documentarea si detaliile care ne sunt oferite in “Misteriile lui Zalmoxis” fac din carte o lucrare de referinta in cercetarea sistemului religios trac, insa cu adevarat interesanta este insufletirea cu care autorul incearca sa argumenteze cu toate fortele sau dovezile posibile ca tracii au stat la baza atator lucruri in marele spatiu indo-european, impregnand cu trasaturile lor misteriile popoarelor antice, ajungand uneori sa le fie atribuita mai multa spiritualitate decat am putea crede ca au avut.
"Credinta in nemurire prezenta in ritul lui Zalmoxis este completata si de o practica vizind obtinerea unei austeritati stoice in viata cotidiana, bazata pe o moralitate exemplara. Constantin Daniel subliniaza descendenta uraniana a zeului, asimilindu-l lui Apollo, ca si faptul ca el ilustreaza o ideologie religioasa ce se opune traditiilor hedoniste si dionisiace de tip helenic. Cit priveste substanta concreta si tehnica a ritualurilor de initiere in misterii, aceasta consta, potrivit autorului, in deprivarea senzoriala a discipolilor prin claustrarea lor in grote intunecate, delirul si viziunile induse astfel fiind omologate ca reprezentari si mesaje transmise de divinitate." - Valentin Protopopescu
Cercetata si de Mircea Eliade, religia traco-geta formata din misteriile lui Zalmoxis se bazeaza pe un rit de trecere ce simbolizeaza moartea si renasterea, prin scufundarea in pestera (Descensus ad Inferno) a adeptilor zeului (Homines religiosi). Constantin Daniel face referire la cercetari psihologice si psihiatrice contemporane pentru a demonstra trairile care generau halucinatiile din timpul coborarii in abis sau claustrarii in intuneric – tehnici de revelare a sacrului prin deprivare senzoriala – si importanta pe care initiatii o dadeau acestor viziuni. Popor religios, enigmatic si viteaz, getii aveau un stil
de viata
exemplar si dobandeau prin aceste experiente constiinta nemuririi sau
macar a vietii idilice ce ii asteapta dupa moarte, in paradisul zeului
lor.
Documentarea si detaliile care ne sunt oferite in “Misteriile lui Zalmoxis” fac din carte o lucrare de referinta in cercetarea sistemului religios trac, insa cu adevarat interesanta este insufletirea cu care autorul incearca sa argumenteze cu toate fortele sau dovezile posibile ca tracii au stat la baza atator lucruri in marele spatiu indo-european, impregnand cu trasaturile lor misteriile popoarelor antice, ajungand uneori sa le fie atribuita mai multa spiritualitate decat am putea crede ca au avut.
Chiar daca unele demonstratii nu sunt suficient de solide
sau sunt doar deductii si presupozitii, teoria lui Constantin Daniel nu e
una de neluat in seama, iar influenta credintelor de acum cateva mii de
ani isi gaseste inca locul in actualul spatiu romanesc, pastrand ecouri
in practici si obiceiuri rituale din zilele noastre.
surse
