Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 27 februarie 2015

Cea mai frumoasã poveste de iubire din lume

În inima omului stã sufletul. În inima sufletului stã Spiritul. În inima Spiritului stã Dumnezeu.
Poti privi sufletul ca fiind copilul Spiritului. Când copilul cere insistent adevãrul si este pregãtit sã-l afle, pãrintele i-l spune. Asa este cu iluminarea.

Dumnezeu este punctul fãrã dimensiune din care origineazã toate fiintele si lucrurile. În Dumnezeu ne întâlnim cu totii.


Trupul, sufletul si Spiritul se gãsesc pe niveluri diferite de vibratie, care necesitã o abordare potrivitã. Nu poti cunoaste sufletul prin metode biologice, potrivite trupului. Nu poti cunoaste Spiritul prin metode psihologice, potrivite sufletului. Nu-L poti cunoaste pe Dumnezeu din lecturi spiritiste sau voiaje astrale... Unii oameni au avut experiente mistice în care L-au întâlnit pe Domnul "fatã în fatã". Uimirea lor nu avea margini. Totusi, o distantã încã îi mai separa.

Existã o stare supremã, în care poti fuziona complet cu El. Cum sã ajungi acolo, cum sã intri în Dumnezeire, suflete? Iubindu-ti Spiritul...

CONFUZII LINGVISTICE


Literatura spiritualã este foarte bogatã, în toate limbile Pãmântului. Este posibil sã aparã confuzii lingvistice între suflet si spirit. Iatã câteva repere:

- Traducerile venite din Extremul Orient spun "spirit", dar înteleg minte, gândire. În limba francezã, un "om de spirit" înseamnã o minte inventivã.
- În limba englezã, dar si în româneste, deseori, cuvântul "suflet" semnificã spiritul.
- Se mai foloseste cuvântul "suflet" în pereche cu mintea, semnificând emotiile, respectiv gândurile.
- În scrierile crestine, cuvântul "duh" semnificã în mod normal spiritul, dar uneori poartã si sensul de suflet. "Sfântul Duh" desemneazã persoana unui Spirit sau Spirite înalte. Totusi, de cele mai multe ori, în scrierile crestine, "Sfântul Duh" este sinonim cu Gratia Divinã.
- Unii filosofeazã, la modul general, despre "Spirit", dându-i un sens vag sau acela de Dumnezeu.
- În psihologie, "sinele" se referã la suflet, cu exceptia psihologiei transpersonale, unde sinele capãtã semnificatia de spirit. În acest articol, Spiritul si Sinele sunt sinonime.
- În unele scrieri spirituale, cuvântul "constiintã" se referã la spirit. În scrierile mele recente, folosesc cuvântul "constiintã (umanã)" ca parte a sufletului omenesc, din motive de claritate.

TRUP - SUFLET - SPIRIT

Cea mai simplã schemã a alcãtuirii omului, bine cunoscutã si acceptatã în Occident, este trinomul trup+suflet+spirit. Sã împãrtim, didactic, fiecare etaj în 2 pãrti esentiale:

TRUPUL= corp + Creier
SUFLETUL= minte + Constiintã (umanã)
SPIRITUL= perispirit energetic + Nucleu (Constiinta Divinã)

Regãsim aceeasi structurã bipolarã la toate cele 3 niveluri, între care constatãm o analogie evidentã: Nucleul (scânteia divinã) este pentru perispirit ceea ce este Constiinta este pentru minte si ceea ce este Creierul pentru restul corpului – si anume, centrul de comandã.
Perispiritul înseamnã energie, actiune, sensibilitate ca si mintea, ca si corpul – adicã partea senzorio-motorie. În schimb, Constiintaeste observatorul si dirijorul mintii, la fel cum Nucleul controleazã detasat actiunile perispiritului.
O altã analogie foarte importantã: Creierul este o parte din minte (nivelul urmãtor), dupã cum Constiinta este o parte din perispirit(nivelul urmãtor), iar Nucleul este o parte din nivelul urmãtor - Divinitatea. Constiinta umanã este un fragment detasat din partea cea mai rafinatã a perispiritului central (cel mai apropiat de Nucleu), dupã cum "scânteia divinã" (Nucleul) este iscatã de Marele Foc al Divinitãtii.

Spiritele trãiesc în mod natural în lumea astralã. Dar ele sunt curioase sã trãiascã în lumea fizicã, fapt pentru care se încarneazã în orice fiintã biologicã li se oferã, potrivitã cu rangul lor evolutiv: o gâzã, o pasãre, un animal, un om… De fiecare datã, experienta este captivantã, deosebitã. Spiritul este o fiintã în mod natural expansionatã, dar acceptã limitarea într-o formã fizicã, temporar, pentru plãcerea experientei. Spiritul va conduce trupul prin intermediul sufletului. Sufletul este o fiintã hibridã, el contine atât mintea (aspectul limitat), cât si constiinta (aspectul nelimitat), astfel putând intermedia experienta între lumea fizicã si Spirit. Spiritul nu poate sã îsi nege sau anuleze eternitatea, indestructibilitatea, potentialitatea infinitã. De aceea îsi creeazã un suflet potrivit destinat vietii limitate, muritoare. Trãirile sufletului sunt primite instantaneu si de Spirit, dar nuantat, specific sensibilitãtii Lui.

Datoria omului este de a trãi, chiar dacã nu întelege de ce s-a nãscut si de ce trebuie sã moarã. Acestea le stie Spiritul sãu. Sufletul omului trebuie sã îsi asculte Stãpânul si sã se bucure de viatã, asa cum este ea, cu bune si cu rele. Ce se întâmplã când trupul nu ascultã de vointã (ca în cazul paraliziei)? Omul este un handicapat. Iar când sufletul nu ascultã de Spirit, ce este? Un rãzvrãtit, un nefericit, un handicapat…

Spiritul nu este un dictator, venit cu forta de aiurea. Este blând si întelegãtor. El tine în viatã omul, de la nastere si pânã la moarte. În somn, când Spiritul iese din corp, sufletul si trupul sunt aproape morti. Sinele este o sursã nebãnuitã de putere, creativitate, protectie, mângâiere. Si, mai ales, este sursa constientei noastre.

Sufletul îi spune trupului: “Mergi în acea directie!“, dar trupul stie sã meargã singur, fãrã ajutor. Tot asa, Spiritul îi dã sufletului indicatii de esentã, sfaturi si decizii. Acesta din urmã le pune în aplicare, fiind mai familiarizat cu detaliile de conjuncturã. În cazul omului întelept, deciziile în toate actiunile sunt luate imediat, total inspirat, fãrã incertitudini si amânãri. Viata curge neturbulent. Oricâte capcane i s-ar întinde, sufletul le ocoleste spontan, instinctiv. Gustã libertatea, fãrã a se simti coplesit de ea ca filosofii existentialisti… Majoritatea oamenilor suntem, din pãcate, neliberi. Actiunile si comportamentul nostru este deseori marcat de prejudecãti, scheme de gândire, limite personale – adicã suntem prizonierii ego-ului.

SUFLETUL E SINGUR

“Pentru ce m-am nãscut? De ce voi muri? Care e rostul meu?” – se întreabã sufletul, fãrã a gãsi rãspuns. Uneori, alte suflete vin si pleacã de lângã tine, fãcându-ti viata mai frumoasã pentru o vreme. Mai primesti câte-un ajutor pentru sarcinile lumesti, dar când te retragi în gândurile tale, esti singur. Nimeni nu intrã în odaia sufletului tãu. Sau poate cã… o Luminã de sus te vegheazã. Este Sinele tãu, Spiritul ce ti l-a dat Dumnezeu când te-a creat.

Când invoci spiritele superioare, sfintii, îngerii ca sã te lumineze, sã te însoteascã, ei vin degrabã si te desfatã cu energia lor sublimã. Dar pânã la urmã, spiritele înalte trebuie sã plece la treburile lor cosmice si te lasã iarãsi singur. Atunci, deznãdejdea ta poate fi coplesitoare, cãci te regãsesti în vechea carapace a ego-ului limitat, temãtor, nefericit. Cuviosul Siluan Athonitul a mãrturisit-o

SPIRITUL ESTE LUMINA SUFLETULUI

Dar de ce nu chemi tu propriul tãu Spirit? El este cu tine 24 de ore din 24, singura lui treabã este sã fie cu tine. Este un spirit înalt si îti poate oferi multe binecuvântãri. Dacã El s-ar opune, niciun guru, nici mãcar Dumnezeu nu te-ar putea ilumina. Spiritul tãu este suveran, nu poti realiza nimic deosebit peste voia Sa si fãrã ajutorul Sãu.
Dacã tu, suflet de om, Îl rogi, El nu-ti va refuza orice-i stã în puteri, fiindcã te iubeste infinit. Sunteti ca doi frati siamezi ce privesc în directii diferite. Sângele vostru comun vã face, de cele mai multe ori, sã simtiti si sã gânditi identic.
Spiritul este detasat de chestiunile omenesti. El are o viziune mult mai amplã, priveste evenimentele în timpul cosmic. Tu, suflete, nu esti nici începutul, nici sfârsitul eternitãtii, ci doar o etapã din milioanele de încarnãri pe care Sinele le-a avut. El îsi cunoaste cel mai bine evolutia si interesele. Cautã sã-L accepti asa cum e si sã-L întelegi!
Spiritul marelui filosof-yoghin Sri Aurobindo s-a reîncarnat în celebrul cântãret-dansator Michael Jackson. Din câte se cunoaste, Michael nu a trãit niciodatã starea de iluminare spiritualã. Ar fi putut-o obtine rapid. Dar Spiritul nu l-a îndemnat spre aceastã cãutare. Îsi fãcuse deja stagiul de mistic în corpul înteleptului indian…

ACEA SPIRITULUI

Ai tot cãutat diverse persoane, cãrti, locuri care sã-ti dea pacea inimii. Uneori ai gãsit-o, dar a trecut repede si ai rãmas însingurat, în avalansa realitãtii cotidiene. Asta s-a întâmplat fiindcã nu te-ai gândit cã linistea inimii tale este chiar Spiritul din tine. Restul sunt doar sanse ca sã rãmâi tãcut si sã-I simti pacea.

Cea mai frumoasã relatie de dragoste o poti avea cu propriul Spirit. Este perfectã, fãrã certuri, comunicati instantaneu orice între voi, te simti extraordinar de bine cu El. Si El cu tine, cã doar esti copilul Lui, pe care îl modeleazã de ani de zile. În plus, iubirea voastrã nu va muri niciodatã. Asa este dragostea pentru om a Spiritului si iubirea de Sine a sufletului.


Cel mai greu îti vine sã crezi cã El existã, cã nu este o fictiune sau autosugestie. Acceptã aceastã “ipotezã” cu toatã credinta si se va petrece un miracol cu tine. Tu porti un alter-ego minunat, sublim. “My Self is Fantastic!“ Este ca si cum un cersetor s-ar privi în oglindã si ar vedea un print strãlucitor.

Spiritul este o fiintã foarte asemãnãtoare cu tine, dar mult mai purã. Asa ai arãta tu dacã ai trãi în paradisul îngerilor. Acum, ca suflet, trãiesti printre pãcãtosi, iar asta ti-a cam tãiat din aripi. Dar modelul ideal este prezent aici, tãcând în tine.

Iubeste-ti Sinele! Este cea mai frumoasã poruncã. El este Dumnezeul tãu personal. Dacã nu te poti apropia de acest Dumnezeu atât de real, care este si Sfântul tãu Duh, cum oare te-ai putea apropia de Dumnezeul Macrocosmic? Adorã-ti Sinele, precum o faci cu Isus, cu Maica Domnului sau cu alte icoane ceresti. Ele sunt acolo, undeva, vin si te sprijinã, dar uneori parcã nu te aud. Le ceri ajutor, dar tot singur te descurci. Asta se întâmplã fiindcã sfintii vor sã descoperi cã cel mai mare sprijin este chiar în tine. Nu ti-o spun direct, din delicatete, ci te lasã sã intuiesti si sã experimentezi forta lãuntricã infinitã. Vor sã-ti întãreascã încrederea în Sine. Spiritul nu te va lãsa singur niciodatã, locul lui este în fiinta ta, definitiv.

IUBESTE-TE PE TINE ÎNSUTI!

Orice cale spiritualã conduce la aceeasi realizare: Sinele Suprem, Dumnezeul fiintei noastre. Nici nu-L pot ocoli, nici nu duc în altã parte – dacã sunt cãi autentice si urmate corect. “Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin Sine!“ Atunci, de ce sã nu scurtãm drumul, mergând direct la Spiritul lãuntric?

Unii ar numi aceasta “calea devotiunii”. Într-un fel, asa este – intri într-un dialog devotional cu El, te simti învãluit în iubirea Sa caldã, Îl rogi sã te înalte la El, sã devii una cu El. Dar nu este o cale ce ti-ar pãrea strãinã de felul tãu de a fi. Nici mãcar nu este o “metodã”, fiindcã nu trebuie sã faci absolut nimic, ci doar sã te iubesti mai mult. Citind aceste rânduri, deja te simti foarte bine, zâmbesti lãuntric, te simti usurat, înãltat, pentru cã sunt cuvinte ce vin din propria ta intuitie, exprimã un adevãr pe care nu îl vei contesta.

Abia când vei descoperi pe de-a-ntregul Dumnezeul tãu personal, ti se va revela cã si celelalte fiinte au acelasi Dumnezeu personal. Cãci Dumnezeu este unic. Acum, cât încã mai cauti adevãrul, te simti separat de lume. Este firesc, nu te necãji. Întelepciunea vine printr-o trãire din ce în ce mai largã.

Intrã în dialog cu Spiritul Divin din tine! Simte bucuria comuniunii cu El! Lasã deoparte teoriile, uitã-le si permite-ti sã te lasi pãtruns de bucuria regãsirii cu sufletul sufletului tau!

http://www.spiritus.ro/RAZVAN/sufletul_si_sinele_fd.htm

joi, 26 februarie 2015

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine

Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi, voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupri­torii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut nici un drept. O scriitoare franceză, G. Sand, spunea că „răbdarea e energie” (Pensees), deci nu capitulare.

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment, în lumea capitalistă, deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimentale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de Duhul nerăbdării.

Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle în care stăpânirea de sine l-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să pro­cedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări.

Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mare al vieţii lui.

Petru cel Mare a spus odată: „Am cucerit ţări, dar n-am reuşit să mă cuceresc pe mine şi să mă stăpânesc”.

Cred că am văzut un film în care, într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. „Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera”. L-a operat şi l-a salvat.

Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i fratele.

Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul şi după aceea îşi dă seama că trebuia modificat. O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micşorează mâine. O ruşine de azi îşi scade din intensitate pe măsură ce timpul şi uitarea o scot din circumstanţele în care s-a produs.

Duhul răbdării e frate bun cu duhul înţelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aş mai face cum am făcut atunci!”. Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel!

Şi apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul Duhului dragostei. Cu dragostea se răzbate peste tot, fiindcă acesteia nu i se poate opune nimeni şi nimic. Şi nimic nu e mai mare decât ea.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvi­inţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. l3, l-l3).

Ca să înţelegem până unde trebuie să meargă dragostea, îmi voi aduce aminte de o întâmplare care m-a emoţionat profund când am citit-o. Multora le va părea neverosimilă, dar gândită bine ne poate foarte bine apărea drept verosimilă, posibilă. Se cheamă „Dragostea de mamă”.

Cândva, într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată.

Tânărul gândi: ,Acum e momentul”. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, dar mama îl îndemnă să meargă mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu blândeţe: „Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorilor. Hai, dă-i dru­mul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!”.

Ar trebui să nu mai adăugăm nici un cuvânt. Aţi înţeles toţi. Văd lacrimi în ochii multora. Şi în ochii tânărului fiu au izbucnit lacrimi. A înţeles că mama îi cunoştea gândul, dar în loc să se apere pe ea, s-a gândit cum să-l apere pe el de judecată.

Dragostea a învins. I-a căzut în braţe, cerându-i iertare. Îl ier­tase dinainte, fiindcă îl iubea. Era fiul ei. Era prelungirea fiinţei ei.

În limba engleză există un poem asemănător, intitulat „The Mother’s Heart” („Inima mamei”)… . Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză.

Un tănăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea supor­ta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omoară mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ,Are you hurt child?” („Eşti cumva rănit, fiule?”). Iarăşi dragostea de mamă!

Cine nu cunoaşte din copilărie povestea Corneliei, mama Grachilor, din străvechea capitală a strămoşilor noştri, Roma. Îi venise o prietenă în vizită, încărcată de bijuterii, în degete, la urechi, la gât şi altele în poşeta pe care o poartă de obicei femeile cu ele. Casa Corneliei era simplă, fără podoabe, mobilată doar cu cele trebuincioase unei vieţi decente şi suficiente. După ce prietena îşi etala toate giuvaerurile, diamantele, brăţările, co­lierele, o întrebă: „Tu, Cornelia, nu vrei să-mi arăţi diamantele tale?”.

Tocmai atunci intrară pe uşă, gălăgioşi, frumoşi, rumeni, doi copii. „Iată diamantele mele!”, zise Cornelia. Cei doi au ajuns cetăţeni de cinste ai Romei.

Câte n-am mai putea adăuga despre forţa dragostei în viaţa oamenilor şi a lumii! Nu există forţă care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste” (I loan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea?

Să cerem dar, în această perioadă a Postului Mare, să fie cu noi şi Duhul dragostei.

Frumoase şi cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia Cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.

Şi apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte şi fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt. 6, l2). Acum creştinul vrea să şi le ştie. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Şi cele neştiute, să fie ştiute, pentru ca pocăinţa să fie deplină: „Dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele!”. „Să-mi cunosc”, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să şi le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscuă, nerecunos­cută. E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufle­tului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Şi să nu fie cumva printre cei care nu ştiu, sau nu vor să ştie că fac greşeli, sau nu ştiu ce spun, când recită mecanic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Matei 6, l2).

John Wesley, un cunoscut predicator, călătorea odată în diligentă cu un ge­neral care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: „Nu iert niciodată”, a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: „Înseamnă, domnule general, că dum­neavoastră nu greşiţi niciodată!”. De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare.

Filosoful Leibnitz (secolul al XVIII-lea) spunea: „Dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, e dovadă de înţelepciune (Theodicee, I, 26) pen­tru că întoarcerea, convertirea şi mărturisirea fac măreţia omului”. Exagerând desigur, într-o manieră pietistă, un Francois de Sales a putut zice: „Scumpe imperfecţiuni care ne fac să ne cunoaştem mizeria” (Scrisoare, 22 iulie l603), urmând o sintagmă catolică din aceeaşi categorie: „Felix culpa”, „fericită, greşeală, a protopărinţilor, datorită căreia Dumnezeu şi-a putut arăta mila, iertarea şi puterea!” (cf. Jacques Chevalier, Le sens du peche, „L’homme et le peche”, Paris l938, p.l l7-ll8).

Nu, noi vom zice că era mai bine să nu fi fost culpa, că atunci ar fi rămas Felix singur, adică fericirea originară, în care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi strălucit nu în condiţii de împăcare, ci în condiţii de comuniune neumbrită de nimic. Este însă adevărat că, după căderea lui Adam şi Eva, datele problemei s-au schimbat. Nu s-au schimbat însă până la a se exalta răul.

Francois Mauriac îi critică pe teologii romano-catolici şi protestanţi care, observând că Dumnezeu foloseşte uneori răul pen­tru a ne face un bine mai mare, uită să spună că prin aceasta răul nu e nici scuzat, nici legitimat (La litterature et le peche, în vol. cit. supra, p. 2l2).

Mântuitorul nu critică învăţătura fariseilor şi a cărturarilor vremii Sale, ci le denunţă impostura, pentru că „ziceau, dar nu făceau”. Deosebea în viaţa lor binele de rău, păcatul şi răul. fiind condamnate ca atare.

Nu avem însă două vieţi, în una să căutăm adevărul şi virtutea şi în alta să le aplicăm. Avem o singură viaţă: în aceasta trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l trăim. Şi de toată rătăcirea şi greşeala aici să ne curăţim, să căpătăm iertare de la Dumnezeu.

Şi apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. De multe scăpăm. De multe ne îndreptăm. Cu greu, dar uneori şi iertăm. Voim să iertăm. Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. ,Nu sunt ca vameşul acesta” (Le. l8, ll). Care din noi scapă de această comparaţie? Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cădem tocmai când am ajuns sus!

Şi de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm! Evident, întotdeauna ne punem masca obiecti­vitătii, ne arătăm o sfântă surprindere şi scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău. Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie. Să-i punem la îndoială reputaţia, să-i smul­gem un prieten, un sprijin.

Aşa îl osândim. Îl condamnăm la osândă. Ce bine ştia Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol. „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. Să nu-l judec. Să nu-l condamn. Să nu-l vorbesc de rău!

Se zice că trei lucruri nu mai putem repara sau lua înapoi: cuvântul spus, timpul pierdut şi şansa pierdută pentru ceva ce putea fi făcut o singură dată. Cu cuvântul putem lăuda pe Dumnezeu, dar putem şi batjocori pe oameni.

O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.

Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă şi afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele.

Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: „Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de urât. Nu trebuia să te las înăuntru, animal puturos!”. Sătul acum, omul uitase binefacerea de ieri.

Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spuse nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse pădurarului: „Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine”.

Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. „S-a dus pentru totdeauna şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!”. După un an, totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preaj­ma colibei. Era vara şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire.

„Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată, rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!”. Cuvintele rănesc mai adânc şi rănile produse de ele se vindecă mai greu. Uneori nu se vindecă deloc. Pentru că nu mai pot fi luate înapoi, chiar dacă după ce le-am spus ne pare rău de ele.

Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: „Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găină. O tai pe loc şi în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să ţi-e gata curăţată”.

Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a făcut. „Vei vedea îndată; îi zise preotul. Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat”. „Imposibi”, răspunse femeia. „Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare”. „Cred că aşa este, i-a spus preotul. Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus ? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?”.

Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoştea acest Sfânt Efrem din Siria! Şi cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim şi să le analizăm noi înşine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziţii ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaşte toate ascunzişurile. Şi ne simţim bine. Simţim că ne ajută şi ne oferă mijlocul de a ne-o curaţi, învăţându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar şi cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valenţe noi, aşa cum sunt puse unele lângă altele.

Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie şi să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând şi să ne smerească minţile şi să ne arunce în genunchi căci rugăciunea se rosteşte cu metanii într-o supremă prosternare, care înseamnă în acelaşi timp micimea şi mărimea noastră, căderea şi înălţarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăşluieşte Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune.

http://jurnalspiritual.eu/rabdarea-e-vecina-cu-stapanirea-de-sine/

miercuri, 25 februarie 2015

Profetiile Shambalei in traditia tibetana si mongola

Daca suficient de multe fiinte umane vor urmari ca in aceasta perioada sa invoce lumea Shambalei si sa traiasca stari de comuniune cu Shambala, destinul tarii noastre poate fi in mod miraculos mult modificat in bine.

Acum, mai mult ca oricand, avem nevoie de ajutorul si sustinerea lumii Shambalei si a Regelui Lumii din Shambala.



Pentru ca, desi exista profetii celebre (precum cele ale lui Sundar Singh si Serafim de Sarov) care afirma ca Romania va deveni in viitor focarul spiritual principal al planetei noastre, aceleasi profetii afirma si faptul ca “aici, pe teritoriul Romaniei, va fi dusa (in plan subtil) batalia cea mai apriga”, batalia finala dintre fortele binelui si ale raului. Si trebuie sa intelegem faptul ca este vorba, de fapt ,de acelasi “razboi final” care este descris elocvent de traditionalele profetii tibetane si mongole ale Shambalei. In acest razboi final (pentru ca nu este vorba de o singura lupta), Regele Shambalei, care este totodata si Regele spiritual al planetei noastre, se va afla in fruntea armatei fortelor binelui. Regasim aceasta imagine eroica a Regelui Shambalei, calare in fruntea armatei sale, in picturile religioase tibetane si mongole. Inca de la jumatatea secolului XX, Nicholas Roerich afirma ca “generalii” armatei Shambalei au inceput sa se nasca in planul fizic pentru a participa la confruntarea finala cu fortele demoniace si satanice.

Putem intelege din perspectiva profetiilor Shambalei, corelate cu cele legate de viitorul spiritual maret al Romaniei, ca intr-un anume mod tainic fiecare dintre noi putem lua parte la aceasta lupta cu fortele raului si ale intunericului, sau altfel spus putem fi adevarati luptatori ai luminii divine.

Profetiile Shambalei in traditia tibetana si mongola

"Este scris ca manifestarea lui Maitreya va avea loc dupa razboaie. Dar razboiul final va fi acela pentru adevarata spiritualitate. Oricine se va ridica impotriva Shambalei nu va reusi sa realizeze nimic in aceasta lume. Apele ii vor spala locuinta de pe fata pamantului si nici macar un caine nu va raspunde chemarii sale. Fulgere va vedea el pe cerul ultimei sale nopti.
Si mesagerul Shambalei, a carui simpla vedere provoaca teama celor rai si perversi, se va ridica deasupra unei coloane de lumina. Fiecare dintre luptatorii Shambalei se va numi “Invincibilul”. Stapanul Shambalei insusi va veni in curand. Steagul sau flutura deja deasupra muntilor.

Atunci cand, in cel de-al cincilea an, vor aparea heralzii luptatorilor din Shambala, va trebui sa aveti intelepciunea de a-i reunoaste si de a-i intampina ca pe salvatori ai vostri. Astfel veti fi partasi la maretia si triumful lor. Atunci voi manifesta si Eu (Regele Shambalei) ca Semn al Meu, Fulgerul.

Tezaurul cunoasterii spirituale revine din Vest (Occident). Pe crestele muntilor sunt aprinse focuri de sarbatoare. Priviti catre drum – pe acolo vin purtatorii Pietrei. Deasupra altarului sunt simbolurile lui Maitreya. Din Regatul Sfant ni se va transmite momentul exact cand trebuie sa intindem covorul de intampinare. Atunci cand se va manifesta semnul celor sapte stele vor fi deschise Portile. Prin Foc imi voi manifesta Eu mesagerii. Primiti aceste profetii ale fericirii voastre!

Eu (Regele Shambalei) am multe comori, dar numai in ziua sorocita le voi revarsa asupra poporului meu. Atunci cand armatele Shambalei vor aduce cu ele Lancea salvarii, atunci voi deschide adancurile muntilor si va voi arata comorile mele, care vor fi impartite in mod egal intre voi si luptatorii Shambalei pentru ca sa traiti in armonie si dreptate. Curand va veni momentul cand eu voi da ordinul de a traversa toate deserturile. Inca de pe vremea cand toate comorile mele erau imprastiate in cele patru vanturi eu am hotarat momentul in care fiintele din Shambala vor aduna toate aceste valori. Astfel voi, oameni ai poporului Meu, pregatiti-va sacii, caci eu ii voi da fiecaruia masura sa in mod just.

Poate ca unii oameni gasesc aur, iar altii gasesc pietre pretioase. Dar bogatia cea adevarata va veni numai odata cu manifestarea fiintelor din Shambala. Atunci cand va veni vremea si ele vor fi trimise aici. Asa este scris sa fie.

Si astfel pasunile voastre se vor intinde pana in Tara Fagaduintei.
Atunci cand va vegheati turmele, nu auziti vocile pietrelor? Aceia sunt de fapt faurarii Regelui Shambalei care pregatesc pentru voi comorile care vi se cuvin.
Si cand vantul murmura printre creste, oare intelegeti voi ca, de fapt, auziti sagetile Regelui Shambalei, care va protejeaza de pericole?
Cand fulgerul va lumineaza tabara, nu stiti ca el este lumina Regelui Shambalei, atat de dorit si asteptat de voi toti?
Cui ii revine datoria de a veghea in prima noapte? Voua. Cui ii vor fi trimisi mesagerii Mei? Voua. Cine va trebui sa ii intampine? Voi.
Dinspre vest, din munti, vor veni oamenii poporului meu. Cine ii va primi cu ospitalitate? Voi. Implorati-o pe Marea Zeita Tara sa fie alaturi de voi. Hotarati-va sa va purificati inimile inainte de venirea Mea. Oricine asculta de dorintele mele isi va pregati coiful de lupta si va impleti harnasamentul cailor.
Priviti cu atentie inelele pe care le poarta cei care sunt nou veniti printre voi. Acolo unde se afla Potirul meu – acolo este salvarea si mantuirea voastra. Focuri de avertizare sunt aprinse pe munti.
Iata ca vine un Nou An. Aceia care il vor petrece cufundati in somnul inconstientei nu se vor mai trezi niciodata. Iata ca Shambala se reveleaza.

Noi nu cunoastem teama. Noi nu cunoastem deznadejdea. Dukkar, zeul cel cu multi ochi si multe brate, ne sustine cu gandurile sale luminoase. Chibzuiti aupra cuvintelor mele cu mintea purificata. Ganditi numai ganduri de lumina!

Afirm acum ca invatatura care a pornit de la Bodh-Gaya se va intoarce acolo (Este vorba aici de invatatura Kalachakra, care intr-adevar s-a “intors” acolo prin initierea acordata de Dalai Lama, care a venit din Vest). Atunci cand procesiunea care poarta imaginea Shambalei va traversa pamanturile Indiei si se va intoarce la sursa sa, atunci veti sti ca a venit timpul cand putem rosti cu voce tare cuvantul sacru Shambala. Atunci chiar si gandul indreptat catre Shambala va oferi sustinere. Atunci afirmarea Shambalei va deveni inceputul tuturor lucrurilor, iar recunostinta fata de Shambala, incheierea lor (aceasta este o referire la consacrarea fructelor actiunilor noastre catre Shambala, sau la apelarea ajutorului Shambalei, precum si la meditatia de recunostinta pe care este bine sa o facem la finalul actiunilor noastre benefice). Toate fiintele umane, de la cele mai simple pana la cele mai importante, vor fi patrunse de intelegerea invataturilor spirituale.

Shambala cea sfanta este reprezentata inconjurata de sabii si lanci. Declar acum in mod solemn ca Shambala este de neinvins. Cercul Imaginii sale se va inchide (proiectia Shambalei pe Pamant va reveni pe teritoriul Romaniei, acolo unde ea s-a aflat in trecutul indepartat). Cuvantul kalagiya va fi rostit. Stindardul Imaginii Shambalei va fi desfacut. Cei care il accepta pe Stapanul Shambalei ca Rege se vor bucura, iar cei care il desfid vor tremura de teama. Toti cei care se vor ridica impotriva Shambalei vor fi secerati. Pentru cei aflati in intuneric, flamura sa va fi simbolul suvoaielor de sange care le vor ineca pamanturile. Pentru cei care inteleg, ea va fi ca un soare arzator."


Sursa: efemeride.ro

http://caplimpede.ro/tu-esti-singurul-care-va-cunoaste-secretul-divin-al-romaniei-profetiile-shambalei-iti-spun-totul-despre-viitorul-apropiat/

marți, 24 februarie 2015

Cartea secreta rusa despre rasele extraterestri care au vizitat Pamantul de-a lungul timpului a fost descoperita.

DOCUMENTAR:
CARTEA SECRETA RUSA PRIVIND RASELE EXTRATERESTRE CARE AU VIZITAT PAMANTUL DE-A LUNGUL TIMPULUI! 

Cel care a tradus aceasta carte in limba engleza s-a intalnit in 2004 cu un ucrainean pe nume Petro. Cei doi au devenit prieteni, iar 4 ani mai tarziu au facut impreuna o excursie, ajungand la casa din Portugalia a tatalui lui Pedro care a fost diplomat rus si s-a retras in aceasta tara.

Tatal lui Pedro detinea numai putin de 58 de cutii cu documente secrete si carti vechi inca din timpul URSS. Printre aceste materiale, Pedro si prietenul sau au descoperit o carte secreta, ce era folosita de agentii de informatii sovietici si rusi, cu privire la presupusele intalniri cu extraterestrii semnalate pe Pamant de-a lungul timpului. Cartea a fost actualizata de mai multe ori, iar, in ultima perioada, actualizarile se primeau prin posta sau prin email.

Iata cateva dintre rasele extraterestre mentionate in carte:

Kurs – Este considerata a fi o rasa misterioasa. Se spune ca i-a fost interzisa vizitarea Pamantului in jurul anului 1.000 i.Hr., dar ea totusi a mai facut acest lucru pe ascuns; Liderul lor se afla printre cei mai recenti vizitatori. Ei vor sta permanent pe Pamant si vor avea un rol important in anii care o sa vina;

Mayarek- Reprezinta o rasa extrem de razboinica si de violenta. Sute de ani nu li s-a permis sa-si paraseasca planeta;

Ramay – Este o rasa extrem de pasnica, incercand sa coexiste cu oamenii. Ei au creat cultura civilizatiei mayase, invatandu-i pe mayasi despre astronomie. Dupa ce au plecat de pe Pamant, mayasii au inceput sa faca sacrificii in onoarea lor. Ultima oara au fost observati in Bora Bora in anul 2001;

Moovianthan-Kazaphic – S-au intalnit cu cel putin doi presedinti americani, dar si cu lideri sovietici. Ei au oferit americanilor si rusilor o parte din tehnologia lor avansata in schimbul rapirii unor oameni. Ei au avut un rol important in cultura tibetana si inca detin baze subterane sub muntii nostri. Ei au mai colonizat inca 40 de planete de pe alte sisteme solare;

Rak – Au vizitat planeta noastra doar de cateva ori, ultima vizita inregistrandu-se acum 1.300 de ani. Vizita lor a creat in randul teologiei islamice credinta in djinn sau “genii”. Conform unor invatatori musulmani, ei traiesc intr-o lume nevazuta, intr-o alta dimensiune dincolo de a noastra. Ei nu au mai vizitat Pamantul, intrucat sistemul lor imunitar nu s-a mai putut adapta florii si faunei terestre.

„Este datoria voastra”

Iata ce scria, in 1947, maresalul Constantin Vershinin catre subordonatii sai din Departamentul IV:
„Este datoria voastra de a investiga toate evenimentele cu privire la vizitele sau incidentele ce au ca subiect creaturi de pe alte planete sau creaturi non-terestre care se ascund pe planeta noastra. Este datoria voastra de a raporta imediat superiorului vostru orice dovada stransa in timpul investigatiilor intreprinse. Este datoria voastra de a pastra secretul absolut in timpul investigatiilor voastre, cu exceptia raportarilor catre superiorul de care apartineti. Este datoria voastra de a distruge aceasta carte in cazul in care integritatea voastra va este pusa in pericol. Pierderea aceste carti va avea consecinte serioase asupra dvs. precum si a familiei dvs”.




Sursa: evz.ro

http://caplimpede.ro/documentar-cartea-secreta-rusa-privind-rasele-extraterestre-care-au-vizitat-pamantul-de-a-lungul-timpului-video/

“O relație fără încredere este exact ca o mașină cu rezervorul gol. Poți sta în ea oricât de mult dorești. Problema este că nu te va duce nicăieri”

Încrederea într-o relație este un fel de oxigen. Este ceva fără de care nu se poate merge mai departe. Și totuși…

Văd zilnic cupluri care nu au încredere unul într-altul. Poate că se iubesc sau poate că se mint. Ideea e că la ei gelozia, minciuna și cearta sunt la ele acasă. “Și ce mai contează încă o ceartă” își vor zice ei “dacă împăcarea este la fel de dulce de fiecare dată?”

În iubire nu trebuie să fii paznic pe inima celui de lângă tine. Nu trebuie să-ți lipsească încrederea că dacă nu poți fi lipit de el 24/7 dragostea ta va ateriza în primul pat care-l cheamă pe nume. Pentru că o relație fără încredere este exact ca o mașină cu rezervorul gol: poți sta în ea oricât de mult dorești, dar nu te va duce nicăieri.

E drept că suntem oameni și suntem supuși greșelilor, că a avea încredere orbește într-un om dăunează grav sănătății inimii tale, dar crezi că rezolvi ceva dacă ești non-stop pus pe căutat nod în papură și ai impresia că din trei vorbe pe care le zice două-s minciuni?

Încrederea trebuie câștigată. Asta e un lucru sigur. Trebuie și păstrată. Asta e un lucru și mai sigur. Dar dacă pe tine te-a fript ciorba de acum 5 ani, de ce te încăpățânezi să sufli în iaurt chiar și azi? Sau, cu alte cuvinte, dacă prima ta iubire s-a dovedit o mare dezamăgire și ți-a zdruncinat încrederea în oameni, de ce să te încăpățânezi să crezi că toți oamenii sunt la fel?

Suntem diferiți. Sunt oameni care se vor încăpățâna să testeze la poligraf fiecare cuvânt pe care-l spui, dar și oameni care te vor urma legați la ochi chiar dacă-i îndrumi spre vreo prăpastie fără fund. E drept că cei din a doua categorie sunt cei mai adesea răniți, dar oare nu sunt ei mai norocoși că pot avea încredere și pot iubi din nou și din nou? Pentru că, așa cum am zis: oamenii sunt diferiți. Sunt oameni pentru care respectul este doar un cuvânt din DEX a cărui însemnătate nu o înțeleg, dar și oameni frumoși, onești, care au principii și pentru care minciuna nu are ce căuta într-o relație.

De ce să rămâi într-o relație care te ține pe loc? Oare nu ăsta e singurul scop al iubirii: să prinzi pe cineva de mână și să înaintezi cu el spre un vis comun?

 sursa
https://blogpentrusuflet.wordpress.com/2015/02/09/o-relatie-fara-incredere-este-exact-ca-o-masina-cu-rezervorul-gol-poti-sta-in-ea-oricat-de-mult-doresti-problema-este-ca-nu-te-va-duce-nicaieri/

joi, 19 februarie 2015

Constantin Brâncuşi


Pentru Brâncuşi a sculpta însemna a crea, în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină comuniune cu Natura: „Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele sale…” Aceasta reflectă dorinţa sa de a trăi direct acea realitate sacră prezentă atât în lumea exterioară omului cât mai ales în el însuşi: „Arta nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate singura realitate adevărată.” „Vrem întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit…”

„Spre imensitatea văzduhului” – aceasta este Pasărea mea.
Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul…Nu cred că voi putea izbuti vreodată…Dumnezeirea este pre­tutindeni; şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil, şi când te dăruieşti.
Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică...
Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în care trăieşte ci şi cu ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală: „Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile Lumii.” Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.” El mai este caracterizat de simplitate şi puritate: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”
Armonia şi echilibrul sunt alte caracteristici ale artei autentice: „Frumosul este echilibrul absolut.” Iar ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult valabil pentru cei care o creează: „Cei care şi-au păstrat în suflet armonia care există în toate lucrurile, vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Aceasta duce la integrarea naturală a operelor de artă în realitatea înconjurătoare: „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii…”
Arta, ca şi spiritualitatea autentică, hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta” spunea Milarepa. Iar Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare.” „Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! ” „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.”

Frumosul este echibrul absolut. Arta nu face decât să inceapă continuu.
Arta – poate cea mai desăvarşită a fost concepută in timpul copilăriei umanitatii, caci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta in sculpturile mele. Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

Voim intotdeauna să inţelegem ceva, insă nu este nimic de inţeles.
Tot ceea ce puteţi contempla aici, in Atelier, are un singur merit: că este trăit...
As vrea ca lucrările mele să se ridice in parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pămant, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut dar toata lumea să simtă necesitatea si prietenia lor, că ceva ce face parte din sufletul Naturii...
In sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie ,nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poti culege de oriunde şi oricând.
Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanenţei noastre copilării in viaţă. Plăcerea cu care lucrează artistul este insăşi inima artei sale.
Fără inimă nu există artă ! şi cea dintai condiţie este să iţi placă ţie, să indrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta, iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.
A vedea in depărtare este ceva, insă a ajunge acolo, este cu totul altceva.
Simplitatea nu este un scop in artă, insă ajungi la simplitate fără de voia ta, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.
Simplitatea este in sine o complexitate si trebuie să te hranesti cu esenţa ca să poţi să ii inţelegi valoarea. Simplitatea in artă este, in general, o complexitate rezolvată.
Nu trebuie să silim materialele să vorbească in limba noastră - ci trebuie sa le ducem pană la acel punct, unde alţii vor inţelege limba lor. Nu poţi să faci ceea ce vrei tu să faci, ci numai ceea ce iţi permite materialul. Nu poţi să faci din marmoră ceea ce ai vroi să faci din lemn --şi nici din lemn ceea ce ai vroi să faci din piatră. Opera de artă necesită o uriaşă răbdare şi mai presus de orice o inverşunată luptă impotriva materialelor şi nu poţi să duci această luptă decât dacă foloseşti tăietura (cioplirea) directă.
Modelajul, este mai usor, permite revenirea, corectura, schimbarea - adaosul, pe când tăietura directă impune o confruntare fără de milă intre artist şi materialele pe care el trebuie să le invingă şi, aici, este necesar mestesugul... in fond, dacă te gandesti bine, nu au existat decât admirabili artizani in sculptură, nu mari artişti. Iar decăderea acestei arte, a sculpturii a inceput odata cu abandonarea acelei tăieturi directe, care ii permite sculptorului să caştige, cu fiecare dintre operele sale, propria sa victorie asupra materialelor

Constantin Brancusi a ascuns mesaje secrete in interiorul operelor sale. Opere precum “Coloana infinitului”, “Masa tacerii”, “Poarta sarutului” contin coduri secrete pe care autorul a vrut ca noi sa le descoperim.
Aceste monumentale opere de arta au fost facute special pentru a transmite anumite mesaje. Niste mesaje care, conform lui Brancusi, ar fi ajutat omenirea sa evolueze.
La fel ca Pitagora si ca Leonardo da Vinci, Brancusi considera geometrica ca fiind principala modalitate prin care Universul creaza. Brancusi era adeptului numarului de aur care sta la baza vietii, dar si a unor mari monumente antice precum marile piramide din Egipt si Mexic, dar si a catedralei Notre Dame din Paris.
Artistul a folosit numarul de aur ca un mesaj in speranta ca in viitor va fi decodificat.”Aceluia care nu găseşte cheia, eu nu am cum să i-o ofer” este una dintre mărturisirile celebrului sculptor. La inaugurarea “Coloanei infinite” intrebat fiind de ce ce nu a pus ceva în vârful lucrării, un soldat sau un vultur, Brâncuşi replică cu o ironie fină: “Vă rog să mă scuzaţi, dar e imposibil. Eu nu pot vedea în vârful coloanei mele niciun soldat şi niciun fel de pasăre . Nu ştiţi ce vă las eu vouă aici.”
Aceasta ultima afirmatie a dat apa la moara unora dintre oamenii de stiinta ai momentului, facandu-i sa caute intelesul ascuns al operelor de arta create de sculptor. Iar daca cauti gasesti.
Asa ca cei care au cautat au gasit faptul ca operele de arta ale lui Brancusi s-au bazat pe proportia divina.
Proportia divina sau numarul PHI.
Numarul PHI este considerat numarul de aur si da proportia divina, avand valoarea de 1,618034, fiind folosit in varianta scurta 1,618. Aceasta valoare este cunoscuta si ca seria lui Fibonacci. Valoarea lui PHI este gasita peste tot in natura. Corpul uman, plantele, fauna respecta aceasta proportie de aur.
Proportiile corpului uman sunt o dovada extraordinara cu privire la aceasta valoare (vezi Omul vitruvian al lui Leonardo da Vinci): ombilicul imparte corpul in sectiunea de aur (distanța de la ombilic la genunchi și distanța de la genunchi la sol, distanța de la ombilic la sol și distanța de la ombilic la genunchi) înălțimea corpului și distanța de la umăr la degetul mijlociu şi distanța de la linia umerilor la vârful capului și lungimea capului sunt alte exemple. Alt exemplu il reprezinta segmentele brațului și ale palmei care sunt proporționate în secțiunea de aur.
Numarul PHI a fost descoperit in timpul scolii lui Pitagora (secolul VI î.e.n.), care avea ca simbol steaua pentagonală regulată cu varful in sus. Raportului dintre lungimile segmentelor de dreaptă ale stelei pentagonale regulate este PHI. Unghiul de 36 de grade, steaua pentagonală, pentagonul regulat şi dodecaedrul ţin de familia acestei proporţii considerate divine.

“Coloana infinita” situata pe Calea Eroilor in Targu Jiu este realizata din fonta si otel. Aceasta este alcatuita din 16 elemente, desi initial s-a crezut ca este formata din 17 elemente. Primul si ultimul element (sunt semielemente) sunt in realitate unul singur desi sunt amplasate in locuri diferite. Daca alaturam cifrei 16 (numarul elementelor “Coloanei”) inaltimea fiecaruia dintre celelalte 15 elemente intregi, in forma de romburi, adica 1,8 metri, obtinem 16 1,8 – exact cifrele care contin valoarea PHI.
Conform lui Gyorgy Tozser (cercetator fascinat de persoana si operele lui Brancusi) structura fiecarui element face trimitere la dodacaedru (care este simbolul Universului) si la unghiul sau de 36 de grade. “În Coloana Infinită, unghiul de 36 de grade este în structura tuturor rombaedrelor. Brancuşi a utilizat unghiul de 36 de grade, unghiul la varf al trunchiurilor de piramidă”, ne explcă acesta.

Tot in acelasi parc din Targu Jiu se afla si “Masa Tacerii” o alta opera extraordinara de-a lui Brancusi. Conform aceluiasi Gyorgy Toszer, “Masa Tacerii” reprezinta “proiecţia sferei care include dodecaedrul, adică universul. Scaunele sunt de fapt cele 12 cercuri circumscrise pentagonului dodecaedrului”.

Astfel, “Masa Tăcerii” are cel mai adânc conţinut filosofic, obţinut printr-un cerc central şi alte 12 cercuri periferice. Acest grad de abstractizare numai şi numai prin utilizarea dodecaedrului se putea obţine. Iar profilul scaunelor (clepsidra) sugereaza nimic altceva decat trecerea Timpului”, susţine Tozser.
“Poarta Sarutului” ascunde proportia divina in raportul dintre semilungimea grinzii şi grosimea acesteia. Pe fiecare latură mare a părţii inferioarei a coloanei sunt inscripţionate câte 16 săruturi înşiruite. Dacă la acestea le adunăm pe cele două de pe stâlpi se ajunge la cifra 18, alaturând ambele numere (adică 16 si18), obtinem iarăşi 1618.
“Ochii alipiti” de pe stalpii portii reprezentaţi prin alăturarea a două semicercuri ori printr-un cerc barat, sunt în acelaşi timp o reprezentare artistică a simbolului grecesc Φ, prin care matematicienii antichităţii îl exprimau pe 1,618.

Brancusi, precum si alti mari artisti ai lumii, era interesat de nemurire si de Univers. Artistul se simtea un vrednic urmas al civilizatiei lui Zamolxis asa ca si-a dorit sa urmeze mereu binele şi să realizeze fapte ce nu au moarte caci omul este in esenta lui nemuritor.


miercuri, 18 februarie 2015

De ce trăim? Aceasta este una dintre întrebările profunde , pe care copiii le adresează părinţilor.

De ce trăim? Aceasta este una dintre întrebările profunde , pe care copiii le adresează părinţilor. Cel care caută de asemenea sensul vieţii, poate răspunde copiilor.

Mamă, de ce trăim? Această întrebare ia mama prin surprindere. În mijlocul unui tramvai zgomos. Tare şi clar! Şi toţi aud această întrebare. Toţi ceilalţi pasageri din jur aşteaptă curioşi răspunsul mamei. La fel ca şi copilul. Iar tensiunea creată este aproape tangibilă. Mama se gândeşte: Ce Dumnezeu voi răspunde acum? În acest mediu. Dar există totuşi un răspuns? Sau mai degrabă i-ar distrage atenţia schimbând subiectul: putem vorbi despre asta mai târziu, dragostea mea ...
Copiii întreabă. Ei au multe întrebări. Odata ce pot vorbi şi îşi pot exprima gândurile, ei cer părinţilor, bunicilor, cadrelor didactice, ba chiar persoanei care se află alături în tramvai. Ei aproape bombardează cu întrebări. Ei vor ca adulţii să le explice lumea. Arată-mi! Spune-mi! Cum, de ce? De ce nu?

Dar ce le putem răspunde?


Căutând răspunsuri

Pentru aceste întrebări foarte profunde şi ample, adulţii nu au un răspuns imediat. În unele cazuri au un răspuns la toate. Uneori ei reactionează neajutorat, uneori ostil: Nu întreba atât de mult, nu întreba atât de stupid. Uneori sunt încurcaţi: Ce pot să spun? Ce cuvinte să folosesc? Fiecare cuvânt, brusc devine foarte important. Pentru că există întrebări importante. Viaţa are probleme. Are întrebări majore cărora omul le poate căuta răspuns întreaga viaţa.

"Trăim ca să creştem", explică mama în tramvai. "Ca o omidă mică, care va deveni un fluture frumos. Sau ca o floare ce caută lumina soarelui, astfel încât să poată înflori ". Există multe exemple care pot ajuta unei explicaţii. Atunci când cineva căută un răspuns, poate face apel la experienţele familiare, personale, la cunoaştere, religii, scrieri biblice sau alte scrieri sacre, la natură, cărţi de ştiinţă şi poveşti.

Altcineva poate căuta răspunsuri în sine însuşi.


De la inimă la inimă

Întrebările copiilor poate ne reamintesc de ceva, ating ceva foarte adânc ascuns în inimă, pentru că sunt întrebări de la inimă către inimă, care aşteaptă un răspuns de la inimă la inimă. Ele sunt de o vârsta mai mare decât vârsta omului. Cel care le-a experimentat el însuşi, poate să le spună copiilor. Oricine a căutat răspunsuri în el însuşi, poate încuraja copilul să-şi găsească calea în propria sa fiinţă interioară şi să o urmeze.

Pe această cale răspunsurile de viaţă există şi pot fi descoperite. Chiar şi răspunsul la întrebarea: de ce trăim? Un om care a urmat o călătorie lăuntrică, poate spune despre ea copilului astfel: "Da, Dumnezeu există. Fiecare persoană de pe Pământ trebuie să fie unul dintre maeştrii - constructori ai lui Dumnezeu. Care să ajute la construirea marii Creaţii a lui Dumnezeu însuşi "


Orice persoană are o misiune de viaţă

O astfel de persoană a învăţat că fiecare are o misiune specială, o sarcină individuală în viaţa sa. Viaţa are drept scop găsirea aceastei sarcini şi aducerea ei la îndeplinire. Această sarcină nu are de-a face numai cu sine însuţi, ci întotdeauna şi cu persoanele pe care le cunoşti şi pe care urmează să le cunoşti.

"Dacă doreşti să-ţi găseşti misiunea ta în viaţă, întreabă ce poţi oferi acestor oameni", poate spune mama. Aceasta este cea mai importantă informaţie care poate fi transmisă copiilor aflaţi în căutarea unor răspunsuri. Cel care urmează această idee, va afla că oamenii au nevoie de el în multe feluri. "Tu sunt indispensabil pentru confraţii tăi", este o cunoştinţă care poate aduce maturitate chiar şi persoanelor tinere.

http://www.lectorium.ro/filozofia-rosicruciana/viata-spirituala/cand-copii-intreaba-despre-semnificatia-vietii



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Testul dominanței emisferei cerebrale

Care este emisfera ta dominantă, stânga, dreapta sau cele două sunt echilibrate? Aici este un test pe care îl poți face ca să afli. Traducerea chestionarului o poti descărca aici.
Right Brain/ Left Brain Quiz
The higher of these two numbers below indicates which side of your brain has dominance in your life. Realising your right brain/left brain tendancy will help you interact with and to understand others.
Left Brain Dominance: 6(6)
Right Brain Dominance: 7(7)
Right Brain/ Left Brain Quiz
Cum se procedează: Citește fiecare descriere sau caracteristică și selectează, fără să stai pe gânduri, răspunsul care ți se potrivește cel mai bine în momentul prezent. Răspunsurile tale vor fi evaluate în mod automat iar la finalul testului vei primi un scor. Indiferent care este numărul mai mare și cât de mare sau mică este diferența între cele două numere, scorul mai mare indică care este emisfera ta cerebrală dominantă. În cazul în care numerele sunt apropiate, înseamnă că utilizezi ambele emisfere ale creierului aproape în mod egal. În cazul în care testul indică un scor mai mare pentru emisfera dreaptă, atunci trebuie să alegi înregistrările pentru partea dreaptă a creierului - Right (Rt) Hemisphere Dominant - și invers, cei care au scorul mai mare pentru emisfera stângă vor descărca varianta pentru emisfera stângă - Left (Lt) Hemisphere Dominant. Doar în cazul în care cele două numere sunt identice, descărcați varianta, Balanced Hemispheres – Emisfere echilibrate. http://www.freemp3go.org/balancing-left-right-brain-hemisphere-integration-2-mp3/

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

MESAJ

Dragi prieteni,

Pentru ca am observat ca zilnic dispar Documentare, Carti sau alte Materiale de pe internet sau se Restrictioneaza anumite Linkuri, va recomand sa salvati CAT MAI MULTE FISIERE fiecare pe calculatorul lui sau pe unitati de memorie ( stick-uri, hard disk-uri externe etc) - astfel incat cand vom avea nevoie de ele sa ni le putem transmite reciproc.
Acelasi lucru il recomand prietenilor de pe yahoogroups salvati-va materialele importante postate, mai ales atachments, files, photos etc, salvati URGENT pentru ca veti pierde informatiile curand, eu am primit mesaje explicite de atentionare in acest sens de la admin yahoogroups.

CU DRAG,
admin

Acest videoclip este un dar din suflet pentru suflete.

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com