Comunitatea bisericii din Thyatira. Acestei comunităţi el i se arată ca „Fiul lui Dumnezeu“, acela care are ochii ca para focului, iar picioarele ca arama încinsă (Apocalipsa, cap. 2, v. 18). Acum se arată ca „Fiu al lui Dumnezeu“, acum el este conducătorul celei de a patra epoci de cultură, când omul ajunge să coboare până în străfundul lumii fizice, când îşi creează propria imagine în elementele exterioare ale civilizaţiei. Este epoca de cultură când însăşi divinitatea se face om, ia trup, se face persoană umană, când fiinţa umană coboară ea însăşi până la acel nivel al personalităţii la care sculptura greacă prezintă însăşi divinităţile individuale, când această personalitate umană se afirmă pe plan istoric ca cetăţean roman. Această epocă a primit în acelaşi timp un impuls cu totul nou prin faptul că însăşi divinitatea apare sub formă umană. Omul coborât pe Pământ nu poate fi salvat decât de Dumnezeu însuşi venit pe Pământ sub o formă umană. Eul uman din corpul astral, acel „eu sunt“ al omului avea nevoie de impulsul lui Christos Iisus. Ceea ce până atunci se manifestase numai ca germen, venise vremea să apară acum în lumea exterioară, în istorie. Fiul lui Dumnezeu care de acum devine Conducător al viitorului, poate acum să spună: „Şi toate comunităţile vor cunoaşte pe «eu sunt», care cercetează inimile şi cele dinăuntru“ (Apocalipsa, cap. 2, v. 23) - ( În textul romaînesc (Nicodim): „... şi vor înţelge Bisericile că Eu sunt Cel ce cearcă inimile şi lăuntrul şi voi da fiecăruia din voi după faptele voastre“). Accentul se pune acum pe „eu sunt“, pe „eu“, acest al patrulea element al fiinţei umane. „Aşa cum am primit de la Tatăl meu, eu îi voi da Steaua dimineţii“ (Apocalpsa, cap. 2, v. 28). - (Fraza pare lipsilă de sens; trebuie subânţeles cuvântul “putere“. Cuvântul se află totuşi astfel: în textul german (Luthcr) la v.26, iar în textul românesc ( Nicodim) la v.27 )
În vechiul ocultism, dintr-o justificată precauţie fată de cei care puteau utiliza, aşa cum se putea întâmpla, în scopuri egoiste revelaţiile Misteriilor, s-a recurs la o mică diversiune, care purta numele de „mască“. Se recurgea la exprimări indirecte, la termeni care disimulau faptele reale. Esoterismul medieval nu putea însă să recurgă decât la metode primitive. Astfel, în loc de Venus s-a spus Mercur şi în loc de Mercur s-a spus Venus. Într-adevăr, dacă dorim să vorbim în sens esoteric, cum a făcut autorul Apocalipsei, trebuie să numim planeta Mercur „Steaua dimineţii“. Prin aceasta denumire se înţelegea Mercur: Am dat eului tău direcţia care conduce spre înălţimi prin Steaua dimineţii, prin Mercur. În anumite texte din evul mediu veţi putea găsi enumerarea planetelor din sistemul nostru planetar: Saturn, Jupiter, Marte, Terra, după care urmează, nu aşa cum este în realitate, Venus, Mercur, ci invers, Mercur, Venus. Iată deci explicaţia versetului „Aşa cum Eu am primit de la Tatăl meu; şi îi voi da Steaua dimineţii“.