Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin
cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai
multi istorici si cercetatori incearca

sa descifreze misterele in care
este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau
complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii
europeni impreuna cu papalitatea?
Exista in randul Ordinului un
asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici –
adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in
secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga
conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni
politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu
arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?
Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade,
Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici
a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care

incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne,
regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa , ridicata pe ruinele
esotericului Templu construit de Solomon in
jurul anului 950 i.Hr.
Templul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament,
Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la
Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini
(aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre
Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in
care un arhanghel il duce in ceruri).
Templierii resimt
puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.
Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de
la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor,
conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici;
cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l
comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna
care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi
si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul
an al existentei
Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon,
templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti
ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani
si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.
Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa.
Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii
vezi niciodata pieptanati,
foarte rar

se spala, au barba neingrijita si
duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al
Spiritului, imun la cele lumesti. Aceasta imagine avea sa dureze, insa,
numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.
Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat:
pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti.
Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4
scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai
si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si
niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati
de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul
fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.
Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase,
dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili
europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin,

iar pe masura ce
numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in
ce mai multi.
Printre acestia se numara si
abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux,
unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma
cauza calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca
convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care
templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.
Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa,
donatiile incep sa curga in valuri
– credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa
participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face
cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt
buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele
foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase
intregi.
Incet-incet,
Ordinul se extinde precum o caracatita in
randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume
colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational,
echivalentul unei corporatii moderne. 
Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia –
nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de
cai si 1.500 de camile.
Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb,
care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o
polita pe numele unui pelerin care, de exemplu,
depune bani, bunuri sau
obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica
hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la
Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita
dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o
epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica,
uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent.
La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care
aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu
primirea in Ordin.
Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare:
Ordinul era scutit de
dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa
bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata

justitiei laice, nici a
celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri
templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna
la moarte si de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau
decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de
facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa
niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec,
dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca
organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si
si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul
Suprem si Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogatii si
feude raspandite prin toata Europa fac ca,
la apogeul
organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana
din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre,
echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! in conditiile in care
venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.
Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte
in numele credintei s

i fiind custozii unor relicve sfinte, precum
giulgiul lui Iisus sau
patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca
credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: "Am devenit orientali").
Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata,
insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina
catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au
condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi
Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al
Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati
religioase le erau, teoretic, inaccesibile.
Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca
in interiorul
organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic
influentat de esoterismul islamic si de
gnosticism, un grup de
initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o
credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici.
Astfel se explica blasfemiile incredibile de
care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa
arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se
sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de
lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti
faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un
ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o
erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta
intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica
obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor
Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate
si supunere.
Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei
privilegiile
unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier,
Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care
avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret,
sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care
acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda
aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se
imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie
practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat
de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra
in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa
de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri
conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal,
pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte
fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de
un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de
incredere – Nogaret – sa pregateasca
distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul
comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin,
care-i furnizeaza lui Nogaret
marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare.
Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi
pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune,
pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului.
Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri
protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.
Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia
sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc
toate invinuirile aduse:
l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului.
In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare
Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca
pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra
acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat
circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand
de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti,
neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul.
"Sunt un simplu cavaler analfabet", avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii
similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de
sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in
vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine
asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie
curg in valuri. Este de notat faptul ca
templierii din Anglia,
Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi
dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand
apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.
"Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul
Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la
fel cum false sunt si marturisirile templierilor!" ar fi spus intr-un
necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie,
judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca
consiliul si, fara sa piarda o secunda,

hotareste ca cei trei sa fie
ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea
pacatelor.
Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris.
De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu
mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este
aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel
Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii
templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva
saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul
toamnei.
Mostenirea Templului
Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi
care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele
din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa,
suferind pierderea
celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o
organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai
fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul
intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios,
insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj
pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in
lucrarea L’Occultisme dans la politique:
"Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau:
« Din viata noastra nu vedeti decat
coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care
se afla inlauntru ».
Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai
acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a
scris Michelet :
«Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar
decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii –
Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar.»
Tot asa precum
el se situa deasupra Bisericilor,
Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate.

Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se
sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o
parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre
spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in
guvernarea statelor, iar
acestea in modul de organizare al Bisericii.
Acestor rivalitati haotice,
maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii,
adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se
fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest
echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al
sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al
inteleptilor".
Este greu de crezut ca
la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica.
Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire
de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII,
izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul
XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia
globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU,
NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX,
ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…
Surse:
Histoire mysterieuse des templiers, Laurent de Vargas;
L'occultisme dans politique, Gerard et Sophie de Sede
http://www.descopera.ro/teoria-conspiratiei/4215977-templierii-slujitori-ai-diavolului
În arhivele secrete ale Vaticanului a fost descoperit un
document de senzaţie. Datorită acestui document va fi poate necesară
rescrierea întregii istorii a acestui Ordin legendar, dar şi istoria
pontificatului lui Clement al V-lea, în timpul căruia a fost dizolvat
Ordinul, în ciuda faptului că Papa însuşi a fost cel care i-a absolvit
de orice vină pe cavalerii-călugări.
Procesul Templierilor.
Agenţiile de presă din Italia au transmis ştirea referitoare la
descoperirea în arhivele secrete ale Vaticanului a acestui document pe
care omenirea îl caută de câteva secole şi care redeschide procesul
Templierilor, absolvindu-i de orice vină şi ridicând acuzaţiile
formulate şi condamnarea

tribunalului din anul 1308. Copia procesului a
fost descoperită de cercetăroarea Barbara Frale, urmând a fi publicată
în zilele următoare de periodicul „Hera”. Barbara Frale a descoperit
acest pergament care poartă înscrisul papei şi care precizează că,
începând din vara anului 1308, Papa Clement al V-lea, în ciuda a ceea ce
s-a crezut până în zielele noastre, ridică toate acuzaţiile de erezie
formulate împotriva Marelui Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, şi a
celorlalţi mari demnitari. Până în prezent, cercetătorii considerau că
documentul s-a pierdut pentru posteritate, împreună cu celelelalte
pergamente care fac trimitere la Templieri, atunci când Napoleon a
preluat arhivele de la Vatican şi le-a adus la Paris. După căderea
Regatului Ierusalimului, Templierii au revenit în Franţa. În anul 1312,
regele francez Filip cel Frumos, duşmanul declarat al Ordinului, impune

dizolvarea acestuia. Regele forţează mâna Papei să desfiinţeze Ordinul,
făcând referire la procesul în cursul căruia Templierii ar fi fost
condamnaţi. În opinia istoricilor, decizia curajoasă a Papei Clement al
V-lea care, după cum bine ştim, nu a făcut nimic să împiedice căderea
Ordinului, oferă dovada că acest Papă, prizonier în palatul pontifical
din Avignon, nu era total dependent de Coroana franceză. El a avut
iniţiativa de a salva Ordinul ţinând cont de pocăinţa cavalerilor şi de
cererea lor de a reveni în sânul Bisericii. Regele francez nu a ţinut
însă cont de poziţia Papei şi a lichidat Ordinul.
Consemnând faptul că de Molay şi Cavalerii au cerut iertare, Papa nota următoarele:
“Prin
prezentul act decretăm că Biserica îi absolvă de orice vină şi că pot
participa din nou la sfintele slujbe şi primi sfintele sacramente”.
Signor Forgione susţine că Papa a ratat absolvirea publică a Ordinului
Templier, fiindcă scandalul produs în jurul Templierilor a stârnit
patimi atât de mari, încât se temea de o schismă a Bisericii.
Regele
Filip al IV-lea a ordonat executarea lui de Molay şi a altor mari
demnitari Templieri înainte ca Papa să facă public verdictul anchetei
pontificale, după care acest document a dispărut.
Document descoperit la Vatican – Papa i-a absolvit pe Templieri
Corespondenţă de la Roma, semnată de Richard Owen
Sursă: Times – British News March 30, 2002
http://www.osmth.ro/index38.htm
http://www.templiers.org/