Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 23 noiembrie 2014

“Cunoaştere spirituală a lumii”

Ştiinţa spirituală - 
faţă de mărturisirea de credinţă şi faţă de ştiinţă

Sufletul uman nu a avut totdeauna aceleaşi capacităţi ca astăzi. Mai înainte oamenii au avut o clarvedere veche, difuză. Stările de veghe nu erau, în timpurile anterioare, ca astăzi. Obiectele erau înconjurate de o aură eterică. Între starea de veghe şi cea de somn omul trăia în lumea spirituală şi era acolo între fiinţe divin-spirituale. Pe atunci omul nu ştia numai din povestiri, ci din experienţă directă că există lumi spirituale. Cu cât mergem mai departe în trecut, cu atât îl vedem pe om mai mult în lumea spirituală. Dar apoi porţile lumii spirituale se închid treptat în faţa lui. S-ar putea da destul de exact acel interval de timp. Un proverb spune că natura nu face salturi. Acest proverb este inexact şi necorespunzător. Acolo unde o frunză verde devine floare, este prezent un salt, şi aşa este pretutindeni.

Această stingere a clarvederii s-a petrecut treptat, dar, în medie, ea a încetat la un timp bine definit care poate fi dat ca anul 3101 î.Chr. Atunci oamenii au pierdut vechea lor clarvedere. Înainte de acest timp mai era prezentă o clarvedere obscură, ca o amintire a unei clarvederi şi mai vechi. În epoca anterioară oamenii vedeau într-adevăr limpede, clar, în lumea spirituală. Şi a existat un timp mai în trecut, în care oamenii vedeau lumea fizică drept ceva cu totul neimportant. Aceasta a fost epoca de aur. Acesteia i-a urmat epoca de argint, în care oamenii mai puteau încă vedea în lumile spirituale. Apoi a venit epoca de bronz, în care oamenii aveau o amintire despre vechea clarvedere, şi după aceasta – începând cu 3101 –, a urmat o altă epocă, epoca noastră, în care porţile lumilor spirituale s-au închis complet.
Krita Yuga este prima epocă, epoca de aur; a doua, Treta Yuga, epoca de argint; a treia, Dvapara Yuga, epoca de bronz; a patra, Kali Yuga, numită şi epoca întunecată, începe la anul 3101 î. Chr. În cadrul epocii întunecate trebuie să găsim ceva ce nu era posibil în nici o altă epocă: după trei mii de ani de la începutul acestei epoci găsim evenimentul de pe Golgota.
 În anul 1899 Kali Yuga s-a încheiat. În oameni se pregătesc noi forţe; dar nu numai acele forţe despre care este scris în “Ştiinţa ocultă” că pot fi dobândite prin educaţie ocultă. În următoarele decenii anumiţi oameni vor spune că ei îi văd pe oameni cu totul altfel. Nu le va mai fi suficientă ştiinţa obişnuită. Oamenii vor vedea, treptat, trupul eteric. Unii vor vedea diverse lucruri ca premoniţie, vor spune cuvinte de proorocire, ş.a.m.d. Aceste lucruri vor apărea treptat. 

Sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală.

Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două aspecte se deosebeşte ştiinţa spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să îi dea ca speranţă şi încredere.

Ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat.
Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire. 

Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.

Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.

Cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni?
 Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă, anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditaţiei, sufletul său rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.
Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.
Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând, dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou dimineaţa.
Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul rămâne conştient la adormire, pentru că  în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii spirituale.
La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Fiinţa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul, în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.

Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.


Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? 
Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum picătura pierde din consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta 

spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos; totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum.
Aceasta este metoda rozecruciană.

În vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere.
Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria, 
încrederea şi prospeţimea vieţii precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.
Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.
 ...
Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voieşte în mine, ci Christos.
Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.
Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.

sursa

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

,,Jocul de-a Dumnezeu”


,,Jocul de-a Dumnezeu” care ne îngrozeşte.
Oameni modificaţi genetic trăiesc deja printre noi. De la diagnosticul medicului Igor Gundarov şi relatările ziariştilor ruşi, potrivit cărora Iuşcenko ar fi infectat elita ucraineană şi internaţională din anturajul său, să trecem la jocul de-a Dumnezeu care îngrozeşte şi mai mult, practicat de savanţii străini. 
Potrivit statisticilor, la nivel mondial, peste cinci milioane de copii au venit pe lume în urma fertilizării in vitro (F.I.V.), tehnică ce afectează indiscutabil familia creştină tradiţională, demnitatea umană şi, implicit, ordinea naturală şi socială. 
O clinică de fertilitate din New Jersey monitorizează în secret primii oameni modificaţi genetic, născuţi în diferite colţuri ale lumii printr-o nouă tehnică numită transfer citoplasmatic, sperînd să afle cît mai multe informaţii despre efectele pe termen lung ale controversatului experiment, scrie „Medical Daly”. Este vorba de treizeci de copii concepuţi în eprubetă înainte de interzicerea, în 2001, de către autorităţile S.U.A., a folosirii tehnicii F.I.V., dat fiind faptul că procedura generează în timp efecte terifiante asupra copiilor. 
Prin noua metodă a transferului citoplasmatic savanţii au modificat genomul uman, alterînd practic structura speciei noastre. Primul copil care a fost conceput prin transfer citoplasmatic s-a născut în 1997 în urma unui experiment realizat de clinica Saint Barnabas din New Jersey şi a fost diagnosticat în 2002 cu o tulburare de comportament similară autismului şi cu alte deficienţe majore. 
De la începutul acestui an, clinica din New Jersey, condusă de medicului Serena Chen a început să urmărească starea copiilor concepuţi la clinică. Dacă transferul citoplasmatic va fi aprobat, va duce la naşterea copiilor care vor avea, din punct de vedere biologic, trei părinţi. 
Experimentele embriologiei moderne vor crea monştri 
Transferul citoplasmatic presupune transferarea unei părţi din ovulul unei femei în ovulul altei femei. Partea sănătoasă din ovulul femeii donator este folosită pentru a suplini partea nefuncţională din ovulul mamei. Practic, din două ovule se formează unul singur, iar copilul are două mame şi un tată. După ce ovulul va fi fecundat, embrionul va conţine 99% din A.D.N.-ul părinţilor biologici, dar şi A.D.N. mitocondrial din ovulul femeii donator. Problema este că un copil născut astfel are mai mult A.D.N. mitocondrial decît este natural, acesta venind de la ambele femei. Genele care sînt în plus vor fi asimilate în genomul copilului şi apoi transmise mai departe urmaşilor săi. 
În cadrul unei conferinţe medicale de la Istanbul s-a anunţat că pînă în anul 2012 („de la naşterea în 1978 a lui Louise Brown – primul copil conceput prin fecundare artificială), cinci milioane de copii s-au născut în toată lumea în urma tehnicilor de fertilizare in vitro. [...] 
Potrivit Societăţii Europene de Reproducere Umană şi Embriologie (E.S.H.R.E.), aproape 350.000 de copii se nasc în fiecare an în urma fertilizării in vitro, respectiv 0,3% din cele 130 de milioane de bebeluşi născuţi în întreaga lume”. 
Dagan Wells, expert în tratamente de fertilitate de la Oxford University, a precizat că este necesară furnizarea unor informaţii din ce în ce mai clare asupra acestei metode: 
„Este urgentă începerea unei analize a consecinţelor pe termen lung asupra copiilor născuţi prin fertilizare artificială şi care acum au crescut mari. Ar trebui să ţinem cont pe lângă daunele fizice şi de posibilele consecinţe psihologice.”
„Joaca de-a Dumnezeu” practicată iresponsabil de embriologia modernă şi adepţii ei, prin crearea de vieţi umane în eprubetă, ar putea fi scăpată de sub control, ducînd, inevitabil, la apariţia unor monştri cu severe boli somatice şi psihice. 

SURSA

vineri, 21 noiembrie 2014

AMABILITATEA

Forţa benefică nesfârşită a AMABILITĂŢII

Pe nedrept subestimată sau pur şi simplu uitată, amabilitatea este şi rămâne acea tainică lumină a sufletului, care îi uneşte pe oameni prin intermediul bunăvoinţei şi îi călăuzeşte către armonie lăuntrică şi fericire.

Atunci când este privită în lumina legii oculte a rezonanţei, amabilitatea ni se dezvăluie ca fiind o stare ce evidenţiază procesele subtile tainice de rezonanţă cu focarele energiei binelui şi a armoniei ce există în Macrocosmos. Dincolo de toate acestea, în zilele noastre, amabilitatea este privită ca o slăbiciune, mai ales de către cei materialişti, egoişti, sceptici sau meschini. Totuşi, a fi mai mereu amabil este şi rămâne una dintre cele mai puternice şi eficiente modalităţi de interacţiune binefăcătoare dintre oameni. Cu toate că amabilitatea face parte din educaţia elementară a celor „şapte ani de acasă” şi este o cerinţă de bază a societăţii şi chiar a culturii religioase, mulţi dintre noi tratăm ideea amabilităţii cu indiferenţă. Acest aspect este ciudat dacă luăm în consideraţie faptul că amabilitatea este totuşi o virtute pe care merită să o trezim, să o amplificăm, manifestând-o după aceea în permanenţă. Chiar dacă ideea amabilităţii ne apare în teorie ca fiind frumoasă, în practică se poate constata cu uşurinţă că manifestarea constantă a unei stări de amabilitate se loveşte adesea de ironie, de răutate şi chiar de ipocrizie.

Atunci când vin în contact direct cu violenţa din lumea în care trăim, cu răutatea şi egoismul care au tendinţa să se amplifice pe zi ce trece, ideile sublime nobile şi bunele sentimente lasă adeseori loc durităţii, indiferenţei şi unei răceli devastatoare. Este oare cu putinţă să ne păstrăm magia inefabilă ce a fost deprinsă în zilele copilăriei, fără a ne lăsa să fim striviţi de dura realitate înconjurătoare? Răspunsul este un DA hotărât, dar pentru aceasta este necesar să înţelegem în prealabil şi să controlăm energiile tainice care intră în joc de fiecare dată, în cadrul procesului interacţiunii noastre cu lumea. Încă de la început, este necesar să reţinem că atunci când manifestăm mai mereu o stare de amabilitate, beneficiem totodată noi înşine, într-un mod nebănuit, de pe urma proceselor benefice de rezonanţă ocultă pe care ni le dăruim totodată nouă înşine. Marii înţelepţi şi marii yoghini ai acestei planete au afirmat adeseori că tot ceea ce dăruim celorlalţi bun şi frumos, totodată ne dăruim în simultaneitate nouă înşine. Acest aspect este însă valabil şi atunci când dăm celorlalţi răul, otrava şi zgura pe care le atragem prin declanşarea unor procese de rezonanţă negative în propriul nostru univers lăuntric.

Să fii cel mai bogat, să fii cel mai frumos, să fii primul în tot şi în toate… gândind că întotdeauna scopul scuză mijloacele… şi să arăţi o totală lipsă de consideraţie şi bun simţ faţă de ceilalţi – iată ţelurile şi modalitatea mizerabilă pe care o promovează societatea, pentru a duce toate acestea la îndeplinire. În zilele noastre, mulţi oameni au tendinţa să considere că este „puternic” mai ales acela care îşi striveşte într-un mod cinic şi cu multă cruzime oponenţii. Aşa se comportă mai ales aceia care afirmă pentru ei înşişi, în taină, că de fapt scopul scuză mijloacele, oricât ar fi acestea de josnice. Totuşi, cei înţelepţi afirmă că puterea benefică, divină – cea adevărată – nu are nevoie să fie exercitată într-un mod silnic, în mod forţat, asupra celorlalţi pentru a-şi face simţit efectul. Dacă privim cu atenţie şi luciditate dincolo de aparenţe, ne putem da seama cu uşurinţă că a te folosi de puterea despotică, silnică pentru a smulge unele servicii sau avantaje de la anumite fiinţe umane nu reflectă în fond decât incapacitatea de a obţine toate acestea prin forţe proprii. O astfel de putere tiranică, silnică, ce este exercitată asupra celorlalţi, este de fapt vectorul mascat al tiraniei. Toţi despoţii ştiu sau măcar şi-au putut da seama la un moment dat că vine un moment inevitabil, în care victimele întorc scârbite spatele opresorului şi, până la urmă, tirania, oricât ar fi ea de îngrozitoare, conduce în mod inevitabil la însingurare.

În fond, dacă analizăm cu atenţie şi luciditate, ne putem da seama că nimănui nu-i place să fie manipulat sau dominat. Dat fiind cinismul şi îndârjirea manipulatorului, mai devreme sau mai târziu, fiinţele umane  îşi dau seama de realitatea insidioasă a procesului de manipulare. La scurt timp după aceea, fiinţele umane se depărtează scârbite de tiran, de despot, iar însingurarea în care acesta se cufundă pe zi ce trece duce la vulnerabilitate. Dată fiind ipostaza în care se complac, tiranii nu-şi dau seama că întotdeauna suntem mai puternici atunci când suntem buni, atunci când facem bine, iar această putere devine şi mai mare atunci când suntem fraterni şi uniţi. Cei tiranici, despoţii, care îşi folosesc fără încetare puterea efemeră pe care o au la dispoziţie în rău pentru a-i domina pe ceilalţi sau pentru a-i teroriza, sfârşesc întotdeauna singuri, chinuiţi şi vulnerabili. Puterea cea rea, puterea cea silnică, ce este exercitată acum pentru a-i forţa pe ceilalţi adeseori prin intimidare, iar alteori chiar prin frică să ne sprijine în îndeplinirea dorinţelor noastre egoiste, se dovedeşte a fi, pe termen lung, o slăbiciune care ne face să ne cufundăm într-un abis infernal, înfricoşător. Tocmai de aceea, un gânditor a spus: „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.”

Este necesară, pentru cel care îşi vrea binele, renunţarea la poziţia de forţă dominatoare, despotică
Adeseori, ignoranţa în care ne complacem nu ne permite să ne dăm seama că ipostaza de forţă dominatoare, despotică, pe care o exercităm asupra celorlalţi, este de multe ori invers proporţională cu forţa pe care o exercităm asupra  noastră înşine.
 Aşadar, cu cât o fiinţă umană doreşte din toate puterile să-i conducă pe ceilalţi, cu atât va fi mai neputincioasă în ceea ce priveşte modul în care se conduce pe sine însuşi. Cei înţelepţi şi-au dat seama cu mii de ani în urmă de un adevăr fundamental. În fond, ce interes ai mai putea avea să urmăreşti să-i domini în diferite moduri pe ceilalţi, atunci când tu însuţi eşti cufundat într-o stare de pace profundă şi pe deplin împăcat cu tine însuţi? O fiinţă umană care a atins această stare armonioasă profundă nu simte niciun fel de interes să-i domine, în nu contează ce mod, pe ceilalţi, pentru că ea ştie că atunci când multiplicăm numărul de fiinţe umane pe care le dominăm, multiplicăm totodată şi problemele care ne apar inevitabil.

Prin urmare, renunţarea la poziţia de forţă dominatoare, tiranică, ce este exercitată asupra celorlalţi ne este benefică. Dincolo de această ipostază, o atitudine de forţă benefică, ce contează chiar foarte mult, este aceea pe care o exercităm asupra noastră înşine atunci când urmărim să ne transformăm sau să dobândim un control excelent asupra noastră. Datorită ei şi unei atenţii stăruitoare, fiecare dintre noi îşi poate transforma defectele în calităţi şi, prin declanşarea unor procese benefice de rezonanţă în propriul univers lăuntric, poate triumfa asupra propriilor temeri. Ulterior, aceasta ne permite să deschidem larg porţile liniştii interioare.


Cu extrem de rare excepţii, marea majoritate a filosofiilor nu se aplică într-o manieră absolută, tocmai de aceea niciuna nu neagă paradoxurile. Având în vedere acest aspect, amabilitatea trăită intens şi profund nu poate şi nu trebuie să fie decât o manifestare sinceră a voinţei noastre stenice. Căci dacă ne vom forţa să o manifestăm ca pe un mecanism de protecţie sistematică în faţa opresiunii, nu  vom reuşi, cel mai adesea, decât să ne umplem de suferinţă şi de frustrări. Starea de amabilitate despre care vorbim trebuie însă să fie dublată de o sui-generis atitudine de forţă benefică şi fermă interioară, cu ajutorul căreia pot să fie ţinuţi la o anumită distanţă profitorii şi eventualii exploratori. Forţa benefică ce se manifestă asupra ta însuţi sau altfel spus curajul de a triumfa mai mereu asupra propriilor defecte şi asupra propriilor temeri reprezintă un mijloc privilegiat de a ne sustrage complet, atunci când ne confruntăm cu sfera nefastă de influenţă subtilă a persoanelor rău intenţionate. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere că uneori în viaţă apar şi situaţii ce ne zdruncină din temelii principiile şi ne obligă să reacţionăm într-un mod neprevăzut. Aceasta implică, aşadar, să fim pregătiţi să oferim lecţia de viaţă corespunzătoare acelora care ne deranjează, dar trebuie să veghem să facem aceasta, de fiecare dată, cu o stare de detaşare implicată. Înţelegând în profunzime aceste mecanisme tainice, trebuie tocmai de aceea să ştim să facem totdeauna din energia subtilă a stării de amabilitate, cu care intrăm în rezonanţă, atunci când o manifestăm cu putere, o adevărată forţă, care ne permite să devenim invulnerabili şi chiar să triumfăm, atunci când toate celelalte mijloace au fost epuizate.

Într-o societate care este atât de competitivă cum este societatea în care trăim, renunţarea completă la poziţia de forţă dominatoare, preponderent egotică poate apărea, pentru unii, ca fiind o formă deabandon. Nu-i nimic. Mai târziu vă veţi convinge că, în realitate, nu este deloc aşa. Pe măsură ce vom experimenta de un anumit număr de ori această stare, ne vom putea da seama că, într-un mediu în care marea majoritate a fiinţelor umane caută să se protejeze, atacând cu anticipaţie, o modalitate extraordinară şi cel mai adesea nebănuită de a ne manifesta fără a avea concurenţi este aceea de a  fi noi înşine amabili. Experimentând intens şi profund starea de rezonanţă ocultă, pe care o declanşează în universul nostru lăuntric, vom descoperi apoi că adevărata amabilitate spontană şi chiar jucăuşă nu reprezintă de fapt o slăbiciune, ci este o opţiune net armonioasă, care totodată ne permite să oferim altora ceva bun şi minunat, care se manifestă atunci prin noi, datorită proceselor de rezonanţă ce se declanşează mai ales atunci când ceilalţi nu ne răspund cu aceeaşi monedă. Dacă vom privi cu multă atenţie anumite atitudini, vom descoperi că atât răutăţile, cât şi atitudinile dizarmonioase pe care unele fiinţe umane le exprimă la un moment dat faţă de noi nu sunt în fond decât reacţia penibilă a feluritelor lor suferinţe interioare. Prin urmare, a răspunde la prostia pe care ele o manifestă, tot prin prostie, o astfel de reacţie din partea noastră nu numai că ne coboară şi, prin repetare, ne face să devenim chiar şi noi nişte proşti, dar totodată nu face decât să prelungească şi chiar să amplifice situaţiile neplăcute pentru noi înşine.

În lucrarea sa „Dialoguri inspiratoare cu îngerii”, îngerul îi spune la un moment dat Gitei Malasz: „Fiţi foarte atenţi, căci trebuie să vă daţi seama că fiecare gest acţionează. Chiar şi un gest călduţ, chiar şi un gest serios, chiar şi un gest neglijent, orice gest acţionează. Chiar şi atunci când vi se pare că el nu acţionează. Totul acţionează, atunci când omul acţionează.” Ştiind aceasta, trebuie să avem în vedere că fiecare gest spontan şi plin de amabilitate acţionează. Binele pe care îl facem şi pe care totodată ni-l facem, atunci când manifestăm o stare de amabilitate, ne întăreşte, ne consolidează fiinţa, în timp ce orice atitudine rea este nefastă şi ne distruge. Mai presus de aceste principii morale, noţiunea de bine şi de rău îşi găseşte de fiecare dată ecoul în universul nostru lăuntric prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă, pe care le declanşează în mod inevitabil în noi. De fapt, mulţi dintre noi cunoaştem chiar foarte bine dinainte ceea ce este just sau ceea ce este nejust şi simţim, fie atunci când facem ceva rău, fie atunci când facem ceva bun prin acţiunile noastre. Atunci când facem ceva rău, aceasta se cristalizează apoi în noi, atât sub forma unor energii chinuitoare, cât şi sub forma unei vinovăţii din ce în ce mai mari, care în timp începe să ne apese inima, ne înăbuşă sufletul şi apoi ne îndepărtează de natura noastră reală, împiedicându-ne să mai fim fericiţi. 

Cei care i-au înţeles secretele şi o savurează prin experienţă directă, au putut să-şi dea seama că amabilitatea nu a fost şi nu este niciodată o slăbiciune. Atunci când manifestăm stări profunde de amabilitate, ne transformăm totodată pe noi înşine. Transformările care apar în fiinţa noastră prin manifestarea stărilor de amabilitate sunt inevitabile. Reuşind să fim amabili, învăţăm în acelaşi timp să fim generoşi, răbdători şi toleranţi, iar în timp această atitudine ne ajută să ne dezvoltăm curajul de a fi noi înşine, împotriva  tuturor obstacolelor. Prin manifestarea unei stări profunde de amabilitate, refuzăm atitudinea de culpabilitate ce este produsă de faptele sau gesturile noastre injuste şi ne deschidem astfel porţile fericirii şi ale speranţei.

Întocmai ca şi toate celelalte adevăruri tainice, o stare de amabilitate puternică şi copleşitoare îşi produce, cu timpul, efectele pe care nimic nu le poate opri, deoarece mulţi dintre noi aspirăm mereu să fim fericiţi. O astfel de minune se petrece doar dacă oferim mereu ceva bun şi minunat, care este atras în noi înşine prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă, pe care le declanşează în fiinţa noastră amabilitatea. Manifestarea unei stări profunde de amabilitate reprezintă pentru fiecare dintre noi o garanţie absolută a acestei realizări. Cu ajutorul amabilităţii este posibil să transformăm cu uşurinţă inima fiinţelor umane şi chiar lumea întreagă.

profesor yoga Gregorian Bivolaru
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5904


joi, 20 noiembrie 2014

DINCOLO DE TRUPUL MATERIAL SUNTEM FIINŢE DE LUMINĂ

Conexiunea la Lumina lăuntrică ne înlesneşte Cunoaşterea, 
dincolo de ceea ce evocă lumea vizibilă.


Suntem, cu toţii, Fiinţe de Lumină. Pentru a ne exprima in alt fel, suntem fiinţe spirituale care trăiesc o experienţă omenească. Copii fiind, cei mai mulţi dintre noi cunoşteam acest adevăr; însă, alte fiinţe umane care au uitat ceea ce sunt cu adevărat şi, aşadar, nu ne pot ajuta să ne cunoaştem pe noi înşine, ne îndrumă pe căile uitării. Prin urmare, ni se induce convingerea că magia, feeria, miraculosul nu sunt reale; că prietenii noştri diafani, nevăzuţi privirii lor, nu există cu adevărat; şi că suntem fiinţe limitate, cu o singură viaţă pământească. Se exercită o presiune enormă, pentru a ne conforma acestui concept despre noi înşine şi, în consecinţă, pierdem contactul cu potenţialul nostru deplin, uitând că suntem Fiinţe de Lumină.




La ora actuală, mulţi dintre noi ne trezim la adevărul a ceea ce suntem, deoarece trăim în toiul unor prefaceri la scară vastă, în întreaga lume. Trebuie să accesăm această Lumină, nu numai cu scopul de a supravieţui, dar şi de a ne dezvolta, a ne extinde, pe când facem saltul pe un nou nivel de conştiinţă, de ordin superior. Pe măsură ce schimbările dimprejur se desfăşoară în ritm accelerat, vom dori, cu siguranţă, să ne putem încrede în propria abilitate de a simţi ceea ce se petrece şi care este reacţia optimă. Nu mai trăim într-o lume previzibilă, în care să ne putem bizui pe persoanele cu autoritate, din exterior, şi să putem da crezare ideilor anacronice despre realitate. Trebuie să accesăm informaţiile ce ne vor înlesni navigarea pe aceste ape tulburi, iar autoritatea supremă rezidă în atingerea conştienţei de sine ca Fiinţe de Lumină.




Conexiunea la această Lumină este cea care ne facilitează Cunoaşterea, dincolo de ceea ce poate evoca lumea vizibilă; precum şi cea care ne rafinează şi extinde Vederea, dincolo de ceea ce dezvăluie lumea fizică, materială. Pentru a accesa această înţelepciune, ne putem da voie, pur şi simplu, să ne reamintim că nu suntem limitaţi, aşa cum ni s-a spus.

De fapt, suntem binecuvântaţi cu Putere şi Graţie Divină, din abundenţă, în virtutea unei simple cereri.

Practica zilnică a acordării la frecvenţa acestui potenţial colosal, a comunicării cu el şi a dăruirii de sine, deschide poarta prin care ne putem revendica adevărata noastră identitate; dând, astfel, curs chemării, întrucât a venit timpul de a transforma Pământul într-un Tărâm al Beatitudinii.

de Madisyn Taylor

miercuri, 19 noiembrie 2014

LEGEA DHARMEI SAU A MENIRII ÎN VIAŢĂ


Orice om are o menire în viaţă… un har unic sau un talent special pe care îl poate dărui celorlalţi. Atunci când acest talent unic fuzionează cu serviciul adus celorlalţi, noi experimentăm o stare de extaz spiritual, care este scopul suprem, mai presus de orice.

Când lucrezi, Tu eşti un flaut prin care trece şoapta orelor, transformându-se în muzică. … Şi ce înseamnă să lucrezi prin iubire? Înseamnă să ţeşi haina cu firele extrase din propria ta inimă, conştient că cea care va purta haina va fi iubita ta…

Cea de-a şaptea lege spirituală a succesului este Legea dharma-ei.

Dharma este un cuvânt sanscrit care înseamnă „menirea în viaţă”. Legea dharma-ei afirmă că noi ne-am asumat manifestarea în această formă fizică cu unicul scop de a împlini această menire. Câmpul potenţialităţii pure este în esenţa lui însăşi divinitatea, iar divinul îşi asumă o formă umană numai cu scopul de a împlini un anumit ţel. Potrivit acestei legi, orice om are un talent unic şi o manieră unică de a-l exprima. Există ceva ce putem face mai bine decât oricine altcineva din întreaga lume. Oricărui talent unic (şi expresiei sale manifestate) îi corespund o serie de nevoi unice. Atunci când aceste nevoi se suprapun peste expresia creativă a talentului nostru, scânteia produsă dă naştere la abundenţă şi belşug.

Exprimarea talentelor noastre pentru a răspunde acestor nevoi creează prosperitate.

Dacă i-am învăţa pe copii acest principiu încă de la începutul vieţii lor, am vedea ce efecte remarcabile poate să producă el. Personal, am făcut acest lucru cu copiii mei. Le-am spus întotdeauna că există un motiv pentru care se află în această lume şi că ei trebuie să descopere singuri care este acest motiv. Copiii mei au auzit aceste lucruri de la vârsta de patru ani. În plus, i-am învăţat cum să mediteze, după care le-am spus: „Aş dori să nu vă temeţi niciodată, dar absolut niciodată, în legătură cu felul în care vă veţi câştiga existenţa. Dacă nu veţi reuşi singuri acest lucru, eu voi avea grijă de voi, aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. Aş dori de asemenea să nu vă concentraţi excesiv asupra notelor pe care le obţineţi la şcoală. Nu ţin să deveniţi cei mai buni. Ceea ce mi-aş dori în schimb foarte mult din partea voastră ar fi să vă puneţi întrebarea în ce fel puteţi servi umanitatea, şi care sunt talentele voastre speciale. Fiecare om are un talent special pe care nu-l mai are nimeni altcineva, şi fiecare o mare o manieră specială de a exprima acel talent, pe care nimeni altcineva nu o mai are”. Şi astfel, toţi copiii mei au ajuns la cele mai bune şcoli, au avut cele mai mari note, şi fiecare încearcă să îşi exprime unicitatea, concentrându-se asupra lucrurilor pe care le au de dăruit. Aceasta este

Legea dharma-ei.


Legea dharma-ei are trei elemente.

Primul afirmă că orice om se află pe acest pământ pentru a-şi descoperi Sinele real, pentru a realiza că adevărata sa identitate este una spirituală, că în esenţă este o fiinţă spirituală care şi-a asumat o manifestare în formă fizică. Nu este corect să spunem că noi suntem fiinţe umane care au din când în când experienţe spirituale. Realitatea este inversă: noi suntem fiinţe spirituale care şi-au asumat o formă umană ocazională.Orice om se află pe această planetă pentru a-şi descoperi sinele superior sau sinele spiritual. Acesta este primul înţeles al Legii dharma-ei. Noi trebuie să descoperim singuri că în interiorul nostru se află un zeu sau o zeiţă într-o stare embrionară, care doreşte să se nască pentru ca noi să ne manifestăm divinitatea.

Cel de-al doilea element al Legii dharma-ei se referă la exprimarea talentului nostru unic.Legea dharma-ei afirmă că orice fiinţă umană se naşte cu un talent unic. Fiecare dintre noi are un talent unic prin expresia lui, atât de unic încât nu mai există nimeni pe această planetă care să dispună de acest talent, sau de expresia lui. Altfel spus, există în noi posibilitatea de a face ceva mai presus decât oricine altcineva pe această planetă. Atunci când ne descoperim această menire şi când o exersăm, noi pierdem noţiunea timpului. Atunci când ne exprimăm talentul unic de care dispunem (în unele cazuri avem chiar mai multe asemenea talente unice), expresia acestui talent ne conduce într-o lume a conştiinţei care transcende hotarele timpului.


Cel de-al treilea element al Legii dharma-ei se referă la serviciul adus umanităţii, semenilor noştri,la anumite întrebări pe care orice om ar trebui să şi le pună, căutând răspunsul la ele: „Ce pot face pentru a fi de folos? Cum îi pot ajuta pe cei cu care intru în contact?” Atunci când combinăm capacitatea de a ne exprima talentul unic cu serviciul adus umanităţii, se poate spune că respectăm plenar Legea dharma-ei. Dacă mai adăugăm şi experienţa directă a propriei noastre spiritualităţi, a câmpului potenţialităţii pure, este de-a dreptul imposibil să nu avem acces la o prosperitate infinită, căci aceasta este singura cale prin care poate fi atinsă prosperitatea.

Această prosperitate nu este temporară, ci permanentă, căci talentul nostru este unic şi nu poate fi depăşit de nimeni, la care se adaugă serviciile aduse semenilor noştri, pe care le putem descoperi răspunzând la întrebări de tipul: „Ce pot să fac ca să-i ajut pe alţii?”, în locul unora de tipul: „Ce pot să fac pentru a-mi fi mie bine?” Întrebarea „Cu ce mă aleg eu?” ţine de dialogul interior al egoului. Întrebarea „Ce pot să fac pentru a le fi de folos altora?” ţine de dialogul interior al spiritului. Spiritul se referă la acel domeniu al conştiinţei noastre în care experimentăm universalitatea. Simpla trecere de la un dialog interior bazat pe întrebarea „Eu cu ce mă aleg?” la întrebarea „Ce pot face pentru alţii” este suficientă pentru a transcende egoul şi pentru a pătrunde în lumea spiritului. Calea cea mai sigură pentru a pătrunde în lumea spiritului este meditaţia, dar simpla trecere de la o întrebare la alta, aşa cum am arătat mai sus, este suficientă pentru a căpăta acces la lumea spirituală, adică la acea lume în care ne putem experimenta propria universalitate.

Dacă doriţi să folosiţi la maximum Legea dharma-ei, este necesar să faceţi mai multe angajamente.
Primul angajament este acesta: îmi propun să caut până când îmi voi descoperi sinele superior, care îmi transcende egoul, prin intermediul practicii spirituale.
Cel de-al doilea angajament este următorul: voi urmări să îmi descopăr talentele unice, pentru a mă bucura de ele, căci ştiu că pătrunderea în lumea spiritului, care transcende timpul, aduce după sine fericirea. Voi cunoaşte astfel beatitudinea.
Cel de-al treilea angajament este acesta: mă voi întreba în permanenţă ce pot face pentru a fi de folos umanităţii. Voi răspunde la această întrebare şi apoi voi aplica în practică acest răspuns. Îmi voi folosi talentele unice pentru a le fi de folos semenilor mei, îmbinând împlinirea nevoilor lor cu dorinţa mea de a-i ajuta pe alţii.

Vă propunem să faceţi o listă în scris cu răspunsurile posibile la următoarele două întrebări:dacă nu aţi avea nici o grijă financiară şi aţi dispune de toţi banii din lume, ce aţi face? Dacă răspunsul afirmă că aţi continua să faceţi exact ceea ce faceţi acum, înseamnă că vă aflaţi deja în plină dharma, că sunteţi pasionat de ceea ce faceţi, deci vă manifestaţi deja talentul unic. Apoi vă puteţi întreba: ce aş putea face pentru a fi de folos umanităţii? Răspundeţi la această întrebare şi apoi aplicaţi practic răspunsul. Descoperiţi-vă divinitatea, talentul unic, serviţi umanitatea, şi veţi avea astfel parte de întreaga prosperitate pe care o doriţi. Atunci când nevoile noastre interioare creatoare se suprapun cu nevoile semenilor noştri, prosperitatea curge spontan din lumea nemanifestată în cea manifestată, din împărăţia spiritului în lumea formelor. Începem să experimentăm astfel viaţa noastră ca pe o expresie miraculoasă a divinităţii – nu doar din când în când, ci în permanenţă. Numai astfel putem cunoaşte adevărata fericire şi adevărata semnificaţie a succesului, extazul şi fericirea propriului spirit.

Aplicarea Legii dharma-ei, sau a menirii în viaţă

Voi pune în aplicare Legea dharma-ei, angajându-mă să respect următoarele etape:
1. Astăzi voi cultiva plin de iubire zeul sau zeiţa care există în interiorul meu, într-o stare embrionară. Îmi voi acorda întreaga atenţie spiritului care îmi animă trupul şi sufletul. Îmi propun să mă trezesc faţă de liniştea profundă din interiorul inimii mele. Oricât de implicat aş fi într-o experienţă temporală, îmi propun să nu uit nici o clipă de conştiinţa eternităţii.
2. Voi face o listă cu talentele mele unice. Voi adăuga apoi toate acele lucruri pe care îmi place să le fac atunci când îmi manifest talentul unic. Ori de câte ori îmi folosesc talentul unic în serviciul semenilor mei, pierd noţiunea timpului şi aduc prosperitate, deopotrivă în viaţa mea şi în vieţile celor din jur.
3. Îmi voi pune zilnic întrebarea: „Ce pot face pentru a fi de folos altora?” Răspunsul la această întrebare îmi va permite să-i ajut pe alţii, plin de iubire.

autor-Deepak Chopra

sursa-tuneldelumina.wordpress.com

https://astrodeva.wordpress.com/2014/07/20/legea-dharmei-sau-a-menirii-in-viata/


marți, 18 noiembrie 2014

De ce ziua soarele este galben si cerul albastru? De ce la apus sau rasarit Soarele este rosu?



In spatiu, cerul este negru si Soarele alb
Vedeti dumneavoastra, daca nu am fi pe Pamant, ci in spatiul cosmic, undeva pe orbita in jurul Pamantului, cerul ar parea negru (presarat cu puncte luminoase – stelele), iar Soarele ar parea alb. Aceste fapte simple spun totusi multe despre Univers si legile sale.

De exemplu, faptul ca cerul este negru in spatiu (si tot negru pe Pamant in timpul noptii) este explicat de faptul ca Universul este finit in spatiu si timp, adica a avut un moment cand a inceput sa existe, moment pe care fizicienii il numesc Big Bang sau Marea Explozie. Este raspunsul la un paradox celebru, vechi de cateva secole, denumit Paradoxul lui Olbers.

Lumina vizibila, de multe culori
Pe de alta parte, Soarele ar aparea alb din spatiu pentru ca lumina ce o trimite Soarele nu are doar o singura culoare, ci toate culorile la care ne-am putea gandi. Unele din ele sunt vizibile, iar lumina din spectrul vizibil poate fi rosie, portocalie, galbena, verde, albastru, violet si indigo (ordinea lor conteaza, asa ca este bine sa retineti “ROGVAIV”). Cand ochiul uman percepe toate aceste culori in cantitati aproape egale, amestecate, precum este cazul luminii de la Soare, ochiul uman percepe alb. Albul nu este asadar lipsa culorii, cum ar parea la prima vedere, ci totalitatea culorilor. in schimb, negrul este lipsa culorilor. Iar cerul arata negru tocmai pentru ca, in afara de punctele luminoase formate de stele, lumina nu mai vine si din alta parte.
Din spatiu, Soarele se vede alb, iar cerul se vede negru.

Lumina (radiatia electromagnetica) poate fi vizibila sau invizibila
In paranteza fie spus, in afara de lumina vizibila sub forma de culori, exista si alte forme de lumina, pe care nu le putem vedea, dar pe care le putem simti ori detecta folosind anumite instrumente. Radiatiile infrarosii sunt percepute de organismul uman sub forma de caldura si sunt emise, de pilda, de un foc sau de Soare. Radiatiile ultraviolete duc la bronzarea pielii organismului nostru atunci cand suntem la plaja. Radiatiile X permit fotografierea interiorului organismului pentru a identifica boli. Undele radio transporta informatia telefoanelor celulare, programelor radio, tv ori a internetului fara fir, iar microundele ne incalzesc laptele dimineata la cuptorul cu acelasi nume.


Toate acestea sunt tot forme de radiatie electromagnetica, asemenea luminii vizibile, desi noi nu le putem vedea. Soarele le emite pe toate acestea, dar nu pe toate in aceeasi cantitate. Soarele emite in cea mai mare parte lumina vizibila, de care formele de viata se folosesc pentru a putea vedea.

Pe Pamant, ziua, cerul este albastru si Soarele galben
Cand suntem pe Pamant, primim aceasta lumina alba, amestec de toate culorile din ROGVAIV, direct de la Soare. Dar in loc sa vedem Soarele ca un cerc alb si restul cerului sa ramana intunecat, percepem soarele galben, iar restul cerului albastru. De ce oare e asa?

Ei bine, pentru a ajunge la noi, care suntem la suprafata Pamantului, lumina de la Soare trece prin mai bine de 30 de km de atmosfera. Or, aerul are o consistenta, fiind format din molecule. Molecule de oxigen, de azot, etc., dar aceasta nu conteaza prea mult pentru discutia noastra. Orice molecule ar fi, fenomenul ar fi asemanator. Asadar, el are loc si pe alte planete, precum Venus sau Marte, care au o alta compozitie a atmosferei.

Ati deschis vreodata o lanterna noaptea? Ati vazut atunci ca lumina nu mergea doar inainte, ci o lua si in alte directii, luminand din ce in ce mai putin in lateral, odata cu deschiderea unghiului. Se imprastia pe margini, ar spune oamenii de stiinta. Ca si cum nu ar merge in linie dreapta. Dar noi am invatat ca lumina merge in linie dreapta. Cum se poate aceasta? Ei bine, lumina merge intr-adevar in linie dreapta, dar numai in vid, adica in spatiul gol. Cand intalneste insa o molecula, in anumite conditii, se intampla ceva fascinant. Lumina este absorbita de molecula. Dar nu pentru totdeauna, caci dupa un timp foarte scurt pentru ochiul uman, molecula “emite” lumina absorbita, cu aceeasi culoare, dar in alta directie. In cazul moleculelor din aer, acestea receptioneaza lumina din directia Soarelui, dar o emit in toate directiile. Lumina este absorbita iarasi si emisa apoi aleator intr-o directie. Fenomenul se repeta de multe ori, fiind vorba de foarte multe molecule in compozitia atmosferei, astfel ca pana la urma intreg cerul capata culoare, si asta nu numai in regiunea in care se gaseste la un moment dat Soarele, insa, cu cat suntem mai aproape de orizont, cu atat culoarea este mai palida, caci este nevoie de mai multe imprastieri pentru ca lumina sa ajunga si acolo, iar fiecare imprastiere succesiva dilueaza cumva din intensitatea luminii.

Am inteles acum de ce intregul cer are culoare si de ce aceasta este mai intensa in centru si mai putin intensa spre orizont. Dar care este aceasta culoare? Ei bine, lumina de toate culorile ce formeaza ROGVAIV este deviata si imprastiata asa cum am descris mai sus. Dar nu orice culoare este tratata la fel! Lumina rosie (R), cea mai de la stanga spectrului vizibil, este deviata cel mai putin. Lumina portocalie (O), urmatoarea in suita de culori ale curcubeului – am precizat mai devreme ca ordinea chiar conteaza – este deviata ceva mai mult, adica ea va aparea si in dreapta si in stanga zonei ocupate pe cer de Soare, in acelasi timp penetrand ceva mai putin in straturile inferioare ale atmosferei. Galben, verde si albastru, indigo si violet urmeaza si ele acelasi principiu. Albastru, indigo si violet sunt deviate cel mai mult, caci sunt cel mai la dreapta in spectru, ajungand astfel sa se imprastie pe intreg cerul. Dintre ele, albastrul este cel mai abundent in lumina provenind de la Soare, tocmai de aceea cerul intreg aparand de culoarea albastru!

Dar de ce Soarele apare galben? Ei bine, daca lumina albastra, violeta si indigou este deviata mult in lateral, ea nu mai apare ca venind din directia Soarelui, ci mai degraba ca provenind din toate directiile. Astfel, din directia Soarelui mai vine doar lumina rosie, portocalie si galbena. Noi vedem combinatia lor, iar cum dintre aceste trei culori galbenul are intensitatea cea mai mare, Soarele ni se infatiseaza ca avand culoarea galbena in timpul zilei in timpul zilei, Soarele apare galben si cerul albastru. Acum suntem capabili sa intelegem si de ce este asa.

Pe Pamant, la apus sau rasarit, Soarele si cerul apar rosii
Dar de ce Soarele apare rosu la rasarit si apus? Ei bine, in timpul zilei, Soarele este sus pe cer si parcurge o distanta de aproximativ 30 de km de atmosfera. Dar la apus si rasarit, Soarele nu mai este deasupra, ci oblic, mai aproape de linia orizontului, ceea ce face ca razele sale sa vina piezis si sa strabata o distanta mai mare in atmosfera. Poate 40, poate 50 de km, in orice caz, mai mult. Strabatand un drum mai lung, lumina galbena, care este cel mai la dreapta din grupul ramas ROG este deviata cel mai mult, astfel ca din directia Soarelui noi nu vedem decat culorile R (rosu) si O (portocaliu), drept pentru care la inceput Soarele va aparea portocaliu, iar pe masura ce va cobori si mai aproape de orizont, distanta strabatuta de lumina in atmosfera va creste si mai mult, pana cand si culoarea O (oranj) dispare si mai ramane doar R (rosu), singur si zgribulit, dar victorios, dand atat culoarea Soarelui, cat si pe cea a cerului.


Rosu si albastru, cele doua extreme

 Rosul este asadar culoarea apusului si rasaritului, pentru ca rosul este cel mai la stanga spectrului vizibil. Albastrul este culoarea cerului, pentru ca este culoarea dominanta din partea dreapta a spectrului. Dar ce inseamna stanga si dreapta spectrului? Cine sau ce ordoneaza culorile astfel? Dupa ce criteriu sunt ele ordonate? Aceasta este o alta poveste frumoasa, ce va fi ori a fost studiata la scoala, la orele de fizica. Sper doar ca v-am (re)trezit interesul.

Rosul se vede de la cea mai mare distanta
Iata o foarte frumoasa poveste drept tema pentru acasa. Se facea ca de un Craciun plin de nameti, pe un ger naprasnic, undeva la tara, unde era un aer limpede de puteai vedea luminitele de toate culorile dintr-un brad de Craciun de la o posta, Mos Craciun venea pe sania sa trasa de reni. La inceput, mosul vedea doar luminile satului, dar apoi a vazut si lumina ferestrei copilului, fara a distinge inca si culorile. Apoi, deodata, vede o prima culoare: rosu. Apoi, pe masura ce se mai apropie, rosului i se mai adauga o alta culoare: portocaliul. Se apropie si mai mult si distinge o alta culoare: galbenul. Ehe, ati ghicit? Culorile vor aparea rand pe rand, continuand cu verde, apoi albastru si asa mai departe si asta deoarece rosul este cel mai putin deviat in atmosfera, penetrand astfel aerul pe cea mai mare distanta.

Daca ati inteles asta, va e clar si de ce culoarea de oprire la semafor este rosul, iar la pornire se foloseste verdele. Tocmai pentru ca rosul se vede de la distanta cea mai mare, dar ca sa distingi verdele trebuie sa fii la o distanta ceva mai mica de becurile semaforului.

Rosul se vede cel mai bine in fum sau ceata

Din acelasi motiv si iesirile de urgenta sunt marcate cu rosu. Caci daca ar fi fum, precum in cazul unui incendiu, moleculele de aer ar fi mai mari, ceea ce ar fi echivalent cu un drum mai lung de parcurs pentru lumina intr-o atmosfera obisnuita. In acest caz, toate culorile ar fi deviate, dar rosul ar fi deviat cel mai putin si atunci ar putea fi zarit de o distanta cat mai mare… Tot de aceea farurile de ceata ale autoturismelor au o culoare cu lungime de unda mare, precum galbenul. Pentru ca pe ceata lumina farurilor ar fi deviata mai mult si nu ar fi vizibile la fel de mult pe directia inainte precum lumina rosie sau portocalie.

Iata cum un singur principiu fizic, imprastierea luminii de diferite culori in mod diferit, de catre moleculele din aer, explica o serie de fenomene care tin de existenta cotidiana si pe care le consideram, poate, de la sine intelese.

Scris de Adrian Buzatu la data de 11-12-2013

http://www.smartnation.ro/de-ce-ziua-soarele-este-galben-si-cerul-albastru-de-ce-la-apus-sau-rasarit-soarele-este-rosu/


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Testul dominanței emisferei cerebrale

Care este emisfera ta dominantă, stânga, dreapta sau cele două sunt echilibrate? Aici este un test pe care îl poți face ca să afli. Traducerea chestionarului o poti descărca aici.
Right Brain/ Left Brain Quiz
The higher of these two numbers below indicates which side of your brain has dominance in your life. Realising your right brain/left brain tendancy will help you interact with and to understand others.
Left Brain Dominance: 6(6)
Right Brain Dominance: 7(7)
Right Brain/ Left Brain Quiz
Cum se procedează: Citește fiecare descriere sau caracteristică și selectează, fără să stai pe gânduri, răspunsul care ți se potrivește cel mai bine în momentul prezent. Răspunsurile tale vor fi evaluate în mod automat iar la finalul testului vei primi un scor. Indiferent care este numărul mai mare și cât de mare sau mică este diferența între cele două numere, scorul mai mare indică care este emisfera ta cerebrală dominantă. În cazul în care numerele sunt apropiate, înseamnă că utilizezi ambele emisfere ale creierului aproape în mod egal. În cazul în care testul indică un scor mai mare pentru emisfera dreaptă, atunci trebuie să alegi înregistrările pentru partea dreaptă a creierului - Right (Rt) Hemisphere Dominant - și invers, cei care au scorul mai mare pentru emisfera stângă vor descărca varianta pentru emisfera stângă - Left (Lt) Hemisphere Dominant. Doar în cazul în care cele două numere sunt identice, descărcați varianta, Balanced Hemispheres – Emisfere echilibrate. http://www.freemp3go.org/balancing-left-right-brain-hemisphere-integration-2-mp3/

MESAJ

Dragi prieteni,

Pentru ca am observat ca zilnic dispar Documentare, Carti sau alte Materiale de pe internet sau se Restrictioneaza anumite Linkuri, va recomand sa salvati CAT MAI MULTE FISIERE fiecare pe calculatorul lui sau pe unitati de memorie ( stick-uri, hard disk-uri externe etc) - astfel incat cand vom avea nevoie de ele sa ni le putem transmite reciproc.
Acelasi lucru il recomand prietenilor de pe yahoogroups salvati-va materialele importante postate, mai ales atachments, files, photos etc, salvati URGENT pentru ca veti pierde informatiile curand, eu am primit mesaje explicite de atentionare in acest sens de la admin yahoogroups.

CU DRAG,
admin

Acest videoclip este un dar din suflet pentru suflete.

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com