Firul neîntrerupt al idealului naţional

Retrospectivă în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu trebuie uitată!
„Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi. Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei. Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui nostru.Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei …
Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”
Peste noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii, pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii, maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al turcilor.
Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a inchis porţile Europei. Toate aceste jertfe, tot acest sânge al străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit pentru totdeauna.
În istoria noastră multi milenară au fost trei momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit: regatul lui Burebista, momentul1600 cand toţi românii aflati în cele trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la 1918 „unirea naţiunea a făcut-o”A. Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova, Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic, ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!
Ciudat…Alba Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor numindu-l aventurier.
…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Acest vis de veacuri al românilor de pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.
…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean, oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand acest interes este incălcat!
zamolxe

sursa
http://quadratus.wordpress.com/2011/12/01/trecand-prin-istorie-cugetari/

România e Basarabia şi Basarabia e România

In ciuda oricaror incercari, vechi sau noi, ale unora ce doreau inocularea ideii ca cei din Romania si cei din Republia Moldova ar fi doua popoare diferite, cu limbi diferite, constiinta celor ce vietuiesc pe ambele maluri ale Prutului a pastrat dintotdeauna amintirea vie a unei origini comune, a unei mosteniri pe care nimeni nu o poate sterge si nimeni, orice argumente fizice sau istorice ar folosi, nu o poate contesta pertinent.

Am fost mereu in calea celor “mari”, la rascruce de vanturi si inclusi in lista intereselor altora. Si, cu toate astea, am supravietuit, intr-un mod incapatanat, agatandu-ne de pamantul pe care pasim, de amintirea lui Burebista, Decebal, Mihai, Vlad, Stefan sau Cuza. Am supravietuit intr-un mod poate pentru unii deranjant, pentru altii intr-unul paradoxal, date fiind conditiile vitrege in care stramosii nostri au reusit sa mentina, in ciuda granitelor fizice, limba, religia si cultura acestui popor.

E firesc sa fim uniti. In definitiv, dincolo de divergentele individuale, cele cotidiene, roman contra roman, scopul nostru ar trebui sa fie unul comun, anume sa lasam mostenire celor ce vor veni macar atat cat am primit noi, la randul nostru. Fiecare dintre noi, in grupul sau de prieteni, in familie, pe internet, la o iesire la iarba verde, intr-o vacanta, poate duce mai departe vorba, anume ca CEVA SE INTAMPLA, ca tinerii se solidarizeaza, comunica, doresc, afirma, vor, cer, intreaba, sunt in strada, striga, doresc, acuza. Tara asta e si a noastra, nu doar a UNORA. Pentru a arata asta, trebuie sa actionam impreuna, caci UNIREA FACE PUTEREA!

Scrisoare catre Tara Mea

Va supun atentiei, mai jos, urarea mea adresata tarii noastre la 1 decembrie 2011, pentru ca acest pamant ar trebui sarbatorit in fiecare zi:

“La multi ani, Romanie! As vrea sa-ti spun ca eu nu te cert pentru ca nu-mi oferi ce imi doresc, pentru ca sunt constient ca nici eu nu ti-am oferit poate tot ce asteptai de la mine. As vrea sa-ti mai spun ca ma mandresc cu tine oriunde as merge, chiar daca semenii mei, cei mai multi sau doar unii dintre ei, arunca pe tine vina esecului lor de a nu fi in stare sa faca din numele “roman” unul iubit, respectat si apreciat in lume.

As vrea sa-ti mai spun ca oriunde viata imi poarta pasii, imi lipsesc bunicii mei, parintii, sora, muntii tai, apele si padurile tale, satele si orasele si tot ceea ce tu mi-ai daruit la nastere atat mie cat si semenilor mei, atatea si atatea lucruri de care uitam in visul nostru catre o viata in “Vest”.

Stiu si mi-e rusine ca nu am puterea necesara sa fac din bogatiile tale belsug pentru toti romanii, stiu si mi-e rusine ca nu le pot deschide ochii celorlalti pentru a vedea cu cate lucruri frumoase ne-ai binecuvantat. Romanie, stau plecat in fata ta si recunosc ca nu m-am ridicat la intaltimea asteptarilor tale si stiu ca multi frati de-ai mei gandesc la fel acum, de ziua ta. Tu ne-ai dat cer si pamant, iar noi ne cautam norocul pe meleaguri straine, slujind amarnic bunastarea altora, tu ne-ai dat sare si grau sa facem paine din el, iar noi batem la usile Europei pentru o bucata de paine, tu ne-ai dat aur, iar noi suntem datornici si slugi la straini.
Nu e vina ta, Romanie, tu ai facut ce-ai putut pentru noi, iar noi mai nimic pentru tine. Trebuie sa-ti destainui ca ma simt rusinat de faptul ca fac parte din acelasi popor cu Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Deecebal, Burebista sau Cuza, ma simt rusinat pentru ca eu, vrand-nevrand, sunt dintr-o generatie care pur si simplu nu te vrea, te-am alungat din vietile noastre si eu unul nu inteleg de ce. Esti frumoasa, Romanie, dar pare c-ai imbatranit, sub povara tristetii ca fii tai te uita pe zi ce trece tot mai mult. Tu ramai in urma fiilor si fiicelor plecati pe meleaguri straine si ii plangi, pentru ca-i iubesti, pentru ca i-ai plamadit din pamantul tau stropit cu sangele stramosilor si ars de focurile cotropitorilor. I-ai fi vrut langa tine pe toti cei plecati, ca bratele tale ii pot cuprinde pe toti, insa ei nu vor sa mai vina.

Tu continui sa-ti canti legendele, Romanie, povestile si eroii, desi tot mai putini le mai aud, tu continui sa soptesti prin susur de izvoare ca suntem neam vechi si nobil, insa cei de azi nu-ti mai inteleg vorba. Tu continui sa-ti inveti poporul limba mosilor lor, insa cei tineri nu mai au urechi s-o asculte.

Si vor veni ani multi si va trece vreme multa peste tine, Romania si poate, intr-o zi, vei renaste si iti vei deschide aripile obosite pentru a te ridica tot mai sus. Eu iti doresc sa ne iubesti la fel de mult in continuare, desi noi te uitam mai mereu, iti doresc sa ne inveti ca bunatatea ta nu are seaman in lume, iar noi sa intelegem.”

La multi ani, România mea! La multi ani, Basarabie!

Karma de neam: cum ne desprindem din frâiele ei

Sângele apă nu se face: o zicală cu dus și întors. Cu o accepție pozitivă – țesătura solidă de sentimente și conștiință care ține la un loc membrii aceleiași familii – și o accepție ”fatalistă” – destinul trasat, generații după generații, în virtutea karmei de neam. La cel de al doilea înțeles se raportează Georges Barbarin, într-o lucrare antologică – ”Iisus, prietenul clipelor de grea încercare” -, un instrument util pentru oricare dintre noi, pe drumul transformării sângelui-karmă apăsătoare în aqua chiara (apă pură).

Dar cum identificăm momentul când trebuie să luăm taurul de coarne și să ”rezolvăm această karmă de neam”, vorba autorului? Făcând liniște deplină în noi. Ca să simțim, printr-un efort de obiectivare, de detașare, că nu mai suntem propriii noștri stăpâni. Pur și simplu, nu ne mai manifestăm NOI, ci se exprimă PRIN NOI, ca printr-o marionetă manevrată din culise, schemele comportamentale moștenite din generație în generație. Concentrându-ne, vom recunoaște unele din aceste scheme la părinți, bunici și alte rude alături de care am trăit suficient de mult, pentru a ne familiariza cu felul lor de a fi, de a acționa și a reacționa. Și pentru a recunoaște aceste tipare când se manifestă în noi înșine, fără să ne anunțe, fără să ne ceară permisiunea. Preiau comanda și ne obligă să o executăm.

Neplăcut? Frustrant? Depersonalizant? Puțin spus! Pentru că pot să ne complice viața, sau să o devieze, sau să o facă un calvar. Calvar asumat, într-o măsură, prin contractul încheiat la nivel de suflete între noi, toți membrii aceluiași neam, neam de neamul nostru. Dar asumarea a avut un scop clar: (re)venind AICI, să răscumpărăm câte ceva din erorile sau omisiunile care ne-au jalonat celelalte existențe. Nu să alunecăm comod, dar contraproductiv, în plasa acelorași slăbiciuni ”familiale”, ajutând la eternizarea calvarului.

În concluzie: ne iubim neamul, dar până aici! Așa că spunem, o dată cu Georges Barbarin:

”Această karmă de neam se cere a fi rezolvată!”

Eseistul francez recomandă calea bisericii:
”Liturghiile pentru neam, în care sunt trecuți toți cei care au făcut parte din familie, atât viii, cât și adormiții, fac să se rezolve karma de neam pe care fiecare o moștenim prin faptul că ne-am născut în aceea familie. Este bine să se știe și să se treacă numele străbuniciilor sau stră-străbunicilor în liturghii, pentru că prin citirea lor de către preot se șterg păcatele până la al șaptelea neam. Noi moștenim aceste păcate de la strămoșii noștri și ajungem să le manifestăm fizic și spiritual.”
Or, atunci când liturghia este slujită de către un preot cu har, Divinitatea coboară în biserică. Duhul Sfânt se coboară asupra noastră, mărindu-ne vibrația și curățindu-ne energetic.

Lanțul slăbiciunilor

Alți autori aplecați asupra relației energetice dintre membrii uneia și aceleiași familii propun altă soluție: autosalvgardarea. Dar descriu în aceiași termeni ”mecanismul” karmei de neam: în momentul nașterii, absorbim energiile părinților noștri cu atâta forță, încât nu mai distingem linia care separă identitatea noastră de a lor. Pur și simplu nu mai știm unde începem să fim NOI și încetează a mai fi EI. Pentru că am absorbit și iluziile, și fricile lor, am intrat în contact cu toată încărcătura lor emoțională. Pe care au preluat-o, la rândul lor, din generație în generație: aceeași schemă se repetă la infinit, fie că este vorba despre un tipar aplicat relației dintre masculin și feminin, sau dintre dominant și dominat, sau chiar un tipar ce prefigurează și predestinează anumite probleme de sănătate.

Acest tip de încărcătură karmică se rezolvă când energia blocată în noi înșine se eliberează, irumpe și nu se mai transmite generației următoare. Chiar așa: este suficient ca un singur membru al familiei să se elibereze de legătura emoțională absorbită în copilărie – sau prezentă, foarte probabil, chiar în genele sale -, pentru a suspenda karma familială.
Ajută-te singur

Vestea bună este că oricine poate rupe cercul vicios. Cum? Simplu (sau nu tocmai, de la caz la caz): ajutându-se singur. Focalizându-se asupra dezvoltării sale interioare. Ceea ce ar însemna să ne ocupăm de propriul nostru drum. Să nu mai încercăm să ne pliem pe așteptările celorlalți – părinți, buni și străbuni etc. -, nici să îi aducem la același numitor comun cu noi. Să dăm drumul legăturii intruzive, invazive dintre ei și noi, noi și ei. Aceasta ne este misiunea: să descoperim și să cultivăm spațiul energetic-emoțional dintre noi și ei. Dacă ei sunt în viață, vom simți, și ei, și noi, cum relațiile noastre se destind. Inexplicabil? Ba deloc: energiile atașate reproșurilor și culpabilității vor fi părăsit scena. Una peste alta, ne vom simți mai liberi în relația cu ei, ne vom trasa și urma propria cale, fără a mai simți nevoia să obținem aprobarea lor pentru fiecare pas sau, din contră, să ne revoltăm dacă nu sunt de acord cu noi.

Odată pornit, bulgărele se rostogolește și nu mai poate fi oprit: energia noastră se transmite celorlalte persoane din familie, deschizându-le propria cale spre libertate. Le-am arătat că se poate. Ce vor face mai departe – urmează ori nu calea schimbării -, nu mai este răspunderea noastră. Sunt pe cont propriu. Așa cum am fost și noi, când am trasat pista.

sursa
http://noulpamant.ro/articole/holism/karma-de-neam-cum-ne-desprindem-din-fraiele-ei/

CELE 12 LEGI ALE KARMEI

Cuvantul “karma” in limba sanscrita inseamna “actiune”.
Legea karmica este foarte asemanatoare cu legea lui Newton care sustine ca “orice actiune trebuie sa aiba si o reactie”. Atunci cand gandim, cand vorbim sau cand actionam vom initia o forta care va reactiona in consecinta. Aceasta reactie nu va putea fi  eradicata niciodata.
Aceasta lege a cauzei si a efectului nu trebuie sa o privim ca fiind o pedeapsa, menirea acestei legi fiind aceea de a ne ajuta sa ne dezvoltam. O persoana nu va putea niciodata sa scape de consecintele actiunilor sale de aceea este necesara o mai mare constientizare a acestor actiuni proprii si o cunoastere a acestor legi.
Credinta ne invata ca fiecare dintre noi suntem responsabili pentru propriile noastre actiuni, iar consecintele acestor actiuni se vor face simtite in aceasta viata sau intr-o viata viitoare.
Actiunile din trecutul tau sunt cele care determina evenimentele cu care te confrunti in prezent.
In budism se crede ca tot ceea ce simtim, tot ceea ce spunem si tot ceea ce facem, va aduce cu sine anumite concecinte, in concordanta cu intentiile noastre. In loc sa privim karma ca fiind o pedeapsa pentru greselile noastre din vietile anterioare, putem sa o privim ca fiind o lege care ne ajuta sa traim intr-o armonie, intr-o unitate cu tot ceea ce exista. Aplicarea acestei legi  in viata ta determina aparitia anumitor consecinte, fericite sau nu.
Iata deci cele 12 legi ale karmei care odata intelese si aplicate va vor aduce implinirea,pacea si fericirea.
MAREA LEGE – LEGEA CAUZEI SI EFECTULUI
“Așa cum semeni, așa vei culege”. Tot ceea ce emitem in Univers se intoarce la noi amplificat . Dacă ceea ce ne dorim este fericire, pace, iubire, prietenie … Apoi, ar trebui să oferim fericire,pace ,iubire si prietenie altora.
LEGEA CREATIEI – viata nu se intampla pur si simplu , este nevoie de participarea noastră. .Noi suntem una cu Universul , atat in interiorul cat si in afara noastra si noi suntem conectati cu totul. Ceea ce este in afara noastra,in viata noastra ..este o reflectare a interiorului nostru.
Fii tu insuti si inconjoara-te de ceea ce iti doresti sa ai in viata,de oameni buni,care te iubesc,te sustin,de relatii pline de armnie si iubire…de tot ce vrei sa traiesti.
LEGEA UMILINTEI – Ceea ce refuzi , va continua pentru tine.Cu alte cuvinte,acel lucru caruia tu te impotrivesti va fi si mai mult prezent in viata ta.
Dacă consideram ca cineva ne este dusman sau consideram ca gasim o trasatura de caracter negativa cuiva , atunci noi insine nu suntem focusati pe un nivel superior de existenta.
LEGEA CRESTERII. — “Oriunde te duci, acolo esti”.
Pentru ca noi sa crestem in Duh, noi suntem cei care trebuie să ne schimbam nu oamenii, locurile sau lucrurile din jurul nostru. Singurul lucru pe care il putem controla in viata suntem noi insine. . Cand ne vom schimba in interiorul nostru si vom tine cond de calauzirile inimilor atunci si viata noastra se va schimba.
LEGEA RESPONSABILITATII – Ori de câte ori există ceva în neregulă în viata mea, este ceva în neregulă în mine. Noi oglindim ceea ce ne inconjoara si ceea ce ne inconjoara sunt oglinzi pentru noi.Acesta este un adevăr universal. Cu alte cuvinte absolut totul ce traim este doar responsabilitatea noastra,noi am atras prin cuvintele,gandurile si faptele noastre.
LEGEA CONEXIUNII
Fiecare pas duce la urmatorul,si asa mai departe,si asa mai departe…
Chiar daca ceva ne pare inconsecvent sa stim ca este bine caci in Univers totul este conectat.
Ca sa termini ceva, primul pas este sa te apuci de el.Nici primul pas nici ultimul nu sunt cei mai importanti.
Prezentul,Trecutul si viitorul sunt toate conectate…
LEGEA FOCUSARII
Nu te poti gandi la 2 lucruri in acelasi timp
Cand ne focusam pe valorile spirituale nu mai putem avea ganduri cu vibratie joasa care genereaza manie sau furie.
LEGEA DARUIRII SI OSPITALITATII
Atunci cand crezi ca ceva este adevarat acel ceva se va manifesta ca adevar pentru tine.
Ceea ce ne asumam din invataturi se va vedea in practica de zi cu zi .
LEGEA LUI AICI SI ACUM
Privind in urma la ceea ce a fost ne impiedica sa traim in AICI SI ACUM.
Vechile ganduri,credinte si iluzii ale trecutului trebuiesc eliberate pentru ca ne impiedica sa avem altele noi .
LEGEA SCHIMBARII
Istoria se repeta pana cand noi ne invatam lectiile de viata.
LEGEA RABDARII SI RECOMPENSEI
Ca sa fii recompensat pt ceva trebuie sa trudesti.Recompensele de valoare necesita rabdare si munca persistenta.
Poate bucuria nu vine imediat dar sigur va veni la momentul cel mai bun .Anticipeaza acest lucru!
LEGEA IMPORTANTEI SI INSPIRATIEI
Primesti intotdeauna inapoi ceea ce tu ai oferit.Valoarea adevarata a unui lucru este rezultatul direct al intentiei si energiei investite.
Fiecare contributie de-a ta este pentru intreaga creatie.Ceea ce faci are un impact asupra tuturor.
Contributiile pline de iubire aduc viata si inspiratie Intregului.

articol tradus de pe http://www.social-consciousness.com/

http://vindecaviata.wordpress.com/2014/10/28/cele-12-legi-ale-karmei/

Din intelepciunea lui Osho

“Voi nu vedeti lumea asa cum este, o vedeti asa cum va obliga mintea voastra sa o percepeti. Si acest lucru il puteti constata pretutindeni.
Oamenii sunt conditionati in cele mai diverse feluri, iar mintea nu este nimic altceva decit conditionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecatilor pe care le au; acestea au o anumita culoare. Facem distinctii, consideram o fiinta superioara si alta inferioara, consideram ca barbatul este mai puternic iar femeia mai slaba si ii diferentiem pe oameni in functie de inteligenta lor… Unele rase au sustinut ca sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde ca scriptura ei este scrisa de Dumnezeu insusi. Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastra.
Pina cind nu veti fi in stare sa lasati intreaga minte deoparte si sa priviti lumea direct, imediat, prin intermediul constiintei, nu veti fi niciodata capabili sa vedeti adevarul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunta la minte. Cel mai curajos om este acela care priveste lumea asa cum este ea, fara ca intre aceasta si el sa se interpuna mintea. Lumea este cu totul altfel, neasemuit de frumoasa. Nu mai exista nimic inferior sau superior, nu mai exista nici o deosebire.”
“Cei care au gasit sursa iubirii in ei insisi nu mai au nevoie sa fie iubiti; in ciuda acestui fapt, vor fi iubiti. Ei vor iubi pur si simplu pentru ca au prea multa iubire, la fel ca un nor care vrea sa-si reverse ploaia, ca o floare care vrea sa-si imprastie parfumul, fara dorinta de a primi ceva in schimb.
Rasplata iubirii este iubirea insasi si nu faptul de a primi iubire. Acesta este unul din misterele vietii: atunci cind o persoana este rasplatita prin insasi iubirea pe care o raspindeste in jurul ei, multi oameni o vor iubi; fiind in contact cu ea, toate aceste fiinte vor gasi treptat-treptat sursa iubirii in interiorul lor. Ele pot fi in legatura cu o fiinta care isi raspindeste iubirea fara sa ceara nimic in schimb. Si cu cit aceasta fiinta impartaseste si raspindeste mai mult iubirea sa, cu atit iubirea este mai mare.”
“Nevoia imperioasa a fiecaruia este de a fi aprobat si recunoscut. Mentalitatea generala are la baza ideea ca, pina cind nu suntem recunoscuti, suntem niste anonimi si nu valoram nimic. Nu munca noastra este importanta, ci recunoasterea ei. Aceasta inseamna a pune caruta inaintea boilor.
Munca noastra ar trebui sa fie o bucurie in sine.
Trebuie sa lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru ca iti place sa fii creativ. Iti place munca doar de dragul muncii. Trebuie sa muncesti numai daca iti place.
Nu cere si nu astepta nici o apreciere. Daca ea vine, nu ii da o importanta prea mare. Daca nu vine, nu te gindi la ea. Implinirea ta trebuie sa se gaseasca in insasi munca ta.”
“Un lucru fundamental, si in acelasi timp foarte dificil, este acela de a nu imparti viata in actiuni frumoase si actiuni prostesti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt parti ale aceluiasi intreg.
Trebuie numai sa aveti putin simt al umorului. Iar pentru mine simtul umorului este esential pentru ca persoana sa reprezinte un tot unitar. Ce este rau in aceste maruntisuri, in aceste lucruri prostesti? De ce nu puteti sa rideti, de ce nu puteti sa va bucurati de ele? Tot timpul judecati ce este bun si ce este rau. Tot timpul sunteti asezati pe scaunul unui judecator, iar acest fapt va face sa fiti seriosi.
Florile sunt frumoase, insa ce sa spunem despre spini? Si ei fac parte din existenta florilor. Florile nu ar putea exista fara ei; spinii le protejeaza. Ei au o anumita functie, un anumit rol, o anumita insemnatate. Daca insa imparti mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii devin uriti. Aceeasi seva hraneste insa tulpina, floarea si spinii. In viata copacului nu se produce nici o impartire, nu are loc nici un rationament. Floarea nu este favorizata, spinul nu este doar tolerat; amindoi sunt in intregime acceptati. Si acesta ar trebui sa fie si modul nostru de a vedea lucrurile in propria noastra viata.
Exista unele lucruri, lucruri marunte, care, daca le judecati, par stupide, prostesti. Insa acest lucru se intimpla datorita rationamentului vostru; in realitate ele indeplinesc, la rindul lor, un rol esential.”
” Fiecare greseala este o ocazie de a invata. Totul este sa nu comiti aceeasi greseala in mod repetat – ar fi o prostie… Insa comite cit mai multe greseli noi de care esti in stare; nu trebuie sa-ti fie teama, caci acesta este singurul mod in care natura iti permite sa inveti.”

Un bărbat mereu va alege.

Un bărbat caută la o femeie reflecţia propriei nebunii

Un bărbat nu se uită după fuste scurte, mulate perfect pe un corp subţire:e o chestie de moment care trece la fel de repede. Un bărbat nu gândeşte să aducă cu prima ocazie femeia în pat: e doar o poftă demodată de băiat. Un bărbat nu-şi va vinde sufletul pentru un trup de fată găsit pe marginea patului: e prea simplu şi fără gust. Un bărbat va căuta mereu femeia lui, femeia care îl va reflecta şi îi va citi sufletul, care va fi misterul, dragostea şi nebunia lui.

Bărbaţii sunt creatori, dar creatori ai unei lumi ştiute de mult în sufletul lor.De fiecare dată când întâlnesc o femeie pe potriva a ceea ce se ascunde în suflet, ei vor încerca să construiască. Să unească punctele unei poveşti parcă auzite în trecut şi gata să devină realitate. Să cuprindă în universul unei femei dorinţele şi pasiunile ce nu le-ar spune nimănui. Bărbaţii caută o femeie care să îi facă să se simtă puternici, încrezători, stăpâni şi ocrotitori, pentru că doar aşa ei vor fi ei şi nu nişte măşti masculine. Bărbaţilor le este frică să iubească total, până nu întâlnesc omul care i-ar completa, care ar reflecta cealaltă jumătate de cerc nebunesc, ca să dea apoi formula unui infinit. Ei vor dori mereu să se regăsească în cuvintele şi îmbrăţişarea unei femei, pentru că doar atunci vor şti că sunt acasă.

Ceea ce ai lângă tine te reprezintă. Ceea ce iubeşti e copia inimii tale şi ceea ce simţi pentru un om e parte din sufletul tău. Iubeşti mult, primeşti pe măsură. Iubeşti sincer, sincer şi fără regrete vei privi în ochi. Bărbaţii au iubit şi vor iubi regăsindu-se şi găsind în femeie cea mai frumoasă parte din ei. Femeile care le citesc sufletul îşi vor găsi loc în inima unui bărbat pentru totdeauna. Celelalte se vor rătăci un timp pe acelaşi drum şi vor fi plecate demult. Uneori, nu alegem doar noi, ci şi depărtarea, timpul, faptele. Este nevoie de depărtare pentru apropiere. Este nevoie de timp pentru veşnicie. Este nevoie de fapte pentru recunoaştere. Femeile care citesc sufletul unui bărbat sunt cele mai adevărate.

O femeie este pe măsura bărbatului de lângă ea. El o va privi ca o doamnă pentru că e la fel de domn şi doar aşa ea va dori să fie doamnă în ochii lui și ai celor din jur. Dacă el o va ști ca femeie de ocazie, mai mult decât un curvar şi-un suflet gol nu poate fi. Bărbații iubesc cu ochii și nu numai. Bărbații iubesc femeile care își cunosc adevărata valoare, pentru că astfel ei şi-o recunosc pe a lor. Iubesc femeile care nu se lasă cucerite după 3 flori date la o intersectie, pentru că la rândul lor îşi cunosc demnitatea. Femei care știu ce vor și unde merg, pentru că un bărbat de mult şi-a croit drumul său, pe care doar cea mai sinceră şi corectă femeie va merge. Atunci ei sunt gata sa devină scut și prieten pentru femeie. Să ofere la randul lor totul și mai mult decât atât. Un bărbat va şti că femeia de alături nu este un sentiment de unică folosință, pentru că îşi ştiu valoarea. Și nici un gând cu jumătăți de măsură, pentru că vor şti femeia ca o reflecţie a lor. O iubești – o iubești pentru totdeauna. O vrei alături – atunci o vrei mereu. Aşa, un bărbat nu îşi va pierde sufletul şi verticalitatea niciodată.

Un bărbat mereu va alege. Va alege femeia propriei nebunii. Dintre toate femeile le va alege pe cele mai vesele. Dintre cele vesele – pe cele mai înţelepte. Dintre cele înţelepte – pe cele mai gingaşe. Şi răbdătoare. Dar şi nebune. Pentru că de fiecare dată când o va privi adânc în ochi, un bărbat îşi va citi veselia, înţelepciunea, gingăşia şi răbdarea din el. Şi nebunia, reflecţia propiei nebunii.

sursa 

http://devorbacutine.eu/un-barbat-cauta-la-o-femeie-reflectia-propriei-nebunii/

Oameni cu puteri supranaturale

OMUL PLUTĂ

Pe 13 august 1931, în America a murit Omul Plută. Angelo Faticoni avea 71 de ani și putea să plutească 15 ore, cu greutăți legate de picioare, de peste zece kilograme. Putea dormi în apă, putea să se rostogolească în apă, fără să aibă probleme. Odată a fost cusut într-un sac cu o ghiulea de 10 kilograme. A ieșit la suprafața apei, unde a rămas în picioare peste 10 ore. Medicii au făcut investigații medicale, crezând că această capacitate a sa se datorează faptului că organele sale interne sunt deosebite de cele normale. Acest lucru nu s-a confirmat și misterul dăinuie și astăzi.

PREDICȚIILE LUI SWEDENBORG

Swedenborg, om de știință și filosof, în timp ce se afla în vizită la un prieten, în alt oraș , îi spune acestuia că în orașul său de domiciliu a izbucnit un incendiu și că în acel moment arde tocmai 
casa unui prieten. Menționăm faptul că în secolul al XVIII lea nu existau mijloace de transmitere a comunicațiilor foarte rapid, iar între cele două orașe era o distanță de 500 kilometri.

O altă întâmplare cel puțin la fel de ciudată este cea legată de faptul că Swedenberg a scris o scrisoare unei personalități a vremii, un important om al bisericii. În scrisoare acesta îi spunea că știe că-și dorește să-l cunoască și i-a făcut o invitație la reședința sa.
Înaltul prelat a rămas surprins că acesta cunoștea această dorință secretă a sa, de a-l întâlni, povestind acest lucru unui grup de prieteni.

Prelatul îi răspunde că peste 6 luni, va fi în țară ca să se poată întâlni cu el. Swedenborg îi răspunde că peste o lună, pe 29, va muri. Lucru care s-a și întâmplat.

POLGAR, OMUL CARE CITEȘTE GÂNDURILE

În 1917, la sfârșitul primului Război Mondial, doctorul Polgar a fost însărcinat să interogheze niște militari luați prizonieri. În timpul războiului, acest medic maghiar fusese victima unui 
accident în care un obuz la accidentat grav. A fost inconștient un timp iar când și-a revenit a constatat că poate citi gândurile altor persoane. El a fost racolat de către serviciile secrete germane. Ulterior a plecat în America.

A fost elev al lui Freud și executa toate comenzile pe care Freud i le dădea, prin intermediul gândurilor. Specialiștii americani au declarat că și scepticii trebuie să fie de acord că există posibilitatea de a fi transferate gândurile.

TAINA APELOR DEȘERTULUI

În 1917, trupele engleze atacă pe turci, în apropierea Ierusalimului. Armata se confrunta cu o problemă foarte grea, lipsa apei. Un ofițer a solicitat unui militar australian Kelly, care se lăudase că poate descoperi ușor apă, să-i ajute. Acesta a privit întinderea deșertului și a localizat un loc, unde s-a săpat și a fost descoperită apă. Astfel englezii au putut cucerii Ierusalimul.

TESTE TELEPATICE LA UNIVERSITATEA DIN CALIFORNIA

Luther Burbank, horticultor din SUA, California avea mama bolnavă și prin telepatie o chema acasă pe sora sa, ori de câte ori era nevoie. Și el și sora sa aveau această capacitate de a comunica 
telepatic.

BATERIILE LUI EDISON

În 1915, Edison a făcut un test prin care a măsurat capacitatea de clarvăzător al unui renumit ghicitor al vremii. Edison a fost dus într-o încăpere îndepărtată față de cea în care se afla ghicitorul și i-a scris acestuia o întrebare. La câteva secunde, ghicitorul i-a răspun foarte corect la întrebarea adresată. Edison care era un sceptic în ceea ce privește citirea gândurilor, nu a putut explica acest fenomen și a spus că este exclusă ideea de coincidență.

MESSING, CLARVĂZĂTORUL COMUNIȘTILOR

De origine polonez, Messing a impresionat întreaga lume prin previziunile sale foarte corecte. A trăit în Germania o perioadă. Acolo l-a întâlnit pe Hitler. L-a avertizat să nu înainteze înspre frontul de est, pentru că va pierde războiul și va muri. Hitler nu l-a ascultat, mai mult, a pus un premiu de 200000 de mărci pe capul său. S-a refugiat în Rusia, unde a devenit un apropiat al lui Stalin, acesta folosindu-i toate capacitățile paranormale, pentru a câștiga războiul.

Messing a declarat că gândurile celorlalți deveneau imagini pentru el. Tot el spunea că îi era mai ușor să ghicească gândurile celor cu o inteligență medie și nu pe cele ale supradotaților. Medicii au observat că o parte a capului genera o căldură neobișnuită. Nu au putut explica științific acest lucru.

BĂIATUL CARE CITEȘTE CĂRȚILE FĂRĂ SĂ LE DESCHIDĂ

În 1936, 150 de fizicieni s-au adunat pentru a testa un băiat de 12 ani. Acesta a fost legat la ochi și a reprodus pagini întregi din cărți luate aleatoriu din rafturi, de către fizicieni.

sursa

http://www.efemeride.ro/oameni-bizari-cu-puteri-supranaturale 

“Cunoaştere spirituală a lumii”

Ştiinţa spirituală - 

faţă de mărturisirea de credinţă şi faţă de ştiinţă

Sufletul uman nu a avut totdeauna aceleaşi capacităţi ca astăzi. Mai înainte oamenii au avut o clarvedere veche, difuză. Stările de veghe nu erau, în timpurile anterioare, ca astăzi. Obiectele erau înconjurate de o aură eterică. Între starea de veghe şi cea de somn omul trăia în lumea spirituală şi era acolo între fiinţe divin-spirituale. Pe atunci omul nu ştia numai din povestiri, ci din experienţă directă că există lumi spirituale. Cu cât mergem mai departe în trecut, cu atât îl vedem pe om mai mult în lumea spirituală. Dar apoi porţile lumii spirituale se închid treptat în faţa lui. S-ar putea da destul de exact acel interval de timp. Un proverb spune că natura nu face salturi. Acest proverb este inexact şi necorespunzător. Acolo unde o frunză verde devine floare, este prezent un salt, şi aşa este pretutindeni.

Această stingere a clarvederii s-a petrecut treptat, dar, în medie, ea a încetat la un timp bine definit care poate fi dat ca anul 3101 î.Chr. Atunci oamenii au pierdut vechea lor clarvedere. Înainte de acest timp mai era prezentă o clarvedere obscură, ca o amintire a unei clarvederi şi mai vechi. În epoca anterioară oamenii vedeau într-adevăr limpede, clar, în lumea spirituală. Şi a existat un timp mai în trecut, în care oamenii vedeau lumea fizică drept ceva cu totul neimportant. Aceasta a fost epoca de aur. Acesteia i-a urmat epoca de argint, în care oamenii mai puteau încă vedea în lumile spirituale. Apoi a venit epoca de bronz, în care oamenii aveau o amintire despre vechea clarvedere, şi după aceasta – începând cu 3101 –, a urmat o altă epocă, epoca noastră, în care porţile lumilor spirituale s-au închis complet.

Krita Yuga este prima epocă, epoca de aur; a doua, Treta Yuga, epoca de argint; a treia, Dvapara Yuga, epoca de bronz; a patra, Kali Yuga, numită şi epoca întunecată, începe la anul 3101 î. Chr. În cadrul epocii întunecate trebuie să găsim ceva ce nu era posibil în nici o altă epocă: după trei mii de ani de la începutul acestei epoci găsim evenimentul de pe Golgota.

 În anul 1899 Kali Yuga s-a încheiat. În oameni se pregătesc noi forţe; dar nu numai acele forţe despre care este scris în “Ştiinţa ocultă” că pot fi dobândite prin educaţie ocultă. În următoarele decenii anumiţi oameni vor spune că ei îi văd pe oameni cu totul altfel. Nu le va mai fi suficientă ştiinţa obişnuită. Oamenii vor vedea, treptat, trupul eteric. Unii vor vedea diverse lucruri ca premoniţie, vor spune cuvinte de proorocire, ş.a.m.d. Aceste lucruri vor apărea treptat. 

Sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală.

Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două aspecte se deosebeşte ştiinţa spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să îi dea ca speranţă şi încredere.

Ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat.

Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire. 

Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.

Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.

Cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni?

 Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă, anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditaţiei, sufletul său rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.

Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.

Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând, dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou dimineaţa.

Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul rămâne conştient la adormire, pentru că  în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii spirituale.

La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Fiinţa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul, în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.

Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.

Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? 

Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum picătura pierde din consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta 

spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos; totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum.

Aceasta este metoda rozecruciană.

În vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere.

Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria, 
încrederea şi prospeţimea vieţii precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.

Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.

 ...

Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voieşte în mine, ci Christos.

Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.

Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.

sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF14.html

,,Jocul de-a Dumnezeu”

,,Jocul de-a Dumnezeu” care ne îngrozeşte.

Oameni modificaţi genetic trăiesc deja printre noi. De la diagnosticul medicului Igor Gundarov şi relatările ziariştilor ruşi, potrivit cărora Iuşcenko ar fi infectat elita ucraineană şi internaţională din anturajul său, să trecem la jocul de-a Dumnezeu care îngrozeşte şi mai mult, practicat de savanţii străini. 

Potrivit statisticilor, la nivel mondial, peste cinci milioane de copii au venit pe lume în urma fertilizării in vitro (F.I.V.), tehnică ce afectează indiscutabil familia creştină tradiţională, demnitatea umană şi, implicit, ordinea naturală şi socială. 

O clinică de fertilitate din New Jersey monitorizează în secret primii oameni modificaţi genetic, născuţi în diferite colţuri ale lumii printr-o nouă tehnică numită transfer citoplasmatic, sperînd să afle cît mai multe informaţii despre efectele pe termen lung ale controversatului experiment, scrie „Medical Daly”. Este vorba de treizeci de copii concepuţi în eprubetă înainte de interzicerea, în 2001, de către autorităţile S.U.A., a folosirii tehnicii F.I.V., dat fiind faptul că procedura generează în timp efecte terifiante asupra copiilor. 

Prin noua metodă a transferului citoplasmatic savanţii au modificat genomul uman, alterînd practic structura speciei noastre. Primul copil care a fost conceput prin transfer citoplasmatic s-a născut în 1997 în urma unui experiment realizat de clinica Saint Barnabas din New Jersey şi a fost diagnosticat în 2002 cu o tulburare de comportament similară autismului şi cu alte deficienţe majore. 

De la începutul acestui an, clinica din New Jersey, condusă de medicului Serena Chen a început să urmărească starea copiilor concepuţi la clinică. Dacă transferul citoplasmatic va fi aprobat, va duce la naşterea copiilor care vor avea, din punct de vedere biologic, trei părinţi. 

Experimentele embriologiei moderne vor crea monştri 

Transferul citoplasmatic presupune transferarea unei părţi din ovulul unei femei în ovulul altei femei. Partea sănătoasă din ovulul femeii donator este folosită pentru a suplini partea nefuncţională din ovulul mamei. Practic, din două ovule se formează unul singur, iar copilul are două mame şi un tată. După ce ovulul va fi fecundat, embrionul va conţine 99% din A.D.N.-ul părinţilor biologici, dar şi A.D.N. mitocondrial din ovulul femeii donator. Problema este că un copil născut astfel are mai mult A.D.N. mitocondrial decît este natural, acesta venind de la ambele femei. Genele care sînt în plus vor fi asimilate în genomul copilului şi apoi transmise mai departe urmaşilor săi. 

În cadrul unei conferinţe medicale de la Istanbul s-a anunţat că pînă în anul 2012 („de la naşterea în 1978 a lui Louise Brown – primul copil conceput prin fecundare artificială), cinci milioane de copii s-au născut în toată lumea în urma tehnicilor de fertilizare in vitro. [...] 

Potrivit Societăţii Europene de Reproducere Umană şi Embriologie (E.S.H.R.E.), aproape 350.000 de copii se nasc în fiecare an în urma fertilizării in vitro, respectiv 0,3% din cele 130 de milioane de bebeluşi născuţi în întreaga lume”. 

Dagan Wells, expert în tratamente de fertilitate de la Oxford University, a precizat că este necesară furnizarea unor informaţii din ce în ce mai clare asupra acestei metode: 

„Este urgentă începerea unei analize a consecinţelor pe termen lung asupra copiilor născuţi prin fertilizare artificială şi care acum au crescut mari. Ar trebui să ţinem cont pe lângă daunele fizice şi de posibilele consecinţe psihologice.”

„Joaca de-a Dumnezeu” practicată iresponsabil de embriologia modernă şi adepţii ei, prin crearea de vieţi umane în eprubetă, ar putea fi scăpată de sub control, ducînd, inevitabil, la apariţia unor monştri cu severe boli somatice şi psihice. 

SURSA

http://anatolbasarab.ro/jocul-de-a-dumnezeu-care-ne-ingrozeste/