Desi multi dintre noi gasesc ca ideea unui Pamant gol in interior este mai degraba una ridicola, de vreme ce informatii bazate pe fundamente stiintifice sunt la indemana oricui in prezent, teoria care exploateaza aceasta varianta dateaza din vechime si nu este proprie unui singure civilizatii.
Teoria Pamintului gol este lansata la sfirsitul secolului trecut. Potrivit acesteia in interiorul Terrei exista de fapt o concavitate, ce are sapte puncte de contact cu suprafata exterioara, doua fiind cei doi poli.
Datorita imaginilor luate de NASA, cu ajutorul satelitilor spatiali ESSA, pot fi vazute deschiderile polare:
- nordica, cu un diametru de 1400 de mile; - sudica, cu un diametru de 1300 de mile.
Raymond Bernard - O lume ascunsa (1969)
Ideea unei lumi inedite a inflacarat mintile multora. Doctorul Raymond Bernard a scris cartea “Pamantul Gol”, dupa care a initiat constructia unei asezari in America de Sud, hotarat fiind sa descopere posibile intrari care sa il angajeze in calatoria vietii lui. Mai tarziu, acesta a disparut fara urma intr-una din pesterile Amazonului, iar adeptii lui au fost convinsi ca si-a atins scopul.
Referindu-se la discretia absoluta in legatura cu misiunile lui Byrd, cunoscutul geofizician american Raymond Bernard arata in cartea sa O lume ascunsa (1969): "Descoperirea amiralului Byrd constituie astazi un secret international de prim rang. Dupa ce Byrd a anuntat prin radio descoperirea facuta si dupa scurte notite aparute in presa, toate stirile ulterioare in legatura cu subiectul respectiv au fost indepartate cu grija de agentiile guvernamentale".
Bazindu-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B. Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum si pe revelatia amiralului Byrd, Bernard a enuntat citeva concluzii, care la data respectiva au generat un mare scandal:
a) In realitate, nu exista nici un Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri largi, care conduc spre interiorul gol al Pamintului;
b) OZN-urile provin din acest interior gol;
c) Interiorul Pamintului este incalzit de un soare central, care este sursa aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;
d) Exploratorii polari au vazut cu ochii lor ca animalele se deplasau spre nord in cautarea hranei. Ei au vazut aici pasari tropicale si animale, ce in mod obisnuit au nevoie de caldura, au vazut fluturi, ba chiar si tintari. Polul Nord magnetic - o linie lunga de 1.500 km.
Exista legende, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha. Astfel, se spune ca, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100 de orase, dintre care cel mai mare este Agartha.
Lumea subterana este cunoscuta si ca Shamballa si Agarha. Locuitorii acestei lumi, spun documentele, au parasit lumea de la suprafata acum 100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi dintre atlanti si lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul. Razboiul ar fi descris in cele doua lucrari Ramayana si Mahabharata. In urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice folosite, ar fi rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA, locuri unde ar fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor. Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa ca supravietuitorii conflictului s-au retras sub pamant. Conform acestor teorii, oamenii de la suprafata ar fi urmasii celor care au refuzat sa se retraga in orasele subterane si care, intre timp, s-au salbaticit.
Cele mai puternice orase subterane:
POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu populatie de 1,3 milioane de locuitori;
SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in Himalaya, 3,5 milioane locuitori;
RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori;
SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori;
TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori. Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta terestra.
Atat scrierile sumeriene cat si Biblia vorbesc despre un ”Adanc al apelor”, o ”Lume inferioara”, o ”Lume subterana” etc. Textele mesopotamiene vorbesc despre Tinutul Minelor declarand ca acesta era un tinut muntos, cu platouri vaste acoperite cu iarba si stepa (de aici nefilimii si uriasii - odraslele lor- extrageau metale, in special aur, necesar pe planeta Eris/Nibiru - n.a), cu o vegetatie luxurianta... era, deci, un tinut luminos, toate textele declarau acest lucru, scaldat in permanenta de razele soarelui.
Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o tara misterioasa numita Agartha. Acesta este numele general ce defineste lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile. Unii sustin ca Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet este capitala acestei lumi.
Tara Apelor Albe din legendele rusesti, localizata pe undeva in Asia Centrala, in apropierea Lacului Lobnor, a atras atentia cneazului Vladimir al Kievului. In anul 987, acesta a organizat o adevarata expeditie sub conducerea parintelui Sergius, care auzise despre fascinanta tara la o manastire de pe Muntele Athos. Au trecut insa anii, si expeditia si membrii ei au fost dati uitarii. In anul 1043, la Kiev si-a facut aparitia un batrin, care declara ca este parintele Sergius, care revenise din expeditia de mult uitata.
"Mitologia romana" de Romulus Vulcanescu
Referiri similare se regasesc in traditiile romanilor. In cartea "Mitologia romana" Romulus Vulcanescu in capitolul "Pamantul muma" vorbeste despre lumea alba (in care traiesc oameni), din care fac parte si Ostroavele albe.
"Acesti urici locuiau la marginea lumii intr-un Ostrov alb sau in mai multe Ostroave albe din albia Apei Sambetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sambetei in conditiile cosmogonice ale ridicarii pamantului din apele primordiale. Ceea ce inseamna ca in conceptia mitica ostroavele simbolizeaza pamanturi neintinate, iesite in stare pura din Apa Sambetei, care la randul ei este o apa sacra, numai ca gradul ei de sacralitate tine de impuritatea ei progresiva in directia Iad. Dupa o legenda straveche, Apa Sambetei izvoraste dintre radacinile bradului cosmic si inconjoara pamantul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad. La izvoarele ei este pura si sus pe pamant e un panaceu universal. Pe masura ce inconjoara pamantul, gradul ei de puritate scade, iar cand intra in Iad clocoteste in flacari. De Pastele blajinilor, in unele sate, pe malurile apelor curgatoare se puneau in blide de lemn coji de oua, faramituri de cozonac si lumanarele carora li se dadea drumul pe apa, ca sa ajunga pe Apa Sambetei in Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca sa serbeze si ei Pastele.. .....Uricii albi tineau multe posturi albe si se imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletest. ....La romani doliul alb pentru batrani (codalbi) s-a mentinut pana in vremea noastra in unele sate din Baragan si Carpatii estici."
Maura Anghel despre Paştele Blajinilor
Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru.
Blajinii (Rohmanii sau Rugmanii) sînt reprezentări mitice ale primilor oameni de pe pămînt. Se spune că Blajinii trăiesc sub pămînt, pe Tărîmul Celălalt, dincolo de Apa Sîmbetei. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că susţin stîlpii de sprijin ai pămîntului. Imaginaţi ca oameni blonzi şi socotiţi urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui Adam şi al Evei), Blajinii duc o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi pe incapacitatea de a face rău. Bărbaţii se întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. Blajinii sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe.
În popor se crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald. Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sînt anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci cînd văd că sosesc pe Apa Sîmbetei coji de ou roşu aruncate special de gospodine pe ape în vinerea sau sîmbăta din Săptămîna Patimilor. Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele, iar oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde.
