Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe
tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc
la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care
aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de
muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea
salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma
unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket
din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul
unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui
protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului
„McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și
mulți alții au fost răniți. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit
ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații
și greve, a zilei de muncă de 8 ore.
Dar, în anul 1889,
social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au
stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a
muncitorilor.
1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.
În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o
sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile
comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării
muncitorești internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative
de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai, fusese transformată
într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se
construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau
muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un
discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii.
Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Se suținea că "ziua
de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii națiuni și nu poate
fi transformată într-un simbol al luptei proletare și a decadenței." Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau,
dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost
înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale
folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca
pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania).
În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți
ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la
inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.
Parfumul defilărilor roboţilor umani, discursurile patriotice
sau inocularea ideilor comuniste le-au rămas însă vii în minte
actorilor de-atunci. Dar pe lângă furnicuţele din fabrici şi uzine,
un rol special îl interpretau şi sportivii. De fapt, îşi
interpretau propriul rol! Şi ei, ca şi ceilalţi, erau tot un soi de
marionete dirijate de "păpuşarii" din partid cocoţaţi în înaltul
tribunelor plasate, spre exemplu, în Bucureşti, în actuala Piaţă
intitulată Charles de Gaulle. "Prin anii 50-60 se numea Piaţa
Stalin şi făceam multe repetiţii. O dată, de două ori, de câte ori
trebuia! Pierdeam şi antrenamentele, dar eram aduşi cu autobuzul
din Ghencea până spre Piaţa Victoriei. Eram îmbrăcaţi în roşu,
galben şi albastru şi partea veselă venea când eram urcaţi pe
carele alegorice. Noi, atleţii, mimam alergarea, halterofilii
ridicau greutăţi uşoare din lemn, iar lumea ne întâmpina cu
steaguri, cu lozinci! În tot acest timp, orchestra militară ţinea
ritmul", povesteşte dubla campioană olimpică la înălţime, Iolanda
Balaş, pe atunci component a CCA Steaua.
Operaţiile artistice, savant sau infantil găsite, îi prindeau pe
unii sportivi pe picior greşit, iar mulţi dintre ei se simţeau
puţin stânjeniţi de postura în care se aflau. "Defilarea
propriu-zisă începea la orele 9:00-10:00! Toţi erau chemaţi la
apel! Şi steliştii, şi dinamoviştii, şi cei de la Rapid, şi cei de
la Progresul. Steliştii şi dinamoviştii erau ca fraţii. Toţi
campionii vremii erau, şi Ivan Patzaichin, toată lumea! Încolonaţi
şi îmbrăcaţi în chiloţi şi maiou, ei formau mai mereu grupul din
faţă! Pugiliştii, când erau urcaţi pe carele alegorice, mimau
boxul, iar gimnaştii făceau diferite acrobaţii! Toţi eram în câmpul
muncii şi un profesor de sport juca rolul dirijorului. Ne organiza
pe toţi, dar când nu-i plăcea unei persoane importante cum ieşea
ceva, o luam de la capăt. Traseul se termina jos, la Lacul
Herăstrău! Ce făceam pe urmă? Mergeam la mici, bere şi hore prin
parcurile adiacente. Bineînţeles că nici nu ne mai schimbam, că
n-aveam unde!", dă timpul înapoi şi Nicolae Mărăşescu.
Păreri despre 1 Mai Om de afaceri- "Înainte de Revoluţie, în primul rând eram tineri. Aproape de fiecare
dată plecam cu grupul de prieteni la munte, cu trenul. Mergeam în
Parâng, Bucegi, la Piatra Craiului etc. Erau zile de vacanţă
sărbătorile de 1 şi 2 Mai, de care profitam la maximum. Era distracţie
în adevăratul sens al cuvântului, nu dezmăţ aşa cum fac tineri din ziua
de azi în discoteci. Schimbam peisajul din 15 în 15 minute, găteam
singuri pe munte, aveam în rucsac tot ce ne trebuia şi găteam cu apă din
râu. Mâncam în fugă şi călătoream, iar de 1 Mai făceam baie într-un râu
de munte indiferent cât de rece ar fi fost apa. Acum, în ultimii ani de
1 Mai nu ne-am mai permis să plecăm în mijlocul naturii, şi din cauza
banilor, dar mai ales a timpului liber. Cu greu îţi laşi, bisnisul să
pleci la distracţie! Atunci aşteptam cu mai multă nerăbdare 1 Mai
muncitoresc, decât aştept acum 1 Mai şi… atât." Fost preşedinte de sindicat - "1Mai era o zi festivă, care crea o
ambianţă deosebită pentru salariaţi. Au fost momente când s-a defilat,
când eram cu toate formaţiunile şantierului. Defilarea se încheia cu o
întâlnire la un restaurant, cu plimbări la pădure sau prin parcuri. Era
relaxant, 1şi 2 Mai erau zile libere de sărbătoare, aspect pe care îl
îmbrăca şi şantierul. Lumea se relaxa. Toţi salariaţii erau
excepţionali, erau fanionul judeţului. Aici s-au pregătit cadre pentru
celelalte fabrici din oraş. Exista o mare disciplină faţă de colegi şi eram apropiaţi de conducere. SNG a avut secţii şi întreceri sportive la
fotbal, rugby, volei, atletism, se făceau competiţii pe secţii şi la
nivel judeţean. După întreceri se organiza un bufet, se dansa şi se
cânta, astfel se legau prietenii între oameni. O spun ca fost şef de
secţie şi preşedinte de sindicat – 1 Mai era zi de sărbătoare. După
Revoluţie, această zi a devenit o chestiune monotonă. Nu mai vezi
angrenat tineretul, dar nici vârstnicii într-o manifestare de
sărbătoare. Probabil fiind şi actuala situaţie precară şi nivelul de
trai tot mai scăzut.Este nevoie să se stimuleze tineretul şi să fie
mobilizat să ia cea fost frumos şi bun din trecut." Pensionar- "era o sărbătoare frumoasă Ziua de 1 Mai pe care o pregăteam
cu 1-2 săptămâni înainte. Când eram elev făceam antrenamentele pe
stadion. Ca salariat al Fabricii de zahăr, peste 20 de ani, la fel ne
antrenam pe stadion. Făceam lozinci muncitoreşti şi se simţea că este o
sărbătoare. Din punctul de vedere al muncitorilor, care erau plătiţi cu
ora, acestora nu prea le convenea să meargă la defilare şi antrenamente,
nu le conveneau sărbătorile. Dar după defilare mergeam cu toţii la
Pădurea Bălănoaia, era multă muzică, erau spectacole cu formaţii din
fabrici şi artişti din Capitală. Era comerţ stradal la preţuri
accesibile oricui, iar în oraş era o curăţenie exemplară. Era tare
plăcut atunci. Acum este o mare diferenţă, oamenii nu mai sunt fericiţi,
atunci aveau siguranţa zilei de mâine, acum nu o mai au! Acum, oamenii
parcă au uitat să îl mai sărbătorească pe 1 Mai, aşa am uitat şi eu, dar
trebuie să ţin cont şi de vârstă mea. Tac şi mă întreb: De ce nu mai
zâmbesc oamenii când te întâlneşti cu ei pe stradă?! "
Azi un Blogăr - "1 Mai e pentru mine o alta patratica in calendar, dar este o zi in care
romanii dau iamma in paduri si pe litoral pentru ca pe calendar scrie 1
Mai. De ce? Ce e cu aceasta zi? Hai sa o analizam in analele ei, oricum
ar suna asta… E o sarbatoare comunista, nu am nimic cu acest lucru, si
spune ca e sarbatorita Ziua Muncii, prin liber la toata lumea chiar
daca nu mai lucram cu totii in fabrici si uzine. Pe vremea Prea
Impuscatului cand mai toti depuneau eforturi fizice pentru a trai, o zi
libera in plus nu strica, dar acum nu prea mai vad rostul.
1 Mai e bun pentru brokeri, gameri, game-testeri, in
general pentru oameni care lucreaza peste 6 ore in fata monitorului
pentru ca asa ii mai scoate din casa si le mai ofera o firmitura de
viata sociala.
Eu as redenumi ziua in “1 Mai Industrial”. Toti cei care
muncesc in ramura din titlu, importanta a economiei aflate in colaps,
pot merge la mare sau la gratar pentru a se relaxa. Desigur, toti fanii
genului muzical “industrial” ii vor astepta acolo cu boxele date la
maximum, dar cine ii poate opri? A reusit cineva asta cu manelele?
Atunci de ce sa ne mai gandim la asta?
Tot primesc intrebari pe messenger:
“Ce faci de 1
Mai?” Pai…ma f…lutur pe la work si am activitati inrudite cu cele de
ieri si alaltaieri.
1 Mai fericit va doresc plin de ploaie."
ZIUA INFIINTARII ORDINULUI ILUMINATILOR
La 1 mai 1776, sub conducerea evreuluiMayer Amschel Rothschild
(in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer, dar
si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca), cu
sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt
fondeaza in secret societatea “Vechii cautatori de lumina din Bavaria”,
care va deveni mai cunoscuta sub denumirea “Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna “cei care detin lumina”.
Primul profet al “Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la
care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente –
“Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, “Liga Dreptilor” lui Karl Marx sau “Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt,
din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX.
Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum, a supravietuit veacului si a schimbat
lumea in secolul XX.
1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;
2) Abolirea proprietatii private;
3) Abolirea mostenitorilor;
4) Abolirea patriotismului;
5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);
6) Abolirea tuturor religiilorteite
Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic,
sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a
incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice:
rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost
prezent siAdam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu
masonii din lojile engleze si franceze.
Congresul mai este important si
pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic.
Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care
se va declansa sapte ani mai tarziu .
Contele de Virieu, un mason care a
participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit
ulterior unui prieten: “Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat
acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu.
Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de
perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica“.
Societatea românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media.
Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a ”societății de consum”, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung.
Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat.
Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului…Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În nici un caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de popor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!
Ion Coja: Al.Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățămînt politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățămînt așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățămînt politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al.Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățămînt dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent…Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea…Cred că l-am cunoscut prin 1970…Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!…După o vreme Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face…Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții…Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român…Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!…Moța și Marin…Nicadorii… Decemvirii…O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!
Reporter: Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de ”negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt ”acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al ”saltului”?
Ion Coja: Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!…Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel…Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!…O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!…Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!…Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși!
De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri!
În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării…Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața.
Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere!
Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!
În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o dimineaţă - Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a ales Cuzadomnitor
în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la
târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece,
jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala
plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza,
de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era
un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut
bătrâni care plângeau de bucurie."
7
octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail
Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele
fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că "dorinţa cea mai mare"
este Unirea Principatelor într-un singur stat
Alexandru Ioan Cuza,
înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche
familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri,
spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.
În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la
Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea
electivă.
Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei
În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi
domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o
puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două
principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale
de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi
Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în
septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a
trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al
XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al
arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a
dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două - Focşanii
Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al Milcovului, oraşul
întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori.
Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua
Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar
român. Entuziasmaţi
de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii
munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859,
aceluiasi Alexandru Ioan Cuza,
transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris,
dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuzaa
fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în
drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea
Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa
treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf,
impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.
Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861)
La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: "Unirea
este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt
mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare,
chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile
garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor
noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre
prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic
viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră
încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un
singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi
Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"
La inceputul anilor 1990, subsolul din zona Carpatilor Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care cauta situri antice si preistorice. Cu aceasta ocazie, s-a descoperit un imens oras subteran, intins pe o suprafata de peste doua sute de kilometri patrati, foarte bogat in aur. In zona numita Vartoape din Muntii Orastiei, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati, exista saptezeci si cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de pana la saptezeci de metri), din care pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere (unul ajungand chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversand muntii in doua zile).
In zona Vartoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele, precum camerele unei locuinte, multe dintre ele comunicand cu platoul de deasupra prin drumuri antice. In aceasta zona si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare facute din andezit (piatra pe care astazi o putem taia doar cu diamantul), constructii cu o vechime mult mai mare decat cele de la Sarmizegetusa, acolo aflandu-se centrul mega-orasului pre-dacic.
Acest oras subteran se intinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci si subSimeria (locul de origine al sumerienilor), Tartaria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii in Asia) si Rosia Montana. In Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub muntii Orastiei, la capatul caruia s-ar afla o camera imensa din aur pur, in care s-au descoperit o lumina albastra stranie si sapte scaune capabile sa sustina umanoizi de aproape trei metri inaltime.
S-a descoperit si ca nu doar sub Muntii Apuseni, ci sub intregul lant Carpatic de pe teritoriul tarii noastre, exista o retea intreaga de tuneluri, despre care legendele dacice sustin ca au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja tinutul si poporul dac, iar Rosia Montana se pare ca reprezinta intrarea principala in acest oras subteran al zeilor.
In luna februarie a anului 2012, o echipa romano-canadiana de geologi urmarea ramasitele filonului de aur la una dintre galeriile sapate de agatarsi in urma cu 5.500 de ani la Rosia Montana. Atunci, echipa a facut aparent din intamplare o descoperire colosala, ce ar putea modifica istoria omenirii daca s-ar face publica.
Geologii romani si canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapatul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu parea a fi o roca naturala. Dupa prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au aratat ca era vorba despre o piatra compozita, obtinuta dupa o tehnologie imposibil de reprodus in conditiile stiintei actuale, compusa din 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur de 50 de karate. In luna aprilie, in timpul discutiilor purtate cu usile inchise la Ministerul Minelor, Petrolului si Geologiei, canadienii au cerut ca aceasta descoperire sa nu fie facuta publica iar galeria sa fie inchisa urgent. Romanii au fost de acord cu pastrarea secretului, insa au insistat sa continue cercetarile si sa trimita acolo o echipa de arheologi.
Zona a fost inchisa imediat cu sarma ghimpata si pusa sub paza. De la inceputul lunii mai pana pe 23 iunie s-au derulat in secret sapaturile in jurul lespezii. Masuratorile au stabilit faptul ca aceasta, perfect slefuita, cantarea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decat cea de la Baalbek, in Liban), avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o inaltime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decat tot aurul extras la Rosia Montana de daci, romani, austro-ungari si romani la un loc.
Intr-un final, lespedea a fost segmentata in 80 de calupuri egale, incarcata in containere si transportata noaptea, sub escorta militara, spre o destinatie necunoscuta. Din anumite informatii reiese ca fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galati, unde au fost topite si transformate in lingouri de aur si wolfram, despre care nu se stie unde au fost depozitate.
Un lucrator care a participat la dezmembrarea lespezii sustine ca un batran arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice in coltul ochiului stang, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atentia autoritatilor ca lespedea are o valoare istorica si culturala inestimabila nu doar pentru romani, ci pentru intreaga omenire.
Ca argument, in respectivele fotografii se poate observa ca intreaga suprafata a lespezii era acoperita de o scriere in basorelief de culoare verde smarald, total necunoscuta, posibil pelasga. Cu toate acestea, autoritatile romane au ignorat atentionarile paleolingvistului si au dispus taierea si topirea lespezii, urmand ca, dupa vanzarea aurului, sa primeasca 19.31% din castig, conform intelegerii cu partea canadiana. Batranul arheolog, care a ales sa-si pastreze ascunsa identitatea, a declarat presei la vremea respectiva:
"Lucrurile insa au devenit de-a dreptul uluitoare atunci cand la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de put cu diametrul de 4 metri, in interiorul caruia cobora o scara elicoidala, ale carei trepte erau sapate in peretii putului, de parca fusesera taiate cu laserul. Din interiorul putului emana o lumina laptoasa, violacee.
Desi cei cativa lucratori, geologi si arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii si-au revenit dupa o vreme din uimire, in afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scari in jos, nimeni n-a mai avut curajul sa coboare ca sa vada ceea ce se afla in put, iar a doua zi era deja prea tarziu.
Am asteptat cu totii ca paleolingvistul sa apara, dar el nu s-a mai ridicat la suprafata. Peste noapte, SRI-ul si armata au acoperit cu scanduri intrarea in putul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment si au sigilat-o. A doua zi a fost inchisa gura putului exterior, precum si intrarea in galeria sapata in vremuri imemoriale de agatarsi.
Exista voci care sustin ca persoane sus-puse de la Guvern au musamalizat afacerea si ca bancherii elvetieni isi freaca mainile satisfacuti. Ultima data cand s-a mai putut discuta cu batranul arheolog si cu lucratorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi disparand apoi fara urma.
Galeria unde a fost descoperita lespedea, aflata pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Rosia Montana, a fost supranumita Galeria Hiperboreeana. Ea a mai fost cercetata in 1976 si, dupa o descoperire uluitoare, a fost sigilata de catre Securitate. Dintre cei care au participat atunci la sapaturi, doar patru persoane mai sunt astazi in viata. Trei dintre ei refuza sa-si aminteasca intamplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, fost sef de echipa, a acceptat sa rupa tacerea. Iata ce a povestit el Presei:
"Poate ca n-ar trebui sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: In iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galerie 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austro-ungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. ....
...
Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama, da’ ce vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul."
Asadar, deasupra lespezii extrase in 2012 se aflase cu 36 de ani in urma scheletul uriasului, in Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeana. Iar acelasi arheolog cu cicatrice in coltul ochiului stang a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 si 2012. La Rosia Montana se afla intrarea in orasul subteran al zeilor, supranumit Tartar de catre grecii antici.
Daca in trecut secretele zeilor erau pazite intotdeauna de sfincsi, creaturi mitice cu corp de leu, picioare de taur si aripi de vultur, si la Rosia Montana exista unul aparent natural. Sfinxul Rosiei Montane este situat pe unul dintre cele mai inalte puncte ale Masivului Carnic si are doua capete: unul mare si inca unul mai mic, numit Sfinxisorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar sustin ca nimeni nu va putea pune mana pe aurul nostru atat timp cat Sfinxul va pazi Rosia Montana. E posibil ca acest oras subteran al zeilor sa fie adevarata tinta a miliardarilor George Soros si Beny Steinmetz?
Am aflat deja ca amandoi au investit sume colosale pentru a-si pune ghearele pe Rosia Montana, am vazut implicarea SRI-ului atat in povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cat si in descoperirea din Galeria Hiperboreeana. Am vazut implicarea clasei politice de varf atat in musamalizarea intelegerii secrete cu evreii, cat si in regizarea crimei copilului, apoi in deturnarea atentiei publicului catre maidanezi. Am vazut si manipularea fara ascunzis in aceste cazuri. Pentru a afla daca interesul miliardarilor evrei este orasul subteran sau aurul (alaturi de celelalte metale pretioase), nu trebuie decat sa aruncam o privire catre planul proiectului minier de la Rosia Montana.
De ce si-ar dori distrugerea acelei zone?
Nu poate fi decat un motiv viabil: pentru a bloca accesul catre / din ora?ul subteran al zeilor. Am vazut deja ca Securitatea a sigilat intrarea in Galeria Hiperboreeana inca din 1976 iar in 2012, dupa ce a fost extrasa enorma lespede,SRI-ul si armata au au cimentuit putul care ducea spre interiorul muntelui, blocand si intrarea in galerie.
Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea catre acel oras pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodata acolo si, mai ales, nimeni si nimic nu ar putea iesi de acolo. Daca miliardarii de la Gabriel Resources urmaresc intr-adevar distrugerea intrarii orasului zeilor si ingroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta?.
In fiecare an, in a treia zi de luni din ianuarie, se sarbatoreste in Statele Unite ziua nationala consacrata memoriei lui Martin Luther King Jr. (nascut pe 15 ianuarie 1929).
Martin Luther King Jr. a fost cel care spus: "Istoria va consemna faptul ca cea mai mare tragedie a acestei perioade de tranzitie sociala nu a fost urletul puternic al celor rai, ci tacerea de neiertat a celor buni", cuvinte care ne pot trezi noua, romanilor, mai ales in aceste timpuri dificile, sentimente dureroase.
Acest pastor american de culoare a devenit cunoscut in Montgomery (Alabama) in 1955 dupa ce a organizat boicotarea companiei de transport din oras, responsabila pentru tolerarea segregatiei in vehiculele pe care le administra.
A devenit un lider al miscarii pentru drepturi civile si egalitate sociala si a dus o lupta continua impotriva discriminarii rasiale, o lupta a carei caracteristica esentiala a fost non-violenta.
A avut norocul de a vedea inca din timpul vietii cateva rezultate ale activitatii sale neobosite. Remarcabil din acest punct de vedere este anul 1964, an ce i-a adus semnarea de catre presedintele Johnson a legii drepturilor civile care punea capat oricarei forme de discriminare si decernarea premiului Nobel pentru pace. A fost a treia persoana de culoare ce a primit acest prestigios premiu - lista ajungand astazi la douasprezece.
La patru ani de la aceste evenimente, in aprilie 1968, a fost asasinat, la numai 39 de ani, intr-un hotel din Memphis, moartea sa socand si impresionand o lume intreaga. La fel ca in cazul disparitiei altor personalitati si in jurul mortii sale au aparut o serie de controverse si s-a dezvoltat chiar ipoteza conspiratiei.
Ni-l putem aminti astazi pe Martin Luther King Jr., chiar il putem vedea si asculta, gratie unui film postat pe YouTube, ce contine inregistrarea celebrului sau discurs tinut pe 28 august 1963, in fata a 250.000 de simpatizanti, cu ocazia unui mars organizat in Washington. Este vorba despre discursul ce contine descrierea visului sau pentru o noua America.
Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam.
King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.
"Vă spun azi, prieteni - chiar dacă va trebui să dăm piept cu greutățile de azi și de mâine, că am avut un vis. Este un vis cu rădăcini adânci în visul american. Am visat că într-o zi, această națiune se va ridica și va înțelege adevărul cuprins în crezul său: susținem că acesta este evident - toți oamenii se nasc egali. Am visat că într-o zi, pe dealurile roșii din Georgia, copiii foștilor sclavi vor sta la aceeași masă cu copiii foștilor proprietari de sclavi. Am visat ca într-o zi, statul Mississippi însuși, stat în care te gâtuie injustiția, stat în care te gâtuie oprimarea, să se transforme într-o oază de libertate și justiție. Am visat că cei patru copii ai mei vor trăi într-o zi în mijlocul unei națiuni în care nu vor mai fi judecați după culoarea pielii, ci după calitățile lor."
"I Have a Dream" este considerat astăzi unul din cele mai bune discursuri din istoria Americii. Marșul ce a urmat, dar în special discursul emoționant al lui King, au contribuit din plin la promulgarea Civil Rights Act în 1964.
Retrospectivă
în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al
idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor
Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului
şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu
trebuie uitată!
„Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în
frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă,
necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi
am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi.
Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora Istoria neamului
românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în
primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine
primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria
Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit
armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei.
Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui
nostru.Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau;
dar se luptau între ei …
Civilizaţia noastră ţărănească se
adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările
româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă
încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de
kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se
înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la
răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă
că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele
sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau
altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”
Peste
noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii,
pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii,
maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au
plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am
rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi
fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul
pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte
istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o
dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de
oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne
uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al
turcilor.
Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost
sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din
pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor
europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a
inchis porţile Europei. Toate aceste jertfe, tot acest sânge al
străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire
a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit
pentru totdeauna.
În istoria noastră multi milenară au fost trei
momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit:
regatul lui Burebista, momentul1600 cand toţi românii aflati în cele
trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai
Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost
asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă
care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a
dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi
la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a
legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la
1918 „unirea naţiunea a făcut-o”A.
Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu
toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa
întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau
grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război
mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat
armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova,
Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul
strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz
măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape
egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic,
ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera
de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri
de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul
de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!
Ciudat…Alba
Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele
solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din
mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor
românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci
iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură
Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un
Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi
neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea
idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în
bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a
Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am
pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest
ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale
unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor
numindu-l aventurier.
…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1
decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima
României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise
Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări
Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de
dânşii cu România”.
Acest vis de veacuri al românilor de
pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins
până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror
barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi
Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti ,
Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.
…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane
verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi
sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi
picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie
să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam
pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei
dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara
Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean,
oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un
sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi
martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim
uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi
cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand
acest interes este incălcat! zamolxe
.jpg)
