O informaţie ajunsă până la noi din îndepărtata Anglie a primei jumătăţi a secolului al XVII-lea şi rămasă neobservată până azi conexează într-un mod neaşteptat arealul românesc la ceea ce spiritualitatea occidentală a avut mai profund şi mai misterios: Fratria Rozicruciană. Această urmă a unei participări româneşti la cruciada Occidentului pentru „deşteptarea întregii Europe“, pentru purificarea ei spirituală şi politică sub semnul „Crucii cu trandafiri, cea mai nobilă ctitorie care a existat vreodată pe pământ”, indică în această cultură minoră de la gurile Dunării vechi veleităţi şi orgolii de paritate europeană.
Este vorba despre o însemnare aparţinând unuia dintre arhitecţii esoterismului occidental, ocultistul Robert Fludd (1574 -1637), acelaşi care a reuşit să dividă Occidentul în detractori şi admiratori ai acestor „grandioase himere” (chymerae magnificae) născute din rumoarea manifestelor rozicruciene. Într-un răspuns la injurioasa şi
antirozicruciana Hoplocrisma spongus (Buretele care şterge salvele de tun,1631)
a lui William Foster, Fludd mărturisea că a primit scrisori care l-au
încurajat în „munca sa” „din Suedia, Polonia, Prusia, Germania,
Transilvania, Franţa şi Italia”. Să reţinem, suntem în anul în care ocultistul elisabethan scria celebrele lui Clavis philosophiae et alchymiae Fluddanae (publicate în 1633), iar „Colegiul invizibil“ al lui Hartlieb lucra deja la „uniunea Protestantă a întregii Europe“…Înainte de orice speculaţie legată de misteriosul corespondent transilvănean care a contribuit, cel puţin epistolar, la susţinerea acelei elite rozicruciene despre care Fludd afirmase că „şi-a înscris numele în cartea vieţii şi a devenit cariatida templului spiritual al umanităţii”, să zăbovim o clipă pentru a contura ceea ce puteau să înţeleagă prin „munca” magister-ului Fludd admiratorii care trimiteau scrisori de susţinere din toate colţurile Europei celui care devenise deja un reper pentru filosofia ocultă şi recunoscut ca unul dintre apărătorii ei cei mai fervenţi.
Alchimist, cabbalist, filosof, licenţiat în medicină la Oxford (1605), R. Fludd (sau Rudolfus Otreb, sau de’Fluctibus) a intrat în conştiinţa epocii sale ca teoreticianul cel mai consecvent şi mai exaltat al mişcării rozicruciene. În Summum bonum (1629), publicată sub pseudonimul Joachim Frizius, Fludd încearcă prima sistematizare a filosofiei acestei eclectice mişcări care a fost rozicrucianismul timpuriu şi, concomitent, face o neobosită luare de poziţie întru apărarea mult hulitei „causa Fratrum Roseae
Crucis”.
Din această minunată apologie va prelua mai tîrziu Francmasoneria ideea
că toţi masonii sunt pietrele fasonate ale unui templu universal, o
construcţie mistică ce îl are ca lapis angularis pe Cristos. Cât priveşte Apologia compendiaria Fraternitatis de Rosea Cruce (1616) şi Tractatus apologeticus integritatem Societatis de Rosea-Cruce defendens
(1617), ale aceluiaşi Fludd, ele rămân peste secole apologiile cele mai
înălţătoare făcute „adevăraţilor rozicrucieni” şi misterioasei lor
frăţii. Şi chiar dacă Fludd, ca mulţi alţi autori rozicrucieni, spune în
finalul acestor scrieri că, în ciuda tuturor insistenţelor şi
rugăminţilor sale de a fi cooptat printre „nevăzuţii fraţi
rozicrucieni”, el personal nu a primit niciun răspuns, Fludd va afirma
până la moarte că „Pansofia sau cunoaşterea universală a Naturii”,
într-un cuvânt filosofia ocultă exersată de misterioşii rozicrucieni, a
rămas pentru el singura doctrină asumată explicit. Această mărturisire
de credinţă va face ca în conştiinţa contemporanilor, exemple celebre
fiind Naudé sau abatele de Mersenne, numele lui Fludd să rămână drept
tipologia cea mai exactă a hierofantului din Templul Crucii cu
Trandafiri.„Marele doctor al rozicrucienilor”, este de presupus că apelurile fluddiene făcute sub semnul Famei în toată Europa protestantă prin acele „epistole ale unor bărbaţi din umbră” (epistolae obscurorum virorum) ascund încercarea lui Fludd de a pune bazele unei mişcări paneuropene reunită sub culorile Rozei anglicane şi, de ce nu, sub deviza Faimei din versul vergilian:
„Mobilitate viget, viresque adquirir eundo”.
Mişcarea aceasta reformatoare, care în plan teologic a părut ca o „a doua Reformă“, purtată în numele unei tradiţii esoterice reprezentată – spune Fudd – de „Buddha, Numa Pompilius, Zalmoxides (nota bene!), Abbarus, Hermes, Zoroaster”, se adresa în primul rând „ad Eruditos Europae”, adică unei elite culturale, singura care putea reforma neclintita „petra catolica” din timpul Contrareformei. „Noi osândim Răsăritul şi Apusul (înţelegând prin aceasta pe Papă şi pe Mahomed) – se spune într-un manifest rozicrucian – ca fiind blasfemiatorii Domnului nostru Isus Cristos, şi totodată aducem în dar, cu bună inimă faţă de căpetenia Imperiului Roman, rugăciunile şi tainele noastre, precum şi mari comori de aur”.
Mişcarea rozicruciană a apelat la personalităţile marcante ale Europei, la acei „profeţi ai înţelepciunii universale de pretutindeni” care amintesc acum de legiunea sacră, elita Masoneriei speculative care perpetuează azi utopia unei „mirabile visione” rozicruciene: Templul Înţelepciunii Universale, edificiul eminamente interior, văzut ca locul de eliberare edenică a spiritului de toate coerciţiile exterioare. Iar universalizarea simbolului Faimei şi elitismul
funciar al acestui „sunet de trompetă“ pentru reformarea
individului şi a societăţii trebuie că se datoresc în bună măsură şi
„zvonului” (fama) întreţinut de epistolarul fluddian. Prin el,
protestantismul anglican a încercat coagularea dincolo de confinii şi de
dogme oficiale unei elite transnaţionale, reformatoare şi admiratoare a
„ştiinţelor oculte“, ca o prelungire a tradiţiei acroatice
aristotelice, elită care propunea unui prezent ce pierduse legătura cu
tradiţia o „a doua reclădire a Templului Tradiţiei
Primordiale”. Este vorba aici de locul, explicitează Fludd, veşnic
luminat de „astrul arhetipal care face să încolţească în toate fiinţele
frumuseţea şi armonia divină”.Un metafizician la curtea Principelui Transilvaniei
Regândind din această perspectivă scrisorile fluddiene şi pe misteriosul corespondent transilvănean,
vom putea dacă nu identifica
persoana, cel puţin creiona în linii mari portretul robot al unui erudit
transilvănean care îşi putea permite să corespondeze cu filosoful
bănuit „de rea uneltire împotriva puterii lumeşti” şi, dintr-o comuniune de orizonturi şi de afect, să-l încurajeze în muncă pe marele doctor illuminatus al
Fraternităţii Rozicruciene. Înainte de toate, transilvăneanul trebuia
să stăpânească foarte bine limba latină, altminteri nu ar fi putut avea
acces la „munca” englezului, toate lucrările acestuia fiind tipărite în
latină, glosie în care, cu certitudine, s-a purtat şi respectiva
corespondenţă.În al doilea rând, transilvăneanul nostru trebuie să fi fost un protestant sau un calvinist cu vederi suficient de liberale pentru a-l admira pe „ereticul Fludd”, devotat anglican, care depăşise protestantismul belicos al timpului său printr-un ecumenism ocult, susţinând mereu că opera sa este interconfesională, iar el se simte independent de religia exterioară pentru a recunoaşte astfel mai uşor „înţelepciunea arheală în varietatea manifestărilor ei”. Căci, se justifică Fludd, „Provin dintr-o nobilă rasă. Soţia mea se numeşte dorinţa de înţelepciune, iar copiii mei sunt odraslele ei…”
În al treilea rând, transilvăneanul trebuie să fi fost o persoană cu notorietate publică, un erudit cu lucrări publicate şi cu un interes vădit în domeniul principal de interes al doctorului Fludd: alchimia şi filosofia hermetică.
Din aceste câteva tuşe s-ar compune portretul schematic al misteriosului corespondent transilvănean, cel care a fost considerat demn de a fi semnalat într-o lucrare pe care autorul ei o voia refacerea credibilităţii şi justificarea notorietăţii „rozicrucianului Fludd”. Cu acest portret în minte, misteriosul
corespondent transilvănean devine
mai uşor localizabil printre erudiţii epocii fluddiene şi, după părerea
nostră, el se cere căutat în proximitatea curţii de la Alba Iulia a
principelui Transilvaniei, Bethlen Gábor (1613-1629). Rege al Ungariei
(1620-1621), duce de Opole şi Ratibor (1622-1625), „comes Siculorum”,
Bethlen Gábor (latinizat, Gabriel Bethlen) s-a aflat mereu în epicentrul
protestantismului ocult, fiind prieten cu rozicrucianul
Rege al Boemiei, Friedrich V, în sprijinul căruia şi al Uniunii sale
protestante a intervenit cu sprijin militar pe parcursul războiului de
30 de ani. Principele Bethlen a patronat în Transilvania artele şi
ştiinţele, înconjurându-se la curtea din Alba Iulia de cărturari celebri
în toată Europa, precum poetul laureat Martin Opitz din Silezia, chemat
în 1622 de principele Bethlen ca profesor de literae humaniores la nou înfiinţatul Colegiu Academic din Alba Iulia (Gyulafehérvár). Acesta este autorul unei pierdute Dacia antiqua, precum şi al unei apologii în versuri despre români: Zlatna, oder von der Ruhe des Geműths
„Johann Heinrich Alsted, doctor în filosofie sacră şi profană, la vârsta de 52 de ani
Johann Heinrich Alsted, pe care noi îl propunem aici ca fiind misteriosul corespondent fluddian de pe tărâmuri transilvane, a avut în comun cu ocultistul Robert Fludd încrederea declarată încă din tinereţe în filosofia hermetică, alchimia fiind pentru profesorul transilvănean ştiinţa a cărei importanţă în cunoaşterea umană vine – o spune chiar el în Systema physicae harmonicae (1612) – imediat după fizica aristotelică. Şi nu întâmplător, Alsted îşi scrie sau editează toate publicaţiile sale despre ştiinţele oculte (lullysm, hermetism şi alchimie spirituală) tocmai în perioada manifestelor rozicrucine apărate de Fludd. Eran vremea în care ocultistul englez scria despre hermetism şi alchimie ca despre sinonimiile perfecte ale căutărilor rozicruciene, căutări pe care el le înţelegea ca pe o cercetare „universală a Naturii ce nu diferă cu mult de acea speculaţie pe care eu am adunat-o din practica mea alchimică”. În plus, amândoi cunoştau perfect manifestele
rozicruciene. În ce îl
priveşte pe Alsted, în tratatul său despre teoria cunoaşterii, intitulat
Philosophia digne restituta (1612), el mărturiseşte că
iluminismul său baroc a crescut în marginea unei filosofii oculte de la
care a preluat ideea unei nobile „tradiţii adamice“, a unei cunoaşteri
ancestrale văzută ca fundamentul întregii umanităţi. „Patriarhul Adam”
fiind văzut aici de Alsted exact ca în introducerea manifestului rozicrucian Fama Fraternitatis (Către înţeleptul şi înţelegătorul cititor,
1614), drept primul depozitar al unei „înţelepciuni care este pentru om
o infinită Comoară [...], cu această Comoară a fost înzestrat Părintele
nostru Adam“.Larg răspândită în mediile rozicruciene, ideea va fi ulterior asumată de Masoneria speculativă care o va perpetua până în zilele noastre, Marele Maestru al oricărei loje figurându-l azi în cadrul ritualului pe „venerabilul” Adam.
Datorită acestei încrederi în vechimea mitică a înţelepciunii oculte, Alsted a cerut cu vehemenţă ca
„archaeologia” să fie primul demers
gnoseologic al iubitorilor de înţelepciune. Şi e foarte probabil că,
pornind de la acest apologet al trecutului, poate şi sub influenţa
exaltării etno-poetice a lui Martin Opitz, principele Bethlen să fi avut
viziunile sale profetice despre un regat unit al vechii Dacii, în care
el se vedea rex Daciae, un vis despre care principele vorbeşte
în scrisoarea din 18/28 decembrie 1627, adresată arhiepiscopului primat
al Ungariei Petrus Pázmány.Abia acum, trecând succint în revistă acest grup de filosofi reuniţi în jurul unui principe cu legături în „înalta societate” a protestantismului ocult, putem înţelege de ce magister-ul Robert Fludd s-a simţit măgulit şi a ţinut să se laude cu încurajările venite din mica şi îndepărtata Corona Transylvanus. Cât priveşte cercul de cărturari care au dus aici faima unei „ilustri schola Bethleniana”, cum cu mândrie îşi numeşte Alsted colegiul din Alba Iulia pe pagina de titlu a tratatului său Disputatio theologica de Deo (1630), rămâne de domeniul
evidenţei că aceşti erudiţi transilvăneni nu puteau
rămâne în afara rumorii rozicruciene iscate printre „totius Europae
eruditis” de epistolarul fluddian pus sub pecetea Famei.Întreaga biografie a „rozicrucianului“ principe transilvănean ilustrează perfect tipologia acelei „persona intellectualis et publica” căreia i se adresau deopotrivă epistolarul fluddian şi manifestele Famei. Bethlen Gábor s-a născut în Ilia de pe Mureş (Marosillye), din actualul judeţ Hunedoara, şi i-a succedat în 1613 prinţului Gabriel Báthory la conducerea principatului Transilvaniei, calitate în care a susţinut puternic protestantismul şi cultura din perspectiva unui panculturalism şi umanism european, fiind unul din artizanii „vârstei de aur” a Transilvaniei, independentă şi încurajând pluralitatea culturală şi confesională. El însuşi autor de poezie, principele Gabriel Bethlen a înfiinţat la Alba-Iulia nu doar un
Cu circa un secol mai înainte şi tot din mediul transilvănean – fapt care poate semnala aici o adevărată tradiţie alchimică – provine o ciudată lucrare hermetică disimulată sub forma unei alegorii liturgice: Addam et processum sub forma misae, scrisă pe la 1510 de capelanul şi astrologul Nicolaus Melchior Cibinensis (din Sibiu, adică). Transilvăneanul Melchior, zis şi Szebeni, a fost astrologul Curţii din Buda între 1492-1526. După dezastrul de la Mohacs (1526), el s-a refugiat la Viena unde a şi murit, în 1531, decapitat din ordinul fostului său protector, împăratul Ferdinand I. Numele nefericitului capelan a
renăscut însă peste ani tocmai în
perioada epistolarului fluddian prin strădania aceluiaşi editor
(Zetzner) care l-a publicat şi pe Alsted, semn, poate, că acet nucleu de
hermetişti transilvăneni ţinea vie flacăra unei tradiţii oculte
autohtone. Şi astfel, în rozicrucianul secol al XVII-lea chipul
capelanului Melchior apare în galeria alchimiştilor iluştri
alături de Hermes, de Albert cel Mare, Avicena, Raymond Lully şi Roger
Bacon, iar textul sibianului devine acum pentru mediile alchimice
europene un adevărat „compendiu de chimie transcedentală”, deseori citat
şi retipărit.
Se poate spune chiar că odată cu sibianul Melchior tradiţia
hermetismului autohton s-a integrat perfect în curentul de
spiritualizare a alchimiei din rozicrucianul secol XVII, secol în care
alchimistul era încă văzut de Fludd ca un homo religiosus care căută „transmutarea propriei fiinţe în aurul divin“. 
Încercarea de faţă se rezumă dacă nu la a-l certifica documentar pe misteriosul corespondent transilvănean al rozicrucianului Robert Fludd, cel puţin la a semnala o tradiţie ilustră pe care ocultismul a avut-o pe tărâm transilvan. Tradiţie care a făcut ca la începutul secolului următor, un ocultist de talia contelui Saint-Germain (n. 1710?), autor al celebrului manuscris alchimic La Très Sainte Trinosophie, să se declare descendent direct din principii Transilvaniei.
Legat de numele acestui celebru iniţiat, legenda mai spune că, spre sfârşitul vieţii sale, „el s-a retras într-o mănăstire din Transilvania, de unde a condus activităţile societăţii lui secrete…”
rămâne pentru noi de domeniul evidenţei că, de la Melchior Sibianul şi până la, de pildă, Valentin Franck von Franckenstein sau Ch. F. S. Hahnemann,
părintele homeopatiei, iniţiat în 1777 la Sibiu, Transilvania
a contribuit la o neîntreruptă apologetică a acestei „ştiinţe a
timpurilor străvechi… pe care înţelepţii din totdeauna o consideră drept
comoara cea mai de preţ a omenirii şi pe care ei o transmit doar celor
care au credinţă” (Robert de Valle).
Toată această ilustră tradiţie locală permite astăzi adepţilor
filosofiei oculte mândria apartenenţei lor la esoterismul occidental.Poetul olandez Heinrich Neuhus în Avertsmentul său pios şi foarte util a spus că datorită persecuţiilor din debutul Războiului de 30 de ani, rozicrucienii s-au refugiat în Est?
Oricum, Masoneria transilvăneană interbelică a crezut în această idee şi, urmând tradiţia de a-şi boteza lojele cu numele unor fraţi iluştri, a dat numele de „Bethlen” unei loje din Târgu Mureş, aşezarea pe care principele „rozicrucian“ a ridicat-o la rangul de oraş liber regal în anul 1616.
Notele complete şi figurile amintite de text, în R. Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, ed. Cartea Românească, 2010.
sursa
http://raducernatescu.wordpress.com/2011/11/12/traditii-rozicruciene-romanesti-2/
Melchior Cibinensis, s-a nascut Sibiu sau Hermannstadt a fost unul dintre cei mai celebrii alchimisti ai lumii..
Influentat pe de o
parte de biserica, a carei haina a purtat-o si de alchimie, a incercat
sa creeze o punte intre cele doua. Foarte dificil, pentru ca sunt doua
institutii cu viziuni total diferite si care sunt puternic antagonice.
Tocmai ineditul acestei asocieri, l-au facut celebru pe Melchior (acesta
nu este numele sau real si pentru ca exista multe controverse in
cunoasterea celui real, cei care s-au ocupat d biografia lui au preferat
sa foloseasca porecla).Este considerat cel mai important alchimist roman si printre cei mai mari ai lumii crestine, alaturi de Albertus Magnus, Avicenna, Agrippa, D'Apone, Valentinus, Schwartze, Trevisandus, Brand, Roger Bacon. Scrierile sale au constituit izvoare si surse pentru cei care i-au urmat, iar lucrarea sa cea mai valoroasa: „Processus sub forma missae” (aparuta in 1525) a fost publicata si mentionata nu doar separat, ci si in opere mai ample, cum este cea din 1602, „Theatrum Chemicum” și cea a lui Maier din 1617, „Symbola aurae mensae”.
A fost astrolog la curtea regelui Vladislav al II-lea al Bohemiei si Ungariei.
