+-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+ Mit şi Adevăr +-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+-+: Matthieu Ricard - Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica.

Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple. Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine. Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat. Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.

marți, 31 iulie 2012

Matthieu Ricard - Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica.

Uneori numit "cel mai fericit om din lume", Matthieu Ricard este un călugăr budist, fotograf şi autor.
După ce s-a instruit în biochimie la Institutul Pasteur, Matthieu Ricard a lăsat ştiinţa în urmă

și a plecat în Himalaya pentru a deveni călugăr budist. A fost purtat de o țintă precisă - să descopere fericirea, atât la nivel uman de bază şi ca un subiect de studiu. În timp, el a ajuns să creadă că atingerea stării de fericire necesită acelaşi tip de efort și de formare a minții ca și cel implicat în oricare preocupare a vieții.

Da, este foate simplu, pentru că... CE ESTE FERICIREA ? Este un tren în care mă urc grăbit(ă) după ce am alergat gâfâind cale de două sau trei străzi, știind că la destinație mă așteaptă o cutie ambalată frumos? Este acea cutie? Este haina nouă pe care o port sau telefonul pe care abia mi l-am cumpărat? Este orgoliul satisfăcut că am reușit să am mai mulți bani decât cel de lângă mine? Este ura pe care o simt pentru că m-a părăsit? ... gelozia cu care lovesc în alții? ... sau pot să mă bucur trăind gustul amar al răzbunării? Este fulgul de zăpadă pe care-l admir cum dansează sau furnica ce trece pe lângă mine în timp ce-mi răcoresc setea într-o zi toridă de vară? Este vocea iubitului (iubitei) care mă strigă cald, felul în care mă atinge? .... sau poate amintirea plăcintei pe care-o făcea bunica? Este surâsul unui om necunoscut? Este lumina din ochii care-mi mulțumesc pentru simplul fapt că exist cu o voce tremurândă? ... sau poate zâmbetul unui copil?

Toţi ne dorim fericirea, dar cum să o aflăm, cum să o păstrăm şi

cum, chiar, să o definim? Acestei întrebări, filozofice prin excelenţă, tratată între pesimism şi zeflemea de gândirea occidentală, Matthieu Ricard îi oferă răspunsul budist: un răspuns exigent, dar liniştitor, optimist şi accesibil tuturor. Să încetăm a mai căuta fericirea în afara noastră, să învăţăm să privim în noi înşine, să adoptăm o atitudine mai meditativă şi mai altruistă faţă de lume. Beneficiind de o dublă cultură, de experienţa de călugăr, de frecventarea marilor înţelepţi şi de cunoaşterea textelor sacre, unul dintre ambasadorii occidentali cei mai populari şi recunoscuţi ai budismului, autorul ne propune o reflecţie pasionantă despre fericirea autentică şi modalităţile de a o atinge.

Cercetător în genetică celulară, discipol al lui Frangois Jacob,

Matthieu Ricard a optat pentru budism şi este astăzi unul dintre cei mai mari specialişti din lume. Trăieşte în Himalaya de mai bine de treizeci şi cinci de ani, în apropierea marilor maeştri spirituali. Interpretul de limbă franceză al lui Dalai Lama, fotograf, traducător şi editor al textelor sacre, trăieşte în mănăstirea Shechen din Nepal, unde se consacră vieţii monastice, diverselor proiecte umanitare şi protejării culturii tibetane şi Tibetului.

"nu căuta fericirea acolo unde nu este - în afara ta, privește în interiorul tău, caută acea stare de bine și vei vedea că îți apare mai repede decât te aștepți! Fericirea ești tu, sunt eu, suntem noi!"

"Fericirea e, desigur, un cuvânt foarte vag, aşa că o voi numi "stare de bine". Cred că cea mai bună definiţie, conform concepţiei budiste, este că starea de bine nu e o simplă senzaţie de plăcere, ci un sentiment profund de linişte şi împlinire, o stare care pătrunde şi stă la baza tuturor stărilor emoţionale şi a tuturor bucuriilor şi tristeţilor pe care le poţi simţi. S-ar putea ca acest lucru să vă surprindă. Putem să avem o stare de bine în timp ce suntem trişti? Într-un fel, de ce nu? Pentru că vorbim de niveluri diferite. ... Dacă priviţi largul mării, suprafaţa apei ar putea fi calmă precum o oglindă. Ar putea fi şi furtuni, dar adâncul oceanului e tot acolo, neschimbat. Cum vine asta? Poate fi vorba doar despre o stare de fapt, nu de o emoţie sau de o senzaţie trecătoare. Până şi bucuria, care poate fi izvorul fericirii. Dar există şi o bucurie răutăcioasă: te poţi bucura de suferinţa cuiva.

Cum pornim în căutarea fericirii? Adesea căutăm în afară: credem că dacă putem aduna una

şi alta, orice, avem toate condiţiile pentru a fi fericiţi. A avea totul inseamnă a fi fericit. Această sintagmă dezvăluie deja blestemul ce destramă fericirea. A avea totul. Dacă ne lipseşte ceva, totul se destramă. Iar când lucrurile nu merg cum trebuie, încercăm atât de mult să le reparăm în exterior, dar controlul nostru asupra lumii exterioare este limitat, temporar şi adesea iluzoriu. Să privim premisele interioare. Nu sunt oare mai puternice? Nu e oare mintea cea care transformă premisele exterioare în fericire sau suferinţă? Şi nu e mintea mai puternică? Ştim, din experienţă, că putem fi într-un mic paradis şi, cu toate astea, să fim complet nefericiţi în interior. În schimb, pe de altă parte, cunoaștem mulţi oameni care întâmpină situații foarte dificile, dar reușesc să-și păstreze seninătatea, forța și libertatea interioară, încrederea.

Așadar, dacă forma interioară este puternică, desigur condiţiile exterioare influențează, și e minunat să trăiești mai mult, mai sănătos, să ai acces la informații, la educație, să poți călători, să dispui de libertate - toate acestea sunt de dorit. Nu sunt însă de ajuns, ci doar un ajutor auxiliar, circumstanțe. Experienţa ce explică totul se află în interiorul minții. Așa că atunci când ne întrebăm cum să alimentăm condițiile necesare pentru fericire, pe cele interioare, care sunt cele care vor submina fericirea, pentru toate acestea avem nevoie de experiență.

Trebuie să învățăm că există o anumită stare de spirit care duce la această înflorire, la această bunăstare, la ceea ce grecii numeau eudaimonia, înflorire. Altele sunt contrare stării de bine.

Prin urmare, dacă ne analizăm experiențele - furia, ura, gelozia, aroganța, dorința obsesivă, lăcomia puternică - vedem că nu ne provoacă o stare prea bună odată ce le-am experimentat. De asemenea, sunt dăunătoare fericirii altora. Putem, așadar, să spunem: cu cât acestea ne invadează mai mult mintea, cu atât ne simțim mai rău, mai chinuiți, precum o reacție în lanț. Dimpotrivă, toată lumea știe în adâncul său că printr-un act de generozitate altruistă, făcut de la distanță, fără ca nimeni să nu afle de el, putem salva viața unui copil, să facem pe cineva fericit. Nu avem nevoie de apreciere. Nu avem nevoie de recunoștință. Simplul fapt de a face asta ne umple cu un sentiment de uniune cu natura noastră profundă si este practic o regăsire. Ne-ar plăcea să fim așa tot timpul.

E oare posibil să ne transformăm felul de a fi, să ne transformăm mintea? Sunt acele emoții negative și distructive intrinseci naturii minții noastre? E schimbarea emoțiilor, trăsăturilor, stărilor noastre posibilă?

Pentru a afla trebuie să ne intrebăm: care este natura minții? Dacă privim din punct de vedere empiric, există o calitate primară a conștiinței, și anume simpla cogniție, faptul de a fi conștient. Conștiința e precum o oglindă care permite tuturor imaginilor să se reflecte în ea. Poate oglindi chipuri urâte sau chipuri frumoase. Oglinda permite acest lucru, dar ea nu este mânjită, nu este schimbată, nu este alterată de aceste imagini. De asemenea, în spatele fiecărui gând este conștiința pură. Aceasta îi este natura. Nu poate fi alterată intrinsec cu ură sau gelozie deoarece atunci, dacă a fost dintotdeauna acolo - precum o vopsea care ar păta întreaga pânză - atunci, undeva, ar exista tot timpul. Știm că nu suntem mereu furioşi, mereu geloși, mereu generoși.

Așadar, deoarece materialul de bază al conștiinței este această calitate a cognitivităţii pure care o diferențiază de o piatră, există posibilitatea de schimbare, căci toate emoțiile sunt trecătoare.

Acesta este terenul propice pentru antrenamentul minții. Antrenamentul minții se bazează pe ideea că doi factori mentali opuși nu pot avea loc în același timp. Poți trece de la dragoste la ură, dar nu le poți simți pe amândouă, în același timp, față de același obiect sau aceeași persoană - nu poți să vrei să-i faci rău și, totodată, bine. Nu poți, cu același gest, să dai mâna și să lovești pe cineva. Există antidoturi naturale pentru emoțiile distructive față de starea noastră interioară de bine. Așa trebuie acționat, comparând bucuria cu gelozia. Simțul libertății interioare în opoziţie cu lăcomia și obsesia. Bunăvoința, bunătatea iubitoare ca opus al urii. Bineînțeles, fiecare emoție are nevoie de un anumit antidot.