Galgalat, Malgalat şi Sarathim ) sunt probabil şi astăzi, în catedrala din Colonia ( KÖLN - Germania).Iniţial, ele fuseseră donate de către împărăteasa Elena ( mama împăratului Constantin), bisericii din Milano.
După moartea Magilor, trupurile lor au fost înhumate, însă mai apoi au fost duse într-o bazilică din apropierea Mării Negre.
De aici, au fost luate şi transportate în Italia de către o comunitatea creştină, ce s-a retras o dată cu armata aureliană.
Magii au cunoscut momentul naşterii lui
Iisus, iar evreii, locul. Din acest motiv, Magii nu au întrebat când s-a născut Pruncul, ci unde s-a născut Regele Lumii. Irod, după ce s-a consultat cu preoţii şi căturarii, le-au răspuns : în Betleemul Iudeii.
Ei s-au refugiat de Irod şi ulterior, din calea Frăţiei Şarpelui, mai întâi în munţii de la Nemroud Dag ( azi, în Turcia ), iar apoi în Ţara lui Peleg, străbunicul lui Terah şi tatăl lui Avraam, părintele evreilor.
Ţara lui Peleg este teritoriul fostei Dacii şi actuala Românie. Prin urmare, neamul dacilor şi al tracilor este din seminţia lui Sem şi a fiului acestuia Arfaxad, frate cu Aram.
Demotica limbii dacilor şi tracilor a suferit alterări în urma utilizării semnelor hieratice feniciano-greceşti, care ştim că au stat la baza alfabetului actual grecesc şi latin. Ele nu au putut reproduce cu fidelitate sensul cuvintelor limbii dacilor, care în fond era apropiată cu limba enohică primordială sau limba lui Adam.
Magii au cunoscut momentul naşterii lui
Iisus, iar evreii, locul. Din acest motiv, Magii nu au întrebat când s-a născut Pruncul, ci unde s-a născut Regele Lumii. Irod, după ce s-a consultat cu preoţii şi căturarii, le-au răspuns : în Betleemul Iudeii. Ei s-au refugiat de Irod şi ulterior, din calea Frăţiei Şarpelui, mai întâi în munţii de la Nemroud Dag ( azi, în Turcia ), iar apoi în Ţara lui Peleg, străbunicul lui Terah şi tatăl lui Avraam, părintele evreilor.
Ţara lui Peleg este teritoriul fostei Dacii şi actuala Românie. Prin urmare, neamul dacilor şi al tracilor este din seminţia lui Sem şi a fiului acestuia Arfaxad, frate cu Aram.
Demotica limbii dacilor şi tracilor a suferit alterări în urma utilizării semnelor hieratice feniciano-greceşti, care ştim că au stat la baza alfabetului actual grecesc şi latin. Ele nu au putut reproduce cu fidelitate sensul cuvintelor limbii dacilor, care în fond era apropiată cu limba enohică primordială sau limba lui Adam.
Prin urmare, limba lui Pelegus încă mai păstra fondul primordial al cuvintelor, iar atunci când ne întâlnim cu rămăşiţele cuvintelor dacice, avem mostre de limbă enohică.
Spre exemplu, particula DA ( sau Ha ), reprezintă interiorul unei spirale deschise, a unei cochilii de melc, adăpost, iar particula TRA reprezintă exteriorul acesteia.
Particula KOS, este echivalentul ebraicului Qoph şi arabei Kaf. Egiptenii reprezentau această particulă printr-un triunghi dreptunghic având unghiul superior rotunjit.
Prin urmare, cuvântul "dac" reprezintă un locuitor din interiorul spiralei, iar "trac" pe cel din exterior. Dacii considerau zona interioară a Ripheilor ( Carpaţilor ) un adăpost.
Dava, ce înseamnă "cetate", este cuvântul compus din particulele DA şi VEI, ce semnifică interiorul unor ziduri de pe înălţime, pentru că Vei, în limba enohică semnifică "înalt", "înălţime".
Casa, derivă din Ha–Sa, ce înseamnă un "chioşc deschis susţinut de un stâlp", aşadar un adăpost confecţionat, cu acoperiş. Masa, însemna trunchi şi platformă, totul în formă de T, amplasată direct în pământ.
Sarmisegetusa, reprezintă un cuvânt
compus ce semnifică „Locul unde vin cei din neamul Sargeţilor”. Îniţial, cetatea şi sanctuarul au fost doar un vad comercial al sării şi al metalelor. Mai târziu, cam pe la anul 1.000 î. Ch., uniunea triburilor din zonă l-au întărit, iar târgul de aur, argint, fier, cupru şi sare, a devenit o capitală. Desigur că am citit multe aberaţii publicate şi susţinute de către românii-naţionalişti în legătură cu Sarmisegetusa. După 2.000 de ani, fiecare susţine ce-i trece prin minte.
Trebuie reţinut însă, faptul că în Ţara lui Peleg se vorbea o limbă enohică,
a cărui demotică a fost mai dificil de reprodus cu semnele hieratice feniciene ( apoi greceşti ) consonantice. Evreii pe timpul robiei din Egipt vorbeau un dialect asemănător, care însă a început să fie contaminat cu influenţele limbii egiptene. Moise a scris primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, folosind limba uzuală, contaminată. Apoi, după robia babiloneană, evreii vorbeau o semitică-babiloneană din care a derivat ulterior, aramaica veche. Au trebuit să re-transcrie cărţile lui Moise în această nouă limbă ( aşa-zisa masoreică ). Iisus deja vorbea o aramaică elenizată ( aramaica nouă ), iar acum evreii contemporani, aproape că nu o mai înţeleg nici pe aceea. Lucru firesc, deoarece după anul 73 d. Ch., evreii au fost evacuaţi din ţara lor de către Vespasianus, prin tot Imperiul Roman, fapt care a dus din nou la contaminarea variantei aramaice vorbite în acele timpuri.
Am arătat mai sus, ce semnifică cuvântul "dac". Cuvântul "get" reprezintă acelaşi lucru, însă la genul feminin. Problema în acele timpuri ţinea de forma de conducere a gintelor. Unele aveau la conducerea lor bărbaţi, altele femei. Societatea tribală a daco-geţilor era mixtă : atât patriarhală, cât şi matriarhală. Spre exemplu, sargeţii au fost triburi matriarhale, iar copii primeau la botez particulă de la mamă, pe când la agatyrsi, saci, carpodaci, particula venea de la tată. Scorilo s-a născut într-o gintă matriarhală, însă după ce a fost ales rege, filiaţiunea a devenit patriarhală, iar fiul acestuia, Decebal nu a mai purtat particula feminină, pentru că a fost "năşit" de către 10 Bani ( Bali ). La daci, Banul era un cavaler. Banii erau uniţi într-o ghildă constituită din fii cei mai viteji ai şefilor de trib, comandanţi ai cetăţilor.
Societatea Cavalerilor se situa în-afara-cetăţilor ( prin urmare, traci şi ei ), fiind prin consens, o formaţiune militară peregrină, care pe timp de pace avea rolul unei poliţii inter-tribale. Fiecare cavaler avea rang justiţiar ( Maka-Ban ), însă pe timp de război, formau o Gardă de Elită în jurul Regelui.
Ziridava, înseamnă "Cetatea Oierilor" ( ziri = oaie ). Sucidava înseamnă "cetatea celor care împletesc şi fac negoţ cu frângii pentru pescuit".
Talasa înseamnă "întăritură". Tracii obişnuiau să-şi împrejmuiască satele cu întărituri din pământ, răchită şi buşteni, în jurul cărora aşezau stuf şi lemne, cărora mai apoi le dădeau foc, dând astfel întăriturii o consistenţă asemănătoare cărămizilor semi-arse.
Un alt exemplu, cetatea Troada ( Troia ) a fost
construită de către o ramură a tracilor din Dobrogea. Ei se deplasau pe apă cu ajutorul unei bărci mari, aparţinând comunităţii. Această barcă era diferită de monoxila tradiţională care reprezenta o barcă personală, o canoe simplă : ma-zemehi = trunchi scobit.
Troada ( Troia ) înseamnă, "un interior al celor din exterior" sau dacă dorim, "cetatea celor din exteriorul cetăţii". Adică, a unei populaţii care a emigrat şi care a constituit o nouă comunitate într-un ţinut nou.
Romanii sunt după cum bine ştim, urmaşii refugiaţilor cetăţii Troia, după ce aheii lui Agamemnon a trecut-o prin foc şi sabie.
Limba latină este o variantă a limbii enohice
vorbite de către foştii locuitori ai Ţării lui Pelagus, plecaţi să fondeze Troia în Asia Mică, cu influenţe celtice din Etruria. Când Traian va cuceri Dacia, problema limbilor reprezenta o chestiune minoră pentru că limba Daciei semăna mult cu cea vorbită la Roma. Ambele limbi chiar dacă au avut o evoluţie paralelă, fondul demotic s-a păstrat când cele două armate au stat faţă în faţă.
Mai târziu, pe teritoriul Daciei Romane apare cuvântul "valah". Acest cuvânt provine dintr-o expresie egipteană importată în limba latină, în perioada lui Octavian Augustus : "falat" = "recompensat ( de împărat )". Expresia reprezenta o recunoaştere imperială al veteranului de război lăsat la vatră. Foştii soldaţi ai Imperiului Roman erau împroprietăriţi cu terenuri şi primeau o soldă de veteran. Această expresie era utilizată de către armata romană în momentul în care solda era plătită sub forma unor monede denomizate, care însă îşi păstrau valoarea lor în aur sau argint. Spre exemplu, kosonul de aur al dacilor cuceriţi, chiar dacă nu avea valoarea nominală a denarului de aur bătut la Roma, totuşi era privit ca o monedă cu valoare pe tot teritoriul Imperiului.
Pe teritoriul Daciei Romane, veteranii erau plătiţi pentru serviciul lor de 25 de ani în Armata Imperială, cu piese din aur şi argint ieşite din uz, care însă puteau constitui în orice parte a Imperiului o monedă cu valoarea ei în aur sau argint. S-a păstrat în Dacia Romană denumirea de "valahi", pentru foştii soldaţi ai Imperiului care puteau plăti cu aur sau argint, la piaţă. Expresia conţinea însă şi un atribut ce desemna "o monedă reprodusă prin provincii". Uneori, guvernatorii de provincii atunci când deţineau cantităţi de metal nobil, puteau reproduce un număr limitat de monedă imperială din metal autohton, pentru plăţile locale. Se pare însă, că şi acesta a fost unul dintre motivele economice care au contribuit la slăbirea şi prăbuşirea Imperiului.
Spre exemplu, particula DA ( sau Ha ), reprezintă interiorul unei spirale deschise, a unei cochilii de melc, adăpost, iar particula TRA reprezintă exteriorul acesteia.
Particula KOS, este echivalentul ebraicului Qoph şi arabei Kaf. Egiptenii reprezentau această particulă printr-un triunghi dreptunghic având unghiul superior rotunjit.
Prin urmare, cuvântul "dac" reprezintă un locuitor din interiorul spiralei, iar "trac" pe cel din exterior. Dacii considerau zona interioară a Ripheilor ( Carpaţilor ) un adăpost.
Dava, ce înseamnă "cetate", este cuvântul compus din particulele DA şi VEI, ce semnifică interiorul unor ziduri de pe înălţime, pentru că Vei, în limba enohică semnifică "înalt", "înălţime".
Casa, derivă din Ha–Sa, ce înseamnă un "chioşc deschis susţinut de un stâlp", aşadar un adăpost confecţionat, cu acoperiş. Masa, însemna trunchi şi platformă, totul în formă de T, amplasată direct în pământ.
Sarmisegetusa, reprezintă un cuvânt
compus ce semnifică „Locul unde vin cei din neamul Sargeţilor”. Îniţial, cetatea şi sanctuarul au fost doar un vad comercial al sării şi al metalelor. Mai târziu, cam pe la anul 1.000 î. Ch., uniunea triburilor din zonă l-au întărit, iar târgul de aur, argint, fier, cupru şi sare, a devenit o capitală. Desigur că am citit multe aberaţii publicate şi susţinute de către românii-naţionalişti în legătură cu Sarmisegetusa. După 2.000 de ani, fiecare susţine ce-i trece prin minte. Trebuie reţinut însă, faptul că în Ţara lui Peleg se vorbea o limbă enohică,
a cărui demotică a fost mai dificil de reprodus cu semnele hieratice feniciene ( apoi greceşti ) consonantice. Evreii pe timpul robiei din Egipt vorbeau un dialect asemănător, care însă a început să fie contaminat cu influenţele limbii egiptene. Moise a scris primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, folosind limba uzuală, contaminată. Apoi, după robia babiloneană, evreii vorbeau o semitică-babiloneană din care a derivat ulterior, aramaica veche. Au trebuit să re-transcrie cărţile lui Moise în această nouă limbă ( aşa-zisa masoreică ). Iisus deja vorbea o aramaică elenizată ( aramaica nouă ), iar acum evreii contemporani, aproape că nu o mai înţeleg nici pe aceea. Lucru firesc, deoarece după anul 73 d. Ch., evreii au fost evacuaţi din ţara lor de către Vespasianus, prin tot Imperiul Roman, fapt care a dus din nou la contaminarea variantei aramaice vorbite în acele timpuri. Am arătat mai sus, ce semnifică cuvântul "dac". Cuvântul "get" reprezintă acelaşi lucru, însă la genul feminin. Problema în acele timpuri ţinea de forma de conducere a gintelor. Unele aveau la conducerea lor bărbaţi, altele femei. Societatea tribală a daco-geţilor era mixtă : atât patriarhală, cât şi matriarhală. Spre exemplu, sargeţii au fost triburi matriarhale, iar copii primeau la botez particulă de la mamă, pe când la agatyrsi, saci, carpodaci, particula venea de la tată. Scorilo s-a născut într-o gintă matriarhală, însă după ce a fost ales rege, filiaţiunea a devenit patriarhală, iar fiul acestuia, Decebal nu a mai purtat particula feminină, pentru că a fost "năşit" de către 10 Bani ( Bali ). La daci, Banul era un cavaler. Banii erau uniţi într-o ghildă constituită din fii cei mai viteji ai şefilor de trib, comandanţi ai cetăţilor.
Societatea Cavalerilor se situa în-afara-cetăţilor ( prin urmare, traci şi ei ), fiind prin consens, o formaţiune militară peregrină, care pe timp de pace avea rolul unei poliţii inter-tribale. Fiecare cavaler avea rang justiţiar ( Maka-Ban ), însă pe timp de război, formau o Gardă de Elită în jurul Regelui.
Ziridava, înseamnă "Cetatea Oierilor" ( ziri = oaie ). Sucidava înseamnă "cetatea celor care împletesc şi fac negoţ cu frângii pentru pescuit".
Talasa înseamnă "întăritură". Tracii obişnuiau să-şi împrejmuiască satele cu întărituri din pământ, răchită şi buşteni, în jurul cărora aşezau stuf şi lemne, cărora mai apoi le dădeau foc, dând astfel întăriturii o consistenţă asemănătoare cărămizilor semi-arse.
Un alt exemplu, cetatea Troada ( Troia ) a fost
construită de către o ramură a tracilor din Dobrogea. Ei se deplasau pe apă cu ajutorul unei bărci mari, aparţinând comunităţii. Această barcă era diferită de monoxila tradiţională care reprezenta o barcă personală, o canoe simplă : ma-zemehi = trunchi scobit. Troada ( Troia ) înseamnă, "un interior al celor din exterior" sau dacă dorim, "cetatea celor din exteriorul cetăţii". Adică, a unei populaţii care a emigrat şi care a constituit o nouă comunitate într-un ţinut nou.
Romanii sunt după cum bine ştim, urmaşii refugiaţilor cetăţii Troia, după ce aheii lui Agamemnon a trecut-o prin foc şi sabie.
Limba latină este o variantă a limbii enohice
vorbite de către foştii locuitori ai Ţării lui Pelagus, plecaţi să fondeze Troia în Asia Mică, cu influenţe celtice din Etruria. Când Traian va cuceri Dacia, problema limbilor reprezenta o chestiune minoră pentru că limba Daciei semăna mult cu cea vorbită la Roma. Ambele limbi chiar dacă au avut o evoluţie paralelă, fondul demotic s-a păstrat când cele două armate au stat faţă în faţă. Mai târziu, pe teritoriul Daciei Romane apare cuvântul "valah". Acest cuvânt provine dintr-o expresie egipteană importată în limba latină, în perioada lui Octavian Augustus : "falat" = "recompensat ( de împărat )". Expresia reprezenta o recunoaştere imperială al veteranului de război lăsat la vatră. Foştii soldaţi ai Imperiului Roman erau împroprietăriţi cu terenuri şi primeau o soldă de veteran. Această expresie era utilizată de către armata romană în momentul în care solda era plătită sub forma unor monede denomizate, care însă îşi păstrau valoarea lor în aur sau argint. Spre exemplu, kosonul de aur al dacilor cuceriţi, chiar dacă nu avea valoarea nominală a denarului de aur bătut la Roma, totuşi era privit ca o monedă cu valoare pe tot teritoriul Imperiului.
Pe teritoriul Daciei Romane, veteranii erau plătiţi pentru serviciul lor de 25 de ani în Armata Imperială, cu piese din aur şi argint ieşite din uz, care însă puteau constitui în orice parte a Imperiului o monedă cu valoarea ei în aur sau argint. S-a păstrat în Dacia Romană denumirea de "valahi", pentru foştii soldaţi ai Imperiului care puteau plăti cu aur sau argint, la piaţă. Expresia conţinea însă şi un atribut ce desemna "o monedă reprodusă prin provincii". Uneori, guvernatorii de provincii atunci când deţineau cantităţi de metal nobil, puteau reproduce un număr limitat de monedă imperială din metal autohton, pentru plăţile locale. Se pare însă, că şi acesta a fost unul dintre motivele economice care au contribuit la slăbirea şi prăbuşirea Imperiului.
În zona Munţilor Apuseni, mitul Solomonarului
este asociat călăreţului pe un dragon ( sau balaur ) pe
vreme de furtună. În alte relatări, Solomonarul devine un personaj uman,
un călător pribeag cu pălărie şi toiag de alun, având sub braţ sau
uneori sub o manta, o carte. O carte misterioasă din care acesta
citeşte, atunci când poposeşte pe prispa unei gospodării ţărăneşti -
despre vremurile ce vor veni ori despre probleme de interes local, având
legături cu întreaga comunitate. Imaginea se regăseşte şi în Bucovina,
poate puţin mai transfigurată, fiind adesea asociată cu un pustnic. În
China, solomonarii erau oameni, care călăresc "Dragonul" sau integrau
personajul, într-o entitate sacră, pozitivă, numită Dragonul Albastru.
Motivul călăreţului pe balaur apare şi în Europa, în Franţa, Anglia,
Scoţia, Irlanda ... Sub diverse denumiri, apare în aproape toate
miturile popoarelor slave. 
De asemenea, personajul nostru după ce descalecă de pe dragon, apare ca un om simplu, blajin, care ajutat de nuieluşa de alun, îi ajută pe săteni să caute izvorul subteran pentru o fântână sau să găasească amplasamentul favorabil pentru o casă sau o biserică. În sec. XIX-XX, ocupaţia acestora devine tot mai laică şi mai lipsită de mister, consacrându-se aproape în exclusivitate de meseria de "fântânari" sau eventual, "cititori ocazionali din Psaltire", cu prilejul unor ritualuri pseudo-creştine legate de fenomenele meteorologice. Mai apoi, după unirea Transilvaniei cu Ţara, solomonarii devin sedentari, deoarece nu mai puteau emigra nici în Statele Unite, decât cu viză. În perioada interbelică, Frăţia nu îşi aduce aportul la nici o construcţie de biserică ori catedrală, fiind interzis de către autorităţile noilor state,
pelerinajul în căutare de lucrări. De
asemenea, România Mare condusă de Regii nemţi, îşi vor desemna
Arhitectul de Curte care se va ocupa ( după criterii
financiar-preferenţiale ) de fondurile pentru construcţiile de biserici.
În perioada de după Al II-lea Război Mondial, se instaurează dictatura
Comunistă, iar doctrina ateistă va stopa construcţiile de Biserici. De
asemenea, legile comuniste socoteau peregrinajul ca delict împotriva
Statului, fiind echivalat cu vagabondajul, pentru care puteai fi arestat
şi închis. Ultimii Solomonari au lucrat ca simplii meşteri
constructori, pe şantierele comuniste ale lui Ceauşescu, iar după 1989,
Frăţia devine o societate ezoterico-speculativă ; în fapt, ca şi o
consecinţă firească a lipsei obiectului muncii. În zilele noastre, construcţiile de biserici şi catedrale Tradiţionale, au devenit afaceri politico-economice, ce includ nemijlocit şi clerul, urmărindu-se doar necesităţi primare sau subzistenţiale, în corpul unui Drept democratic de liberă exprimare a Cultelor. Necesităţile simbolico-ezoterice a conceptelor arhitectonice asociate Bisericii Tradiţionale, s-au stins definitiv în comunităţile eterogene din Dimensiunea Creştină aflată deja, în pragul Erei Vărsătorului.
sursa
http://solomonar.usr.me/anexa4.htm
http://solomonar.usr.me/phal_mad_01.htm