În creştinism, Crăciunul a fost considerat simbol al naşterii
Mântuitorului creştin abia din secolul al IV-lea al calendarului
nostru. În nici un caz el nu a fost sărbătorit, în primele secole
creştine, la 25 decembrie ca aniversare a fondatorului creştinismului;
el a primit această calitate abia în secolul al IV-lea. Totuşi atât în
Imperiul roman, cât şi la vechii celţi, la populaţiile germanice
şi chiar în vechiul Egipt şi încă în câteva ţinuturi se sărbătorea
totuşi un anumit eveniment, în acel moment al anului. Ce se sărbătorea
la aceste popoare era însă altceva; abia în secolul al IV-lea după
calendarul nostru sărbătoarea a fost pusă în legătură cu
aniversarea fondatorului creştinismului.
S-ar putea conchide din acest fapt că Biserica creştină a făcut ceva
care din punct de vedere istoric ar fi împotriva oricărei datini
şi a vrut să corecteze ceva prin aceasta. Dar nu acesta este adevărul.
Cine înţelege cu adevărat semnificaţia sărbătorii Crăciunului
recunoaşte înţelepciunea străveche ascunsă într-o astfel de sărbătoare.
Sărbători cum sunt Sfintele Paşti, Rusaliile nu sunt nimic altceva decât
date ale strămoşilor noştri, înscrise în timp, prin care ei, strămoşii,
ne-au transmis nouă, urmaşilor, modul cum înţelegeau ei relaţia dintre
Univers şi om şi marile taine ale existenţei. Cine ştie să descifreze
scrierea care ne vorbeşte despre marile sărbători, cine ştie să
descifreze hieroglifele pe care ni le oferă timpul, acela pătrunde în
misterele profunde, semnificative ale oricărei deveniri umane. Am spus
– şi vom vedea îndată în ce sens este adevărat – că sărbătoarea
Crăciunului a fost celebrată din vremurile în care avem istorie.
Timpurile despre care cunoaştem documente istorice datează de la cea de
a treia subrasă a celei de a cincea rase [Nota 2].
Vremurile propriei noastre subrase, în care s-au dezvoltat ştiinţa
fizică şi cultura fizică, ajung
până în secolele XV-XVI. Aceasta a fost precedată de o altă rasă, care
ajunge până în secolele IX-VIII î.Hr., perioadă
în care Homer şi-a prezentat creaţiile poetice în faţa grecilor. Acest
timp ne relatează
despre sentimentele şi faptele celei de a patra subrase, care a
precedat-o pe a noastră. Apoi ajungem la timpuri mai vechi, care ne
conduc însă în Antichitatea cenuşie, în timpurile vechiului Babilon şi
ale Asiriei, în vremurile vechi ale poporului evreu, în
care preoţii egipteni îşi păstraseră înţelepciunea, pe care o aduceau
poporului numai sub formă exoterică. Apoi, transmiterea istorică
încetează.
Ceea ce ni s-a transmis despre istoria persană a fost consemnat abia mai
târziu. Ceea ce ne-a fost comunicat de religia sublimă a vechii
Indii, ceea ce a fost consemnat în Vede şi în filosofia Vedanta sunt
numai însemnări târzii faţă de acele timpuri în care au
fost împărtăşite omenirii marile gânduri ale vechilor Rishi, care le
primiseră direct de la spiritele divine. În felul acesta privim înapoi,
din
timpul în care ne aflăm noi înşine şi care va mai dura mult, spre epoca
greco-romană care a tranzitat în creştinism, apoi în epoca în care
acţionau preoţii egipteni. Apoi însă drumurile se pierd. Numai cel care
poate urmări istoria prin alte mijloace ştie ceva despre vechea Persie.
Şi mai adânc în trecut suntem conduşi spre timpuri în care nu mai poate
privi decât ocultistul.
Cine vrea să înţeleagă sărbătoarea creştină trebuie să se întoarcă
până la momentul în care a fost predată pentru prima oară
omenirii nou apărute o nouă înţelepciune. Am ajuns astfel în mod
retrospectiv până la timpul în care, prin inundaţii de proporţii
gigantice, vechea
cultură a marelui continent atlant a dispărut şi a fost fondată o nouă
cultură a umanităţii, căreia îi aparţin epocile pe care le-am
amintit. Un mod cu totul nou de a simţi şi gândi şi-a croit drum o dată
cu această nouă omenire. Nimic nu a fost păstrat nemijlocit din cultura
propriu-zisă a atlanţilor, fără a mai vorbi de cultura şi mai veche a
popoarelor lemuriene, care au trăit în vremuri străvechi şi au
dispărut prin foc. Însă ceea ce omenirea a parcurs o dată trebuie ca,
atunci când s-a ajuns la o nouă cotitură a evoluţiei, să fie străbătut
pe scurt încă o dată.
În vechea Indie, înţelepţii Rishi priveau înapoi spre acele timpuri
în care omenirea se afla încă pe o cu totul altă
treaptă, spre acele timpuri în care nu existau încă un sex bărbătesc şi
unul femeiesc, în care omul era încă o unitate. Atunci,ei
priveau retrospectiv la acea mare unitate a neamului omenese, la acel om
primordial, Adam, numit în diferite învăţături oculte Adam
Kadmon, care era în acelaşi timp bărbat şi femeie. Ei dădeau expresie în
mod spiritual acelei unităţi primordiale a omenirii, prin aceea că se
refereau la fiinţa cosmică supremă cu numele sfânt nedeterminat Brahman.
La origine, Brahman este ceea ce reprezintă Unicitatea,
fundalul divin din care a purces toată diversitatea. Pe Pământ, această
unitate nu a fost prezentă pentru om decât în timpurile
în care nu exista încă masculinul şi femininul, în timpurile în care
încă nu exista diversitatea, aşa cum o avem în prezent. Ceea ce ne
întâmpină aici este ca o reflectare din spiritul marilor Rishi indieni:
divina unitate străveche a oamenilor, Adam, Kadmonul preuman în care mai
exista încă pace, spirit, claritate şi armonie; el vorbeşte prin
cuvântul Vedelor aşa cum a izvorât de pe buzele Rishilor.
Aceasta a fost prima epocă a neamului nostru omenesc după Potop. Pe
atunci nu se vorbea încă pe Pământul nostru de o unitate triplă, de o
persoană divină triplă. Se vorbea numai despre o Unitate primordială,
despre Brahman, în care se află cuprins totul, în care îşi
au obârşia toate lucrurile şi fiinţele.
A venit apoi un timp în care preotul persan Zarathustra, înţelepţii
parsismului priveau retrospectiv la acea epocă în care, din foc,
a fost născut omul cu sexe separate, acel om care reprezintă o
dualitate. Şi o dată cu naşterea omului din foc a venit în lumea noastră
pământeană ceva ce nu existase aici, a apărut pentru prima oară răul în
lume. În sensul uman, răul nu fusese prezent înainte de apariţia
sexelor.
Acestea au apărut la mijlocul perioadei lemuriene. Iar binele şi răul
există tot de atunci. Binele şi răul au străbătut ultima perioadă
lemuriană şi prima perioadă atlanteană.
Este interesant să se cerceteze, potrivit surselor spirituale care se
numesc Cronica Akasha, cum se dezvoltă această dualitate de forme a
umanităţii. În caietul următor al revistei „Lucifer-Gnosis“ veţi găsi o
expunere [Nota 3]
privind apariţia
dualităţii în om, cum în realitate, când a apărut omul cu două sexe
separate, sufletul omului şi forţa de voinţă
fizică fuseseră deja repartizate între cele două sexe. Chiar şi cel care
descifrează azi ca ocultist minunatele surse care ne-au fost
păstrate în Cronica Akasha poate fi uimit – întrucât totul este atât de
diferit de reprezentările curente asupra acestor timpuri – de modul cum
au apărut, în primele timpuri pe Pământul nostru, lucruri atât de
fundamental diferite cum sunt bărbătescul şi femeiescul. Femeia a
desăvârşit mai întâi sufletul sub conducerea înţelepţilor conducători ai
umanităţii; bărbatul a desăvârşit elementul voliţional. Astfel
ia naştere o dualitate a voinţei şi a sufletului. În perioada atlanteană
ele se opun una alteia, în cele două sexe ale umanităţii. Prin
aceea că sufletul a pătruns în corpul fizic şi astfel a venit în omenire
răul. Iar prin faptul că omenirea a trebuit să repete acea perioadă
caracterizată prin deosebirea dintre bine şi rău a apărut religia
focului, parsismul, învăţătura despre Ormuzd şi Ahriman. Această
epocă premerge istoriei noastre ca epocă culturală persană.
Răul şi binele existau în religia lui Zarathustra. Încă aici nu se
vorbea de o Treime. Aceasta a apărut mai târziu, aproximativ
în vremea în care încep să existe documentele noastre istorice. Cronica
Akasha nu
aminteşte nimic despre o Unitate triplă în vremea preistorică. Abia după
ce oamenii au putut face deosebirea dintre bine şi rău au fost
transpuşi în necesitatea de a-şi ridica privirea spre un al Treilea.
Acum apare sub forma Mijlocitorului, sub forma celui care ne
întâmpină cel mai clar în Misteriile lui Mithra, care s-au răspândit din
Persia în întreaga lume, apare în Unitatea triplă,
Mijlocitorul, Împăciuitorul, Mântuitorul omenirii de rău, călăuza care
conduce de la rău la bine.
În aceste timpuri vechi a trebuit să fie văzută mereu pe plan
pământesc o imagine a divinului, o imagine a ceea ce se
întâmplase pe bolta mare a Cerului. Dacă priviţi Zodiacul, veţi observa
că în acesta
se succed semnele Rac, Gemeni, Taur şi cel al Berbecului sau al
Mielului. Soarele, sau mai bine spus punctul vernal al Soarelui, se
deplasează după anumite legi, astfel încât în vremuri străvechi Soarele
răsărea primăvara în semnul Racului, apoi în semnul
Gemenilor, mai târziu în semnul Taurului şi încă şi mai târziu în semnul
Berbecului sau al Mielului. Aproximativ în secolul al VIII-lea înainte
de naşterea lui Christos, Soarele ajunsese pe bolta cerească în
constelaţia Berbecului sau a Mielului. Acum, în epoca noastră culturală,
el
pătrunde în constelaţia Peştilor.
În funcţie de felul în care se petrec lucrurile în lumea spirituală
se modelează ceea ce se întâmplă pe Pământ. Vă este
cunoscut semnul Racului, dar adevărata sa semnificaţie nu este
întotdeauna înţeleasă.
Acest semn trebuie să fie cunoscut; numai atunci se va înţelege cum ne
indică el apariţia unui timp cu totul nou. Este vorba de două spirale
înfăşurate una în cealaltă sau de două vârtejuri care se întrepătrund.
Când se întâmplă ceva important în lume,
când un segment evolutiv se desprinde de altul, când apare în lume ceva
cu totul nou, atunci se încolăcesc unul în altul două astfel de vâltori.
Într-unul din aceste vârtejuri aveţi de-a face cu cultura atlanteană, în
celălalt cu
începutul culturii postatlanteene. Strămoşii noştri vedeau pe cer semnul
exterior al apariţiei noii culturi. Apoi, mai târziu,
Soarele a pătruns în semnul Gemenilor. Gemenii sunt un semn al binelui
şi răului. Gemenii reprezintă semnul zodiacal care a dominat gândirea
persană. Apoi Soarele a intrat în semnul Taurului. Prin aceasta ajungem
în a treia subrasă căreia îi este caracteristică venerarea taurului,
boul Apis al egiptenilor, în Babilon cultul taurului şi, în sfârşit, în
Persia mai târzie, sacrificiul taurului în cultul mithraic.
Sacrificiul taurului omul l-a coborât din cer, pentru că este însemnat
acolo.
Cea de a patra subrasă în care se plasează ivirea creştinismului
începe cu aceea că Soarele pătrunde în Berbec. O legendă –
aducerea lânii berbecului prin eroul Iason – ne prezintă acest important
moment
de cotitură. Un alt moment de cotitură important îl reprezintă jertfirea
Mielului mistic pe cruce. Aceasta este expresia istorică a
Misteriului care este înţeles prin aceea că Soarele, regentul lumii, a
atins punctul de pe bolta cerească care este desemnat cu numele de
Berbec sau Miel.
Trebuie să înţelegem însă în mod corect toată această evoluţie. După
dualitatea binelui şi răului apare în conştienţa umană unitatea
triplă. Ea este prezentă în diferite religii. Este suficient să
cunoaştem ce apare în diferitele ţări mediteraneene ca Misterii ale lui
Mithra. Să privim un astfel de templu mithraic. Pentru cei care
participă la micile Misterii, aici se desfăşoară o activitate simbolică.
Pentru cei
cărora le este permisă participarea la marile Misterii, acelaşi lucru se
desfăşoară ca realitate în spaţiul astral. Eu vă pot vorbi
numai despre micile Misterii ale cultului mithraic. Devine vizibil
taurul simbolic. El este încălecat de Mijlocitor, Zeul. Acesta îl
ţine de nări şi îi înfige spada lateral. Apare un şarpe, un scorpion;
deasupra capului lui Mithra se vede o pasăre, iar sus, deasupra
întregului
grup, într-o parte Geniul cu făclia coborâtă, iar în partea cealaltă
făclia ridicată, simbolizând Soarele în mersul lui pe bolta
cerească.
Prin aceasta ne este descrisă viaţa omului, aşa cum se oglindeşte în
conştiinţa acelui timp. Omul ajunsese până acolo
încât îşi căuta mântuirea mai întâi în el însuşi, căuta cel de al
treilea principiu
care, conducându-l dincolo de rău, să poată împăca răul cu binele. Răul
îl constituie patimile, ceea ce-l trage pe om în jos, spre
Pământ, până la ce este simbolizat de taur. Ceea ce poate însă ridica
omul spre
sinea superioară, ceea ce apare ca fiind nemuritor este Mijlocitorul,
care a distrus ceea ce este josnic, atunci când a
împlântat în mod simbolic spada în şalele taurului. Astfel, în cea de a
treia subrasă,
apare ca Mijlocitor între bine şi rău o triadă la nivelul divinităţii
iar prin aceasta umanitatea a înţeles ceea ce se numeşte în
teosofie Atman-Buddh-iManas. În clipa când apare Mijlocitorul, se
înfăptuieşte
taina mistică: în conştienţa omului se trezeşte Treimea.
Astfel a fost condus omul, prin cunoaşterea umană a Unităţii, a
Dualităţii şi a Treimii, la Atman, Buddhi, Manas. Atman, sau
omul-spirit, este Unitatea pe care omul va fi capabil s-o perceapă după
ce se va fi dezvoltat în acest sens. Buddhi, sau Spiritul vieţii,
se va exprima în om prin aceea că răul va fi învins de bine, că
dualitatea, pe de o parte, clarifică instinctele joase sau dorinţa, iar,
pe de altă
parte, instincte superioare aşa-zise de foc sau iubirea vor fi împăcate
prin aceea că orice rău va fi devorat în focul iubirii. Manas,
sau sinea spirituală, este principiul care domină în prezent evoluţia
umană. Aşa cum prin Mesia, Mântuitorul, se creează în lume
o concordanţă, care trebuie să conducă de la disarmonie la armonie, tot
astfel dualitatea se rezolvă prin Treime, în care răul este
învins de bine.
Prin aceasta, neamul omenesc a ajuns atât de departe încât vede în
Treime întregul său destin, dar îl vede ca pe o ordine
cosmică veşnică aflată deasupra oamenilor. Omul priveşte în sus, spre
aspectul triplu al divinităţii, vede o unitate triplă divină în lume,
iar pe sine
însuşi dependent de această unitate triplă. În adevăr, el trebuia mai
întâi să afle că această unitate triplă divină a
coborât nemijlocit într-un frate om. Acesta este marele eveniment care
stă la originea calendarului nostru. Prin acesta, pentru conştiinţa
umană unitatea
triplă a devenit ceva cu totul nou.
Înţelegem mai bine însemnătatea sărbătorii Crăciunului numai dacă îl
concepem pe Mijlocitor în mod corect. Din Unitate s-a dezvoltat
Dualitatea, din Dualitate un Haos din care trebuie să se dezvolte din
nou armonie. Mijlocitorul creează această armonie. Ea nu-şi poate găsi
expresia decât într-o legitate primordială veşnică, iar aceasta şi-a
găsit expresia simbolică – în timpul în care a luat naştere
cultul lui Mithra – prin aceea că în om a fost văzută o imagine a
acestei legi
cosmice creatoare de armonii primordial veşnice.
În aceleaşi Misterii de care am vorbit, în tainele religiei persane,
găsiţi o iniţiere septuplă a acelora care fuseseră admişi să aibă acces
la tainele sfinte. Primului grad îi aparţineau cei care aflau câte ceva
despre primele taine: era gradul „corbilor“, după cum arată numele
simbolic. Cel de al doilea grad era cel al „ocultiştilor“. Gradul al
treilea era cel al luptătorilor sau „combatanţilor“ pentru Adevărul
sfânt. Al patrulea grad îl reprezentau aşa-numiţii „lei“, iar al
cincilea grad îl constituiau „perşii“. Persan deplin era
considerat cel în care se trezise conştienţa a ceea ce este mai
spiritual în om, ceea ce noi numim Manas. Acesta putea fi desemnat ca
iniţiat de gradul
cinci, şi era desemnat ca persan. El era un membru al unui popor în
sensul cel mai adevărat al cuvântului; el reprezenta destinul
poporului său. Dacă primea încă un grad de iniţiere, atunci el nu mai
reprezenta ceea ce era poporul său, ci întreaga umanitate. El nu mai
reprezenta doar karma poporului său, ci a întregii umanităţi, în măsura
în care ea se dezvoltase din mijlocul rasei lemuriene, pătrunzând în
cea de a cincea rasă-rădăcină. Atunci, un astfel de iniţiat era numit un
alergător solar sau un „erou solar“. Toţi cei pe care îi găsiţi
în cărţi ca eroi solari nu sunt nimic altceva decât iniţiaţi de gradul
şase. Apoi venea „Tatăl“; acesta era legat de evoluţia umanităţii
în viitor.
Ce înseamnă a fi alergător al Soarelui? Dacă aţi putea privi înapoi
în vremurile cele mai vechi ale sistemului nostru solar, aţi
vedea că el a luat naştere din lupta haosului caloric şi că armonia s-a
constituit în lumea noastră din disarmonie, că pacea şi legile
s-au dezvoltat din lipsa de pace şi disarmonie. Dar cum au luat ele
naştere? Soarele are un mers atât de bine reglat încât nici nu
ne putem imagina că el s-ar putea abate chiar şi pentru o clipă de la
calea sa; lumea noastră este atât de puternic fundamentată în armonie,
încât Soarele este strict determinat de calea sa prin lume, încât nimic
nu-l poate abate de la această direcţie. În acest mers al Soarelui pe
bolta
cerească, vechiul persan iniţiat, de gradul şase, vedea propriul său
destin. Soarele interiorului său, Soarele spiritului său trebuia să-i
lumineze atât de puternic încât persanului îi era imposibil să se abată
de la calea binelui şi a înţelepciunii, ca şi Soarelui din calea
sa. Omului care atinsese al şaselea grad de iniţiere îi era imposibil să
devieze de la calea sa; atunci el era un erou solar, un alergător solar.
Toate gradele de iniţiere mai vechi nu aveau alt scop decât acela de a
da această siguranţă interioară, această solaritate interioară.
Astfel, omul care ştia câte ceva despre aceste Misterii, vedea că există
o armonie profundă între destinul uman şi mersul Soarelui
pe bolta cerească. Soarele – spunea el – determină scurtarea zilelor,
faptul că natura moare spre toamnă, că totul se retrage spre interior.
Iar dacă ajungem la momentul care în prezent este sărbătorit de Crăciun,
atunci survine o nouă cotitură: zilele încep să se
lungească, natura renaşte. Naşterea Luminii, acesta era momentul
sărbătorit din timpurile în care se vorbea despre faptul că Lumina este
simbolul
revelaţiei în lume şi în om. Astfel, în Orient toate popoarele
aparţinând rasei noastre de bază contemplau Lumina ca o haină
pentru organizarea înţeleaptă a lumii. Ei vedeau în Lumină haina
înţelepciunii lumilor. Dacă ne îndreptăm privirea spre spaţiul cosmic,
Lumina
apare armonios şi puternic impregnată în stelele de pe cer. În
realitate, în Lumină se revelează Spiritele înţelepciunii, lumina pe
care
vechile religii o priveau ca pe o haină a înţelepciunii cosmice. Aşa
le-a apărut vechilor religii Treimea, prin faptul că au sărbătorit mai
întâi Unitatea, înţelepciunea originară, apoi Dualitatea, Lumina şi
întunericul, şi, în sfârşit, Treimea şi omul
iluminat, Învăţătorul şi Mijlocitorul, pe Mithra.
Dar, în sensul acestei conştienţe, nu a putut deveni o mântuire
pentru omenire până când din inimile oamenilor nu a fost
adusă la suprafaţă conştienţa acestei armonii a lumilor. Ceea ce
trăieşte în lume ca lumină, ca naştere a luminii, trebuie să răsară în
înseşi inimile oamenilor în momentul de care ne apropiem acum. Faptul
mistic exterior care s-a împlinit este, prin aceasta, fundamentarea
creştinismului. Prin Christos a apărut pe Pământul nostru ceea ce a fost
aici de la început, care însă, în tot timpul
despre care am vorbit acum, a rămas ascuns omenirii. În tot acest timp,
omenirea a repetat cele trei trepte. Acum însă poate fi atins un nou
vârf:
Lumina se poate naşte din nou. Aşa cum după slăbirea continuă a Luminii
care are loc o dată cu apropierea toamnei, atunci când ajungem la
schimbarea de
iarnă a Soarelui, ea se naşte din nou, tot astfel, în cea de a patra
subrasă, pentru omenire s-a născut Mântuitorul, Christos. El este noul
erou solar care nu a fost numai iniţiat în adâncurile templelor de
Misterii, ci a apărut în faţa întregii lumi ca să poată fi
mântuiţi şi aceia care nu văd şi totuşi cred! Prin aceasta a fost dat de
la sine ca, atunci când s-a aflat că divinitatea poate coborî până la
personalitate, să se poată pune în locul sărbătorii naşterii Luminii
sărbătoarea naşterii
eroului solar al celei de a patra rase postatlanteene.
Acest lucru s-a întâmplat în secolul al IV-lea al subrasei noastre.
Ceea ce nu existase niciodată mai înainte se afla acum aici, şi
anume posibilitatea ca omul să poată naşte în el însuşi Lumina. El putea
să facă acest lucru pentru că pentru prima oară principiul Luminii se
încarnase într-un om. Deoarece s-a întâmplat aceasta, în mod necesar
sărbătoarea schimbării de iarnă a Soarelui a fost pusă în
legătură cu sărbătoarea lui Christos. Întreaga semnificaţie a subraselor
premergătoare este fixată şi stabilită o dată cu plasarea sărbătoririi
naşterii lui Christos în sărbătoarea schimbării de iarnă a Soarelui. Din
afară, omului i-a apărut mai întâi Înţelepciunea
şi Lumina, acum însă Lumina trebuie să fie scoasă la suprafaţă din inima
umană. Christos trebuia să fie născut în omul însuşi. Din această
cauză trebuia să aibă loc Evenimentul din Palestina, un eveniment mistic
şi
un fapt istoric.
Avem de-a face, aşadar, cu un eveniment mistic, şi tocmai aceasta
este marea taină atât de puţin înţeleasă: că ceea ce s-a
petrecut în Palestina s-a întâmplat aşa cum a fost descris în Evanghelia
după Ioan şi că este un fapt mistic. Cine nu concepe Evenimentul
astfel, acela
nu-l înţelege. Dacă însă îl veţi concepe astfel, atunci veţi şi înţelege
de ce începând din acest moment Dumnezeu
poate fi prezentat ca personalitate şi că unitatea triplă care, mai
înainte, era reprezentată
altfel poate fi prezentată acum sub forma a trei persoane dumnezeieşti.
Christos devenise persoană, şi prin aceasta se făcuse dovada că divinul
poate fi realizat în om. Prin aceasta a apărut pe Pământ un întâi-născut
în care a sălăşluit odată dumnezeiescul. Şi aceasta a
devenit de atunci pentru om un ideal durabil, care nu mai poate fi
distrus.
Toţi marii învăţători de înţelepciune anteriori – egipteanul Hermes,
vechii Rishi indieni, chinezul Confucius, persanul Zarathustra – au
rostit cuvântul lui Dumnezeu, ei au fost marii Învăţători. Cu Iisus, cel
ce a fost Christos, divinitatea a umblat pe Pământ pentru
prima oară într-o formă umană. Mai înainte, pe Pământ nu am avut decât
Calea şi Adevărul. Acum avem Calea, Adevărul şi Viaţa. Aceasta este
marea
deosebire dintre religiile anterioare şi creştinism, faptul că cel din
urmă este împlinirea religiilor anterioare, că în cazul lui
Christos nu avem de-a face cu un Învăţător de înţelepciune – căci
Învăţători de înţelepciune există şi în toate celelalte religii – ci cu o
personalitate umană care trebuie venerată totodată şi ca personalitate
dumnezeiască. Din această cauză mesajul apostolilor este atât de
important: am aşezat mâinile noastre pe rănile lui, i-am auzit mesajul.
De aici şi construirea, pe aparenţa sensibilă, pe impresia directă a
simţurilor, că nu ar trebui numai ascultat cuvântul, ci şi privită
personalitatea. Tot de aici şi convingerea că El a fost eroul solar
cosmic într-un mod cu totul unic.
Dacă înţelegem acest lucru atunci vom realiza şi că vechea sărbătoare
a schimbării Soarelui de iarnă însemna altceva, mai
înainte, decât sărbătoarea actuală a lui Christos. În Egipt îi găsim pe
Horus, Isis şi Osiris, arhetipul a ceea ce trăieşte şi în creştinism.
În vechea Indie avem de-a face cu naşterea lui Krishna din Fecioara
Sfântă. Pretutindeni găsim legături cu aceste mituri. Dar lucrul
despre care este vorba în creştinism este ceea ce am spus adineauri:
este împrejurarea că a devenit sfântă nu numai Treimea şi
Pătrimea, că sfinţenia a coborât până la personalitate. Înainte
sfinţenia era divină şi trona în înălţimi inaccesibile deasupra omului.
Vechii
Învăţători de înţelepciune, sfinţii Rishi, o venerau ca Brahman
nedeterminat şi pe care nu o puteai exprima; vechii elevi ai lui
Zarathustra o vedeau
în dubla expresie a binelui şi răului; aşa cum am arătat, în Egipt
există treimea Isis, Osiris şi Horus – dar faptul că divinitatea a trăit
printre oameni, că a devenit personalitate, a fost taina celei de a
patra subrase. Acesta este evenimentul cel mai important al epocii
umanităţii noastre, faptul că sărbătoarea Crăciunului, care a
reprezentat întotdeauna naşterea unui iniţiat, reprezintă acum
naşterea marelui erou solar, a lui Christos însuşi. Astfel vedem
consonând în
mod necesar aceste două lucruri în mersul lumilor.
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/Craciun/Craciun_SSN.html