Am auzit o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediţie prin Tibet
împreună cu un şerpaş. Hotărâţi să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau aşteptaţi, au tot grăbit urcuşul, îndemnându-şi însoţitorul să meargă mai repede şi refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a aşezat pe o piatră şi a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au ameninţat că nu-i mai dau nici o plată dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră şi ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-şi un pic veşmintele şi a pornit cu pas liniştit, chemându-i pe oameni să continuie drumul. Aceştia au venit muţi de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea şi l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse şi ce l-a înduplecat până la urmă să reia urcuşul.
![](http://3.bp.blogspot.com/-oUQgq4q74w0/UC_q4YoBnRI/AAAAAAAAFOM/uRPGZW4gsbc/s200/LIGHT+ANGEL.jpg)
Şerpaşul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim şi să aşteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorţi de izbândă.“
![](http://1.bp.blogspot.com/-jjldBek98KU/UC_p6TdxPkI/AAAAAAAAFN8/K4bkk4DeKUk/s200/1michael.png)
Povestea aceasta mi-a adus aminte o alta. Tot despre un tibetan.
El nu însoţea pe nimeni, ci plecase de unul singur spre o mânăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere şi tunete.
Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă şi călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata şi a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mânăstire!“ Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag: „Nu-ţi fă griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, aşa că picioarelor mele le este uşor să-l urmeze.“
Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de acelaşi povestitor.
![](http://1.bp.blogspot.com/-FtYPLS4Nfwk/UC_p6zlmunI/AAAAAAAAFOA/MGktQrMUjd4/s200/400657_339397902743385_337912762891899_1514679_590426151_n.jpg)
La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat.
![](http://2.bp.blogspot.com/-Tok9gksEEiw/UC_peAoWCtI/AAAAAAAAFN0/LjohHv9ggWA/s200/inger-pazitor.jpg)
Au uşurinţa de a lăsa o amprentă în viaţa noastră şi atunci când nu-şi propun să transmită ceva. Totuşi ceva se comunică chiar prin simpla lor prezenţă. Au o înţelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic în fiinţa lor să intersecteze ceva universal.
Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumuseţea pe care o presimt în ei, chiar şi atunci când aceştia nu-şi cunosc şi nu-şi celebrează frumuseţea interioară.
De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viaţă? Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezenţa divină.
Nemtii au o vorba...“ Să nu mergi niciodată mai repede decât poate să zboare îngerul păzitor! “
surse
http://www.esoterism.ro/ro/ingerpaz.php
http://reiki-angels.com/2011/03/05/sa-nu-mergi-niciodata-mai-repede-decat-poate-sa-zboare-ingerul-pazitor/
http://drumuricatretine.wordpress.com/2011/04/04/sa-nu-mergi-niciodata-mai-repede-decat-poate-sa-zboare-ingerul-pazitor/