publicată în anul 1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese din piatra existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria. Printre aceste obiecte de piatra va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții găsite pe altare de piatră sunt ridicate pentru confirmarea înfiintării de noi sate, așezări și onorarea împăraților romani.
Primul set de pietre comemoriale indică creerea unei noi așezări, sate (vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.
Al doilea set de pietre inscripționate menționează pe lângă cetățenii romani, care aduc onoruri împăraților romani și pe localnicii “bessi”.
Textul inscripției este:
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis, cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.
Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.
Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în mod clar că în ciuda serviciului militar efectuat timp de 20 , 25 de ani veteranii nu au primit cetățenia romană, situându-se ierarhic inferior acestora.
Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessii erau de neam dacic, care trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al răului Marița (Hebrus). Strabon îi descrie pe bessii ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.
Se pare însă ca la acel an 149, unele comunități ale bessilor să se fi așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o comuniune pașnica cu cetățenii romani și veteranii.
Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum similare în anii 169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri.
Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan prin cuprinsul lor.
Textul fragmentului de altar:
“ his... s, lae li .... tiumphla ... oledem ... dep... “
Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar, de altfel insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către cuvântul “lae” cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.
O altă inscripție similara cu cele doua identificate de către Pârvan va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi, lângă Constanța:
„I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator ... ii Au(gustorum) per magistro(s)...”
Din păcate fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la Histria este datat în anul 237, piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine carpica care a domnit între anii 235 - 238. Foarte multe cuvinte latine sunt deformate, sau scrise incorect ori din neștiința sculptorului, ori faptul că sa scris în latina vulgară - limba prisca. Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau folosite în latina cultă (ex. Arcinam ) Datorită acestor “personalizari” a inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.
Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe altarul datat la 237 ne vom lovi de incovenientul unor mari părți din text care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere comparativă cu alte texte din latina cultă de pe inscripții oarecum asemănătoare.
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus, dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei, din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano, același si Cornelius....”
Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea lui este:
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formeaza comunitatea satului lui (?)urre Muca au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul ...... din partea Primarului...”
Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan, prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.
“Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să încercăm explicarea prezenței ei aici, dupa Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost asa de extins de acest împarat, încât contemporanii săi au avut impresia că toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar aceasta, care, firește, nu ar putea avea nimic comun cu Besii, obicinuiții consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani ? .
Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi , p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un neam thracic Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții - și cea veche și cea nouă - deopotrivă (deși una are LAE alta LAI) explicația trebuie căutată cu totul în altă direcție.
Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezentă în inscripții, a cuvantului “LAI”, era menționat chiar pe fragmentul de altar descoperit de el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere prezente pe piatră.
Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor, Ghebeleizis, (zeul geților
menționat de Herodot) . Asa cum făceam observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis. Termenul Ghebeleizis este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din munte al dacilor – GHEBEL – LAI - ZEUS. Ghebel, conform lui P. Kretchmer înseamnă „pământ”, dar în același timp sensului lui mai corect este de „munte”, „zis” este deformarea cuvântului care indica divinitatea „ zeus” iar „Lai” este numele pe care și-l acordau lor însuși, dacii.
Numele de „daci” și de „geți” era dat bastinașilor Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.
Altarele inscripționate mentionează foarte clar alcătuirea comunităților sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni romani și lai. Deoarece nu cunoaștem datare a doua din inscripții ci doar pe cea din anul 247, putem concluzionă că după 141 de ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își păstrau
identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui “neam” nou, urmare a pretinsei romanizări. Nu apare nici într-o inscripție o comunitate numită “daco-romanică “ Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente funerare) privitoare la daci care au preluat nume romane nu se explică care a fost cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care aveau responsabilitate pentru viața comunităților lor să fi acceptat de nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al traiului de zi cu zi. Este sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul dacilor pentru o mai buna funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur că mulți dintre tinerii care sau înrolat, sau au fost înrolați forțat în legiunile romane, să se fi adaptat modului de viața roman. In acest caz este normal ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi rebotezat cu nume romane.
Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația privitoare altarului de la Histria.
Alexandru D.Xenopol în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia Traiana menționează despre existența unei inscripții funerare descoperită pe o piatră de mormânt: „ Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de natiune dac, Atticia Sabina soția lui și Iul. Costas fiul lui și moștenitorul spre recunoștiință ”
Pe mormântul lui Secundinus scrie însa “dac” și nu “lai” din motive bine întemeiate. Secundinus asemeni bătrânilor nostrii își pregatise probabil înainte de a muri piatra de mormant, cerând în mod expres să fie trecut numele de “dac”, cel sub care fusese cunoscut de romanii ca veteran.
Ca o mențiune să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor ci ca rege al costobocilor (Piepori Regis Coisstobocensis).
Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la inceputul evului mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.
Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor în ținuturile țărilor române pomenște și numele uneia din aceste țări : “Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”
Numele Țării Ilaut se pare ca a fost preluat de către cronicarul Rasid - ed -din, din cine stie ce documente, astăzi pierdute, asemeni Letopisețului Țării Românești găsit în desertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor. Cuvântul devenit Ilaut, rezultat prin deformare persană este compus însă din I - LAI - UTI.
Aceasta deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste Lytua, deformare forțată după numele de Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei Lituanii (probabil învecinată cu Țara Hațegului și a Făgărașului !).
În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este explicat prin: “negru, negru cenusiu, negru amestecat cu alb (când se referă la oi)”.
Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii sau negre amestecat cu alb.
Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh “ cea ce înseamnă “Valahii Negri “. Timp de zeci de ani “istoricii” au încercat să ne explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era faptul că valahii erau fizionomic mai închiși la ten, oacheși.
Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisa si ochii albastrii.
Numele de Valahi Negrii provine de la faptul că ocupația principală a geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de rând, dar și cei bogați, datorită asprimii climei se îmbracau, in perioada de iarnă, în blănuri de oaie, negre în special, sau gri. La fel și îmbrăcămintea de muncă a țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă albă, vestă neagră), abia la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar tot pe fondul negru cu alb.
Domnitorii români în general nu au avut armate echipate de tip occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa țărăneasca care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele confruntari dintre valahi și tătari, acestia văzând o masă de oșteni îmbrăcați în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic ”Valahii Negri “(Kara Ulagh).
Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se îmbraca el însuși, devenind astfel “Domnul cel Negru”.
Un articol de Cornel Bîrsan
Cornel Birsan
https://www.facebook.com/pages/Cornel-Birsan/544563925565876
sursa
http://istorie-furata.blogspot.ro/2014/02/partea-iv-din-latinitate-romanica-sau.html