Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.
Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
Cu adevărat nespuse, nesfârşite,
necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de
aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu
ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici
întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
Bunătăţile pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare
cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.
Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.
Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.
Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor,
la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel
este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi
reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele
vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele,
dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat,
atunci vin cu furie şi distrug totul.
Risipirea minţii este arma principală a
diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun
lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună
ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci
mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu
diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea
pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în
inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.
Toate relele din om provin din risipirea
minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei
vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).
Părintele meu, Iosif, îşi cerceta
conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă
putere asupra lui, şi apoi le izgonea.
Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.
Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba
lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl
îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te
spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un
păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este
păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i
vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania
noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem
face o spovedanie curată?
Să facem în fiecare zi socoteala
duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă
bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să
aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala
duhovnicească, există teama că vom eşua.
Adevărul ne eliberează de legăturile
minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca
unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu
dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul
către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de
multe ori nu sunt făcute cu grijă.
Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu
ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să
se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin
pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos
să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
“Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul