vă instalaţi afară, să spunem la ora
unsprezece dimineaţa, şi priviţi zona care vă înconjoară, dar cu
atenţie, nu aşa cum o zugrăvesc unii. Veţi vedea că întregul peisaj
senzorial se modifică complet la ora douăsprezece, la ora cinci, la ora
opt. Imaginea din jurul dumneavoastră se transformă continuu. Aveţi de-a
face cu influenţe, cu efecte întreţesute. Când priviţi un arbore
dumneavoastră vedeţi lumina reflectată, vedeţi poate frunzele mişcate de
vânt etc., dar nu vedeţi niciodată ceva statornic, durabil. Vedeţi pur
şi simplu un fenomen obiectiv. În timp ce teoria stângace a cunoaşterii
vorbeşte despre fenomene subiective, dumneavoastră vedeţi un fenomen
obiectiv care se comunică în mod natural ochiului. Aşa cum arborele captează razele luminoase, le reflectă etc., tot astfel şi ochiul se află
într-un anumit raport cu razele luminoase. 
Putem spune că fenomenalul, aparentul, natura maya care este răspândită în jurul nostru în lumea senzorială este prezentă şi în imaginea noastră subiectivă; pentru că este obiectiv schimbătoare, ea este schimbătoare şi în imaginea subiectivă.
Aşadar, când stăm în faţa lumii nu avem de-a face cu o realitate durabilă, avem de-a face, am spune, cu ceva ce vine şi trece. Avem de-a face cu aparenţe. Dacă am dori să construim teoretic această imagine am ajunge din nou la cele câteva linii din Madonna Sixtină. Aşa stau lucrurile în toate situaţiile în care ne aflăm.
Ne aflăm în lumea aparenţelor, a mayei, dar în ciuda faptului că ne aflăm cu toate capacităţile
noastre de percepţie în această lume a mayei noi suntem
conectaţi la această lume. Când ieşim dimineaţa din Cosmos cu eul nostru
şi cu corpul nostru astral şi ne afundăm în corpul nostru eteric şi în
corpul nostru fizic, materia în care ne afundăm conţine ceva obiectiv,
ceva adevărat. Desigur, ceea ce ne întâmpină ca imagini haotice este
numai o aparenţă; dar materia în care ne afundăm conţine ceva adevărat.
În clipa în care ne afundăm astfel, indiferent dacă prin aceea că vreau
să-mi mişc membrele, că vreau să-mi aduc reprezentările în formaţiuni
ale fanteziei sau să-mi aduc reprezentările în contexte logice, noi ştim
că aici există ceva care nu depinde de noi, ceva ce primim, ceva care
ne preia. Momentul trezirii este cel care ne transmite sentimentul
fiinţării noastre. Cartesius sau Descartes, a formulat principiul:
Cogito, ergo sum – gândesc, deci exist.– Este formula cea mai idioată pe care o poţi gândi, căci în timp ce gândeşti nu exişti. Eşti în afara fiinţării;
Cogito ergo non sum – este adevărul adevărat. Atât de departe de noi este în prezent adevărul adevărat încât chiar cel mai mare filosof al vremurilor noi a pus în locul adevărului contrarul său.
Noi ne însuşim sentimentul fiinţării când gândirea se simte inserată în organism, când gândirea se simte inserată în ceea ce este greu.
Aceasta nu este o imagine populară, este realitatea în opoziţie cu aparenţele.
Aceasă mişcare ritmică între sentimentul fiinţării şi sentimentul
nefiinţării puteţi s-o aduceţi în faţa ochilor pentru meditaţie.Când trăieşti în gânduri, poţi spune: Eu nu sunt.
Dacă trăieşti raportându-te la voinţă, care se află în omul metabolismmembre, spui: Eu sunt.
Iar cel care trăieşte între omul metabolismului şi omul creierului spune: Eu nu sunt.
În creier trăiesc doar imagini; ceea ce se află la mijloc este alternanţa între Eu sunt şi Eu nu sunt.
Corespondentul fizic, exterior al acesteia este respiraţia. Expiraţia împlineşte procesul respirator cu ceea ce vine din omul metabolic, cu dioxidul de carbon. Eu sunt este expiraţie. Eu nu sunt este inspiraţie.
| eu nu sunt | ||
| eu sunt | – | eu nu sunt |
| expiraţie | – | inspiraţie |
| eu sunt |
Inspiraţia este înrudită cu Eu sunt al gândirii. Când inspirăm
preluăm aerul în noi, împingem în sus apa spaţiului arahnoidian, prin
aceasta împingem în sus lichidul creierului. 
Aducem astfel oscilaţia
respiratorie în creier. Acesta este organul gândirii.
Aducem astfel oscilaţia
respiratorie în creier. Acesta este organul gândirii.
A transmite
procesul inspiraţiei în creier înseamnă Eu nu sunt.
Expiraţia corespunde
împingerii lichidului din jurul creierului (prin spaţiul arahnoidian),
care apasă pe diafragmă, se referă la aerul încărcat cu carbon devenit
dioxid de carbon: Eu sunt ieşit din voinţă. A expira înseamnă expulzat
din voinţă.
Toate acestea ne arată cum omul, în timp ce este transpus în lumea
fizică prin naştere, se prăvăleşte în maya, iar odată cu moartea se
naşte din nou din maya, îmbogățit cu sentimentul ființării, de care are
nevoie pentru a vieţui mai departe după moarte.
A obţine prin moarte
sentimentul fiinţării, în timp ce a te naşte înseamnă prăvălirea
entităţii spiritual-sufleteşti a omului în maya, este un eveniment
important. 
Datorită faptului că ne aflăm în maya, aşadar într-o lume de
imagini, suntem liberi. Niciodată nu am putea fi liberi dacă ne-am afla
cu conştienţa noastră într-o lume de fapte între naştere şi moarte.
Noi
suntem liberi numai pentru că ne aflăm într-o lume de imagini.
Imagini
care nu ne determină cauzal. O lume de fapte ne-ar determina cauzal.
Ceea ce aduci imaginii din faţa ta trebuie să provină din tine. 
Pentru a pătrunde în ştiinta spiritului trebuie să te legi mai puternic
de fizic decât se face azi, în conditii aşa-zis normale. Trebuie să dai
greutate mai mare noțiunilor. Prin aceasta însă preiei prin moarte
sentimentul ființial şi eşti corespunzător vieții de după moarte.
Omul actual vrea să nu adauge nimic la ceea ce îi oferă viața. Lui îi
este incomod să fie activ.În viata socială, noi am năzuit întotdeauna să învățăm atât cât este necesar şi după şabloanele prescrise de stat, astfel încât, atunci când ajungem în mod fericit la vârsta
de douăzeci
şi cinci, douăzeci şi şase de ani şi am devenit maturi pentru a putea fi
funcționari, suntem încadrați într-o schemă oarecare şi pretindem după
un număr de decenii să ni se dea o pensie; acum suntem asigurați pe
viață.Lăsăm să ne fie pensionat corpul – cu anticipație –, apoi intervine şi Biserica, confesiunea religioasă, care ne cere doar să ne dăruim în mod pasiv celor ce ni se oferă. Aşa cum mai înainte ni s-a pensionat corpul, Biserica ne pensionează sufletele, fără ca noi să facem ceva în acest sens decât cel mult să trăim în credință.
Această situație trebuie să înceteze, în caz contrar cultura va dispărea.
Pentru
aceasta este necesară acțivitatea interioară, conlucrarea interioară
activă cu ceea ce face omul din sine, chiar şi cu ceea ce face din sine
ca ființă nemuritoare.Omul trebuie să lucreze la nemurirea sa.
Acesta este lucrul de care cei mai multi ar vrea să fie scutiți. Ei cred că prin cunoaştere nu se poate învăța nimic despre ceea ce există, cel mult putem afla că omul este nemuritor.
Există oameni care spun: Eu trăiesc acum, în viața actuală; ce va fi după moarte voi vedea atunci.
Nu va vedea nimic, nu va vedea absolut nimic!
În timp ce preluăm în cunoaşterea noastră spiritual-sufletescul, noi ne maturizăm spiritul, pentru a nu avea după moarte starea a ceva care se scufundă înotând, adică a ceva care urcă neavând ființă. Noi trebuie să lucrăm la entitatea noastră pentru ca ea să poată trece corect prin moarte. Dobândirea cunoaşterii spirituale nu este numai asimilarea unei cunoaşteri abstracte, este impregnarea spiritual-sufletescului omului cu forțele care înfrâng moartea.
Aceasta este, în fond, învățătura creştină. Din această cauză, omul nu trebuie să
aibă numai credința în Christos, cum vrea o confesiune mai
nouă, ci este necesar să anime cuvântul lui Pavel:„Nu eu, ci Christos în mine.”
Trebuie să vrei să dezvolți forța lui Christos în tine; ea trebuie modelată! Credința ca atare nu-l poate salva pe om, ci doar conlucrarea cu Christos, prelucrarea interioară a forței lui Christos, care este întotdeauna prezentă, însă trebuie pregătită.
Inițiativă, activitate, acestea sunt elementele care vor trebui să năpădească omenirea.
Simpla credință pasivă îl face pe om prea vulnerabil, astfel încât treptat nemurirea ar muri pe Pământ.
Prin ştiința spiritului suntem conduşi spre adevăr, nu numai spre o cunoaştere abstractă.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA205/GA205_CF10.html