Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

sâmbătă, 31 martie 2012

Despre isihasm cu Jean-Yves Leloup



Jean-Yves Leloup , Écrits sur l'hésychasme, Albin Michel, Paris, 1990



Părintele Serafim, un autentic avva athonit, este un personaj enigmatic. Chipul său, aşa cume înfăţişat în cartea ce ne-a servit drept sursă pentru selecţia textelor, este parcă desprins dintr-un Pateric: „Părintele Serafim vieţuia într-un schit aflat nu prea departe de mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon, cum îi spun grecii). Monahii care nevoiau alături de el aveau, în ceeace-l priveşte, păreri diferite. Câţiva îl acuzau că levitează, alţii îl considerau un ţăran incult,alţii ziceau că e un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt, în măsură să dea sfaturi ziditoare,dar şi să citească în adâncul inimilor.

Când ajungeai la poarta schitului său, Părintele Serafim avea obiceiul să te privească din cap până-n picioare, vreme de cinci minute, fără să-ţi adreseze nici cel mai neînsemnat cuvânt. Cei care nu dădeau bir cu fugiţii după această cercetare amănunţită, puteau auzi comentariul aspru al monahului: „În tine, El n-a intrat mai jos de bărbie“; „Pe la tine nici măcar n-atrecut…s-o lăsăm baltă“; „La tine…oh, ce minune… a coborât până la genunchi“. Fireşte, elvorbea despre Duhul Sfânt şi despre pogorârea lui mai mult sau mai puţin profundă în om. El judeca sfinţenia unui om după puterea acestuia de a întrupa Duhul. Omul desăvârşit, omultransfigurat era pentru el fiinţa care ajunsese să fie pe de-a-ntregul să fie locuită de Prezenţa Duhului Sfânt, din creştet până în tălpi. „Însă asta – spunea părintele Serafim - n-am văzut decât o singură dată în viaţă, la stareţul Siluan. Acela era cu adevărat un om al lui Dumnezeu, plin de smerenie şi de măreţie.“

Când tânărul filosof i-a cerut părintelui Serafim de la mănăstirea Sfântul Pantelimon să-l înveţe rugăciunea inimii curate potrivit lui Evagrie Ponticul, părintele Serafim a început să bombăne. Aceasta nu l-a descurajat pe tânăr, a insistat. Atunci părintele Serafim i-a spus:„Înainte de a înţelege ce este rugăciunea inimii, învaţă să te rogi ca un munte“... şi i-a arătat ostâncă uriaşă. „Cere-i să te înveţe cum să te rogi. Apoi vino să mă vezi.“
A te ruga ca un munte
Şi astfel a început pentru tânărul filosof o adevărată iniţiere în metoda rugăciunii isihaste. Primul sfat ce îifusese dat se referea la stabilitate. Înrădăcinarea într-oaşezare temeinică. Prima îndrumare ce i se dă celui carevrea să se roage nu este, aşadar, de ordin spiritual, cifizic: aşează-te!A te aşeza ca un munte, înseamnă a deveni greu, a figreu de prezenţă. În primele zile, tânărului îi fu destul degreu să stea nemişcat. Într-o dimineaţă el a simţit cu adevărat ce înseamnă „a te ruga ca unmunte“. Se afla acolo, stând nemişcat în toată greutatea sa; devenise una cu stânca, tăcut, subsoare. Timpul pentru el se schimbase cu totul. Munţii aveau un alt ritm. A sta aşezat precumun munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta; aceasta este atitudinea justă pentru cel ce se pregăteşte pentru rugăciune – a şti că ai veşnicia în spate, înlăuntru şi în faţă. Înainte de aînălţa o biserică trebuia să fii precum o piatră, şi pe această piatră, pe această tărie denezdruncinat a stâncii, Dumnezeu putea să zidească biserica sa şi să facă din trupul omuluitemplul său. Şi astfel el pătrunse înţelesul vorbelor din Scriptură: „Tu eşti piatră şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea.
A te ruga ca o floare de mac
Şi astfel tânărul învăţă să înflorească…Rugăciunea însemna întâi de toate o aşezare – şi aceasta o învăţase de lamunte. Rugăciunea este totodată o „orientare“ şi tocmai asta învăţa acumde la mac: a se înturna către soare, a se înturna către lumină cu ceea ceavea el mai profund. A aspira limpezimea cu tot sângele său, cu toată sevasa.Această orientare spre frumos, spre lumină îl făcea câteodată să roşească caun mac. Ca şi cum „frumoasa lumină“ era aceea a unei priviri ce îi surâdeaşăgalnic şi aştepta de la el o anume mireasmă… Macul îl mai învăţă că pentru a-şi păstra orientarea, floarea trebuia să aibă „tulpina dreaptă“, şiastfel el a început să-şi îndrepte spinarea.Lucrul acesta l-a înţeles greu, ba chiar l-a mirat, căci în textele filocalice citise că monahultrebuie să stea uşor aplecat. Câteodată era chiar dureros să stea cu privirea întoarsă spre inimăşi spre pântece
A te ruga ca oceanul
Tânărul se apropie de mare. El învăţase să sestea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai multvuietul valurilor? Vântul se înteţi. Fluxul şirefluxul mării deveniră mai profunde, şi în else deşteptă amintirea oceanului. Bătrânulcălugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să seroage „ca oceanul“, şi nicidecum ca marea.Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecusemulte ceasuri pe ţărmul oceanului, mai alesnoaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizezesuflul cu larga răsuflare a valurilor? Inspir,expir… apoi: sunt inspirat, sunt expirat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri…Aşa se lăsa el dus de ritmul respiraţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragulunor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată „se pierdea în mare“, de data aceastaîşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcinezeadânc în pământ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia „să fie una“ cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te rugaînseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării
A te ruga ca o pasăre
 „A sta bine aşezat, a fi orientat drept spre lumină, a respiraca un ocean, nu e încă rugăciunea isihastă“, i-a spus părintele Serafim, „acum tu trebuie să înveţi să te rogi ca o pasăre“; şi l-a dus la o mică scorbură aflată într-un copacdin apropierea schitului, unde îşi făcuseră cuib douăturturele. La început, gânguritul acestor mici vietăţi l-aumplut de încântare, dar după o bucată de vreme a sfârşit prin a-l sâcâi pe tânărul filozof. Păsările alegeau parcădinadins ceasul când el pica de somn, pentru a scoatetrilurile cele mai duioase. Tânărul, nedumerit, l-a întrebat pe bătrânul monah ce însemnau toate astea, şi dacă jocul acestava mai dura mult. Muntele, macul, oceanul, mai treacă,meargă – deşi ne-am putea întreba ce e cu adevărat creştinîn toate astea! –, dar să-i propună toată zarva păsăreascădrept învăţătură, era deja prea mult!Părintele Serafim i-a explicat răbdător că Vechiul Testament foloseşte pentru a definirugăciunea termenii derivaţi din rădăcina „haga“, tradusă de cele mai multe ori în greceşte prin murmur – meletan, iar în latină prin meditatio. Rădăcina în sensul său originar însemna„a rosti cu jumătate de glas, a murmura“. Aceeaşi expresie este întrebuinţată pentru a desemnastrigătele animalelor – răgetul leului (Isaia 31,4), ciripitul rândunelelor, gânguritul porumbeilor (Isaia 38, 14), dar şi mormăitul ursului
A te ruga ca Avraam 
Până aici învăţătura stareţului fusese de ordin natural şiterapeutic. Monahii din vechime, potrivit mărturiei lui Filondin Alexandria, erau de fapt nişte „terapeuţi“. Rolul lor, înaintede a îndruma către iluminare, era de a vindeca natura, de a o pune în cele mai favorabile condiţii pentru ca ea să poată primiharul; harul nu se împotriveşte naturii ci o restaurează şi oîmplineşte. Este ceea ce făcea bătrânul Serafim cu novicelesău, învăţându-l o metodă de rugăciune pe care unii ar putea săo considere „pur naturală“
Muntele, macul, oceanul, pasărea – tot atâtea elemente ale naturii – îi aminteau omului că eltrebuie, înainte de a merge mai departe, să recapituleze diferitele niveluri ale fiinţei, saudiferitele regnuri care alcătuiesc macrocosmosul. Regnul mineral, regnul vegetal, regnulanimal… Omul a pierdut legătura cu cosmosul, cu animalele şi aceasta a provocat în el totfelul de suferinţe, boli, nelinişti, frici. El se simte tot mai străin de lume. A te ruga înseamnămai întâi a lăuda universul, căci „toate lucrurile acestea ştiu să se roage mai înainte de noi“,spun părinţii. Omul este locul unde rugăciunea lumii devine conştientă de sine însăşi. Omul seaflă acolo pentru a numi tot ceea ce creaturile doar murmură…
A te ruga ca Iisus
Părintele Serafim se arăta din ce în ce mai tăcut. El simţea cătânărul înaintase în rugăciunea sa. De mai multe ori îlsurprinsese, cu faţa scăldată în lacrimi, rugându-se ca Avram şimijlocind pentru oameni: „Doamne preamilostive, ce se va alegeoare de cei păcătoşi…?“ Într-una din zile tânărul veni la el şi îlîntrebă: „Părinte, de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre Iisus?Care era rugăciunea lui? În liturghie, în rugăciuni nu se vorbeştedecât despre el. În rugăciunea inimii, aşa cum aceasta apare înFilocalie, se invocă numele Său. De ce nu îmi vorbeşti delocdespre asta?“Părintele Serafim se arătă încurcat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerutceva necuviincios, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească despre propria sa taină. Pe cât de mare era revelaţia pe care o primise, pe atât trebuia să fie şiumilinţa sa pentru a o putea transmite mai departe. Fără îndoială, simţea că nu este îndeajunsde smerit: „Aceasta numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este Fiul, ci numaiTatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere“ (Luca 10,22). Tu trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul, şi a avea cu Cel pe care îl numeşteTatăl său şi Tatăl nostru aceeaşi legătură de iubire ca şi el – aceasta este lucrarea DuhuluiSfânt, el îţi va aminti tot ceea ce Hristos a spus. În tine Evanghelia va deveni vie şi te vaînvăţa să te rogi cum se cuvine.“Tânărul insistă. „Te rog, părinte, mai spune-mi!“ Bătrânul surâse. „Acum, zise el, ar fi mai bine să păstrez tăcerea. Dar ca nu cumva să iei aceasta drept semn al sfinţeniei, îţi voi vorbidirect:Inima lui Iisus nu avea hotare, iubind până şi pe vrăjmaşii săi, pe chinuitorii săi: «Doamneiartă-le lor, căci nu ştiu ce fac.» Ziua el îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi şi păcătoşi, pe paralitici şi pe prostituate, pe vameşi. Noaptea el se retrăgea pentru a se ruga în taină şi acolo murmura ca un copil «Abba», ceea ce vrea să spună «Tată»… Iată pentru ceşovăi să-ţi spun, să folosesc imagini pentru ca tu să înţelegi că Duhul Sfânt aşează în tinesimţămintele şi cunoaşterea care erau în Iisus Hristos, şi că acest «abba» nu vine din vârful buzelor ci din adâncul inimii. În ziua aceea tu vei începe să înţelegi ce este rugăciunea isihaştilor.“

Tânărul a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta înstrăfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite „nebunii“: „Nu eu sunt cel caretrăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!“, putea el să zică împreună cu apostolul Pavel. Abis desmerenie, de mijlocire pentru semeni, de dorinţa „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungăla deplina cunoaştere a adevărului“. El simţea că se preschimbă în Iubire, că se preschimbă înfoc dogoritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă ci devenise o realitate:„Rugul ardea cu foc şi nu se consuma.“Şi astfel, rugându-se neîncetat, el învăţă să-l iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi sămeargă necontenit în Prezenţa Sa .

Despre isihasm

Despre Jean Yves Leloup si alte fragmente din scrierile lui pe site aici

Jean-Yves Leloup n. 1950

Doctor în filosofie, psihologie si teologie, scriitor, conferentiar, dominican, apoi preot ortodox, Jean-Yves Leloup oferã prin cãrtile lui, prin conferinte si seminarii o aprofundare a textelor sacre, cât si o abordare si o reflectie de o mare bogãtie despre spiritualitatea în cotidian datoritã unei formaþii pluridisciplinare de o rarã complementaritate.
Membru al Organisation des Traditions unies, docteur honoris causa es sciences la l'Université din Colombo (Sri Lanka), Jean-Yves Leloup predã în Europa, în Statele Unite si în America de Sud în diferite universitãti si institute de cercetare în antropologia fundamentalã.

Autor a cincizeci de lucrãri si traduceri, comentarii ale evangheliilor lui Toma, Ioan, Filip si Maria din Magdala, el participã la numeroase întâlniri inter-traditii.
Site oficial: http://www.jeanyvesleloup.com/index.html
O carte autobiograficã, scrisã totusi abia la 40 de ani..., foarte interesantã care vi-l va face cunoscut:
L'Absourd et la Grâce, Ed. Albin Michel, Paris.

În româneste :
A avea grijã de Fiintã, Elena Francisc Publishing
Profunzimile uitate ale crestinismului, Editura Curtea Veche

Pagini pe site:

Pãrintele Serafim - Rugãciunea isihastã aici
Fragmente din A AVEA GRIJÃ DE FIINTÃ. Filon si Terapeutii din Alexandria aici
Terapia sacrã - din vol. GUERIR L'ESPRIT aici
Viata lui Isus povestitã de un arbore - fragmente aici
Absurdul si Gratia fragmente aici - nou
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com