Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind de uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseste în multe zone din Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv.Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de “crăcile sacre”, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele “crăci de aur” cunoscute în etnografie sub titulatura generica “creanga de aur”. Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc. Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.
Pliniu cel Bătrân, în “Naturalis Historia” scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb. Druizii credeau că nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul pe care acesta creşte. Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.
În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că “craca de aur” aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte. O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu “Sorcova”, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu “creanga de aur” (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi. Urarea copilului cu “sorcova” (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci “nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul” (41, p.23). Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile “crăcii de aur” se regăsesc în toată Europa.
Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (“crăcilor de aur”) li se atribuiau puterile prezentate în
continuare(4.5): - deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI); - leac pentru toate; - remediu pentru toate bolile copiilor; se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele;- vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile; - leac contra epilepsiei - antidot împotriva otrăvurilor;
- leac pentru multe suferinţe; fereşte oamenii şi animalele de rele;
- stimulator, leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă copii, fecundează animalele sterpe; – asigură rod bogat grădinilor, grăbeşte creşterea recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi; - o cracă de vîsc pe prag alungă visele rele, o cracă sub pernă aduce vise prevestitoare, iar o floare sub pernă îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată;
- vîscul stinge focul, apară contra trăznetului şi fulgerului; o cracă de vîsc atârnată de tavanul odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului în special; - oferă protecţie eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei;
- vîscul este considerat nemuritor, viaţa stejarului fiind în vîsc; vîscul sacru este căzut din cer, iar tot ce creşte pe stejar este trimis din cer.
Această simplă enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei vîscului, a “crăcilor de aur” şi justifică organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare.
Pe lângă virtuţile, mai mult sau mai puţin, mitice medicina populară românească folosea şi, pe alocuri, foloseşte încă (21, p. 251): - ceai din frunze de vîsc de pe păr contra astmului; - frunzele şi fructele pentru băi contra durerilor reumatice; - ceai din frunze, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra crampelor şi contra epilepsiei; - ceaiul din vîsc, pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra hipertensiunii; - un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant; - ramurile de vîsc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor; - vîrfurile crăcilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;
Se mai folosea: - în boli femeieşti; - în boli asmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv; - în hrana animalelor, ca să se îngraşe;
În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (“Pădurile României”, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.
Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital.
Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.
Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.
“ORIGINEA CUVÎNTULUI CRĂCIUN”, un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii ştiinţifice Getica
sursa
http://getica.go.ro/craciun.htm
http://ramaniamyblog.wordpress.com/2011/12/19/originea-craciunului/
http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2011/12/originea-craciunului.html
