ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa
cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre
iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două:
bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de
atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi
să redevină fiinţa divină de odinioară.O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi
întâlnească
sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex
opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună
pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu,
căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul
vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”.
Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte
cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale.
Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a
sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte
sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere
dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e
jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul
vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea
atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp,
bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.
Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”
Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.
O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în
îmbrăţişare,
ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care
«te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii,
îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a
trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi
aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată,
perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi
viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau
atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau
senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură
inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o
prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea
atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura
aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi,
moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a
cărnii, printr-o definitivă ieşire din
noi… De ce n-aveam curajul să
rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu
mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt
numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om
n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are
sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de
fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare,
unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că
de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că
e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare
îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi
eternă…”În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana
iubită –, nu mai poate fi valabilă
în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane.
Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la
beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de
rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana
nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor.
Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge
dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între
observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o
parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte,
Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de
Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată
şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic.
Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer,
un mare egoism în doi.
În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.
Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?
Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie.
Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei
pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai
una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca
bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară –
feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în
lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului,
metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea
sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o
parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una
sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă,
nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele
Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea
unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan
fizic cu 
complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior.
Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea
şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat –
mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul
real al căutării sufletului-pereche.Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin unirea fizică cu un alt om, ce îi este suflet-pereche în
plan fizic. Şi
această iubire erotică Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de
beatitudini şi egoism, iar încetul cu încetul omul devine tot mai egoist
şi îşi pierde Eul, legatura sa cu arhetipul Om. Pe de altă parte,
Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman,
distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă
materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său
numai în plan fizic, în unirea fizică cu un alt om.Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte
ideea de
unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate
împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai
mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru
pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin
intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva
pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage
atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine
însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată
faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care
omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului
accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt
iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt
într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate
strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde
în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt
calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca
potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi
atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul
său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate
trăi.„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta,
este necesar ca forţele egoiste ale
sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta
facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte
fiinţe”,spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat.
scris de Delia Soare, în primavara 2009
http://treia.wordpress.com/2010/10/19/mitul-sufletelor-pereche/