Grecii susțineau că pelasgii au fost
primul popor din lume, apărut înaintea Potopului. Care era locul lor de
origine, din care au luat naștere celelalte rase umane? Unde au fost
duși supraviețuitorii Potopului pentru a locui alături de zei? Și ce s-a
întâmplat cu pelasgii? Mai există și astăzi sau au dispărut? Care este
istoria lor, eliminată cu brutalitate din cea oficială?
În Dacia preistorică, publicată în 1913, Nicolae Densușianu 
scria că grecii „aveau
o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei
un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat
cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat
șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune
înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost
Pelasgii”. Tot el nota: „Încă înainte de imigrațiunea Grecilor,
Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a
acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe
cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești
Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic,
și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și
material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea
tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și
în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în
Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa
numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale
civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale
activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei
continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în
pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la
Oceanul atlantic”.
scria că grecii „aveau
o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei
un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat
cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat
șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune
înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost
Pelasgii”. Tot el nota: „Încă înainte de imigrațiunea Grecilor,
Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a
acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe
cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești
Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic,
și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și
material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea
tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și
în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în
Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa
numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale
civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale
activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei
continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în
pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la
Oceanul atlantic”.
Dionysiu din Halicarnas scria că pelasgii și-au primit numele de la
Pelasg, fiul lui Zeus și al lui Niobe. Un lucru asemănător susținea
Aeschyll în Supplices, unde i-a atribuit lui Pelasg următoarele cuvinte: „Eu
sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Gaia, domnul acestei țări
și după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, gintea Pelasgilor,
ce stăpânesc acest pământ”. În literatura antică grecească, doar zeul Ares avea epitetul de „Palaechton”,
numit de poeții latini Geticus, fiind protectorul câmpiilor getice. La
Homer, ducii pelasgilor aliați cu troienii sunt numiți descendenți ai
lui Ares. Conform lui Pausaniae, arcadienii povesteau că primul om de pe
Pământ a fost Pelasg, ce se distingea de toți ceilalți muritori prin
puterea, frumusețea și „facultățile spiritului său”. El i-a învățat pe oameni cum să-și construiască case pentru a se apăra de frig, cum să-și facă
haine din piei de oaie și le-a interzis să mai mănânce plante care le
erau dăunătoare. Cu șapte secole î.e.n., poetul Asiu din Samos scria că
Pelasg, „cel asemenea zeilor”, a fost născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”. Unde era „țara neagră”,
din pământul căreia s-a născut Pelasg? Acest epitet aplicat regiunii
respective se referă fără doar și poate la culoarea solului, care nu
poate fi decât cernoziomul, solul cu cea mai închisă culoare, ce are o
fertilitate naturală ridicată. În lume există doar două așa-numite
„centuri de cernoziom”: una în preeria canadiană, iar cealaltă începând
din estul Croației, de-a lungul Dunării (incluzând nordul Serbiei și al
Bulgariei și sudul României), continuând în republica Moldova,
nord-estul
Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum
nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte
din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui
căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revistei Știință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din
bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial,
de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii
au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la
Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe
subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în
Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot
fi decât tracii,
care în antichitate trăiau exact în acele regiuni.
Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei
sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune
nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a
fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul
tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar
avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar
fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după
socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va
înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după
regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi,
trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”
În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”).
Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum
nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte
din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui
căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revistei Știință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din
bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial,
de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii
au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la
Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe
subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în
Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot
fi decât tracii, care în antichitate trăiau exact în acele regiuni.
Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei
sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune
nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a
fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul
tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar
avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar
fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după
socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va
înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după
regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi,
trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”
În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”).
În Marile Enigme, Eugen Delcea crede că numele vine de la Trakia, în care „t” este tatăl, „ra” este zeul egiptean Ra iar „kia”
este Geea a grecilor. Indiferent de natura numelui lor, cert este că
tracii ocupau cea mai mare parte a suprafeței Pământului. Deși împărțiți
în multe triburi cu denumiri proprii, lucru confirmat și de Herodot prin „tracii au mai multe nume, după regiuni”,
toți se numeau traci, mai puțin cei din teritoriul dintre Marea Neagră,
Munții Balcani, Tisa și Nistru, în mare zona României de astăzi. Tracii
de pe aceste meleaguri au fost numiți daci sau geți. Acum mai bine de
două milenii, istoricul și geograful grec Strabon scria în Geografia că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”, iar Herodot i-a numit pe geți „cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”.
De unde rezultă că dacii și geții erau același popor, care făcea parte
din cel al tracilor. O altă denumire acordată geto-dacilor era cea de
sciți. Ca exemplu, din fragmentele rămase din Getica lui Criton
reiese că acesta, când vorbește despre adversarii împăratului Traian, îi
numește geți, iar când vorbește despre țara lor, o numește Scythia.
Numele de Geția pentru țara geto-dacilor nu se
folosea în izvoarele
antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius
Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile
Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii,
dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii,
iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii.
În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții /
scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul
organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”).
Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara /
Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”,
avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și
din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a
expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au
migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl
ocupau.
folosea în izvoarele
antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius
Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile
Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii,
dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii,
iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii.
În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții /
scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul
organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”).
Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara /
Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”,
avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și
din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a
expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au
migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl
ocupau.
În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu afirma, 
referindu-se la Dacia, că „legendele
romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni
«ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”.
Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi,
drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al
aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au
născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”,
teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației,
continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei
și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia.
referindu-se la Dacia, că „legendele
romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni
«ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”.
Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi,
drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al
aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au
născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”,
teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației,
continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei
și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia.
În evul mediu, epitetul „negru” a fost aplicat celor trei mari regiuni
ale fostei Dacii: Valahia / Țara Românească, Ardealul / Transilvania și
Moldova.
În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038),
Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”).
În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică,
Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci,
nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b
transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black”
înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică
„pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România,
în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul
Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din
Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem
câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de
fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale
extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale.
La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul
Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se
traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul
apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la
mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea
Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al
lumii.
Deși în continuare civilizația sumeriană este privită ca fiind cea mai
veche din lume, În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038),
Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”).
În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică,
Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci,
nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b
transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black”
înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică
„pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România,
în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul
Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din
Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem
câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de
fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale
extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale.
La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul
Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se
traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul
apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la
mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea
Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al
lumii.
urmată îndeaproape de cea egipteană și cea indiană,
descoperirile arheologice dovedesc că prima a fost cea a dacilor. Cu
toate că nu agrea în totalitate opiniile lui Nicolae Densușianu în
legătură cu daco-pelasgii, istoricul, arheologul, epigrafistul și
eseistul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române începând cu 1913, a
fost nevoit să constate că „într-adevăr, Dacia și, în general,
regiunile illirico-trace sunt leagănul civilizației pre și
proto-istorice. Originile italicilor, grecilor și asiaticilor, din
mileniul III și mileniul II î.e.n., ar trebui atent căutate în Europa
danubiană. Este un punct de vedere cunoscut, dar nu încă suficient
recunoscut de toată lumea (…) geții au fost locuitorii Troiei între 1000-700 î.e.n.”.
Abia în 1961 s-a dovedit că avea dreptate, la fel ca Nicolae Densușianu
și alți cercetători ai istoriei, când s-a descoperit cea mai importantă
și controversată dovadă arheologică. În Ardeal, mai exact în
localitatea Tărtăria din județul Alba, cercetătorul clujean Nicolae
Vlassa a găsit trei tăblițe de lut ce conțin o scriere necunoscută,
asemănătoare cu cea a sumerienilor. După îndelungi cercetări, s-a
stabilit că tăblițele de la Tărtăria au fost inscripționate în jurul
anului 5500 î.e.n., fiind cu o mie cinci sute de ani mai vechi decât
cele sumeriene. Tăblițe oarecum asemănătoare cu cele de la Tărtăria au
fost găsite la Karanovo și Gradeșnița din Bulgaria, însă acestea
corespund mileniului al treilea î.e.n. Academicianul bulgar Vladimir I.
Ghorghiev a declarat că 
„la Tărtăria, în România, avem de a face cu cea mai veche scriere din lume”,
ipoteză inițial criticată aspru de comunitatea arheologică mondială. De
exemplu, Adam Falkenstein, un arheolog din Frankfurt am Main, în anii
1960 susținea că tăblițele de la Tărtăria sunt un rezultat al influenței
civilizației sumeriene, dacă nu chiar provenite din Sumer. Ulterior, a
recunoscut originea autohtonă a acestora și faptul că reprezentau prima
dovadă de scriere din istoria omenirii. În Istoria ceasurilor, astronomul polonez dr. Ludwig Zeidler nota: „Calendarul
sumerian nu a fost creat în Mesopotamia, ci într-o zonă situată mult
mai la nord, spre Marea Neagră și, la această latitudine, adică a
nordului Mării Negre, tocmai se situează Tărtăria și Lepenski Vir”.
La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul 
Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se
transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu
cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre
literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă
sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români
și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria
Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al
IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de
Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”.
O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin
secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei
Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același
loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că
cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau
carpi, geograful 
Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui
Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații
Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a
demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea
era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră
declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”,
epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au
întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din
Maramureș.
Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se
transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu
cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre
literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă
sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români
și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria
Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al
IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de
Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”.
O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin
secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei
Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același
loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că
cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau
carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui
Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații
Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a
demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea
era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră
declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”,
epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au
întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din
Maramureș.
La scurt timp după sosirea sumerienilor în Asia și-au făcut apariția în
India arienii care, la fel ca sumerienii, aveau pielea albă. Limba lor a
fost numită sanscrită, adică „scrierea zeilor”, având un sens
asemănător cu Oro Manisa / Drago Manisa dacilor, tradusă și ca „grai
divin”.
În India a existat un stat numit Dahistan, adică Țara dacilor. Urme ale
dacilor în acea zonă a Asiei se observă și din Dhaka sau Dacca (capitala
Bangladeshului), satul Sra Dhaka, orașul Ghora Dhaka și zona Kala Dhaka
din Pakistan, satul Dhaka și orașul Dhaka în India. Panteonul vedic îl
conținea și pe zeul Dakșa, unul dintre fiii lui Brahma, iar fiica sa,
zeița Sati, mai era cunoscută și ca Dakșayani. Tot în mitologia vedică
exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi
regăsim pe valahi, sacralizați astfel de către indieni. În Dacia – Țara Zeilor,
Nicolae Miulescu demonstra că numele zeilor vedici se regăsesc, în
majoritate, în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul
italian Fabio Scialpi se declara „intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”. De exemplu, cuvântul sanscrit pentru „zeitate” este „deva”,
nume identic cu cel al orașului ardelenesc aflat la mai puțin de nouă
kilometri de Simeria, 
locul de baștină al sumerienilor. În hinduism,
Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura,
însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi
numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci”
prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao,
creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte
asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor
întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe
afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare) ale
dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr,
localizarea centrului principal de formare și extensiune a
indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.
locul de baștină al sumerienilor. În hinduism,
Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura,
însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi
numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci”
prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao,
creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte
asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor
întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe
afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare) ale
dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr,
localizarea centrului principal de formare și extensiune a
indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.
În România avem regiunea Banat dar și funcția de mare ban (de exemplu,
ban al Craiovei), cu același sens ca în limba persană, banul unei
regiuni fiind cel ce avea în grijă zona respectivă.
În Iran există o
regiune numită Zarand, „zar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur.
În Iran există o
regiune numită Zarand, „zar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur.
Despre proveniența din Dacia a dinastiei persane a arsacizilor scria în
1826 istoricul german Heinrich Jules Klaproth, în lucrarea Tableaux historiques de l’Asie: „Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a
arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa
şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile
Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare:
aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe
care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei
noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia
şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar
modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi
Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe
urmaşii vechilor persani”.
De unde provine denumirea de arieni? Unul dintre triburile dacice,
menționate de greci și romani, era cel al arimaspilor / arimanilor /
arimilor, ce mai erau numiți și rami / ramani / rumini / rumoni. În
secolul al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer spunea în Iliada că patria gigantului Typhon era Arima sau țara arimilor, iar în Odiseea
susținea că acel teritoriu se afla în ținutul hiperboreilor din nordul
Istrului (Dunării). Armunus era numele lui Zeus al arimilor, el devenind
mai târziu, în Imperiul Roman, Jupiter Ruminus. Capadocii îl numeau
Zeus Dakin. Marte / Ares, zeul războiului, era numit și Arimanios. În Geografia, Ptolemeu Claudius menționa Ramidava („cetatea ramilor”), unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei meridionale. În Argonautica lui Orpheu și în Metamorfozele
lui Ovidiu este menționat orașul Romechium. Poetul Aristeas din
Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi astfel:
„războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme
și cirezi de vite; bărbați cu plete 
stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai
robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea
frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe
lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al
arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația
ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se
întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o
căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv
al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra
Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența
lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al
perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care,
conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea
de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori
un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea
cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite
Avesta, provin
din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia
(ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile
lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana
Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi
sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi
productiv.
stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai
robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea
frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe
lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al
arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația
ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se
întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o
căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv
al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra
Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența
lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al
perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care,
conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea
de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori
un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea
cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite Avesta, provin
din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia
(ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile
lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana
Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi
sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi
productiv.
În Dacia, țară udată de numeroase râuri și izvoare, cel puțin
până acum câteva milenii a fost mereu o climă temperată, cu perioade
tropicale, de încălzire. Despre sudul Daciei, Valahia, se știe că a fost
dintotdeauna foarte bogat în recolte, câmpia Bărăganului chiar fiind
numită „grânarul Europei”. Tot în Dacia se întâlnește o faună extrem de
variată încă din cele mai vechi timpuri.
În Paleoliticul inferior pe
teritoriul Daciei trăiau girafe, rinoceri și elefanți, în cel mijlociu
cai, mistreți, rinoceri cu lână și mamuți, iar Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”.
Prin urmare, putem considera că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, era Dacia, România de astăzi.
Ca lupii, stand la panda.
Vom insera cu anul
Si-om deveni pamanturi.
Ne-o tine minte neamul
Frumosi ca doua canturi.
Ne vom zidi-n Credinta,
In bolta Casei noastre,
Vom ninge cu vointa
Si vom ploua cu astre.
Vom asfinti cu veacul
Si-om deveni zapada.
Ne-o pomeni saracul
In planset de balada...
Ne-o creste foc din Suflet,
Ne-or plange-n palme macii,
Cand ne-om opri din umblet,
Feciori ai Sfintei Dacii
sursa