conducerea Cosmosului – să zicem aşa – i-a revărsat omului,
în starea sa de conştienţă clarvăzătoare obscură, iubirea şi l-a
pregătit interior pentru primirea iubirii în deplina conştienţă
clară de zi. Am văzut că Pământul nostru a devenit treptat
Cosmosul care are de împlinit misiunea iubirii. Pământul
este luminat de Soarele actual. Aşa cum omul locuieşte Pământul
şi îşi însuşeşte treptat iubirea, tot astfel alte ființe,
superioare, locuiesc Soarele, pentru că Soarele a ajuns pe o treaptă
superioară a existenţei. Omul este locuitorul Pământului, iar a
fi un locuitor al Pământului înseamnă să fii o fiinţă care
îşi însuşeşte iubirea în timpul epocii
pământeşti. A fi un locuitor al Soarelui în epoca noastră
înseamnă a fi o fiinţă care poate aprinde iubirea, care poate
revărsa iubirea pe Pământ. Locuitorii Pământului nu ar
putea dezvolta iubirea, nu ar putea să o primească dacă locuitorii
Soarelui nu le-ar trimite înţelepciunea matură odată cu razele de
lumină. În timp ce lumina Soarelui se revarsă pe Pământ, se
dezvoltă iubirea. Acesta este un adevăr întru totul real.
Entităţile care sunt atât de sus încât pot revărsa
iubirea în afară şi-au făcut din Soare scena lor de acțiune.Când Luna şi-a încheiat evoluţia, acolo se aflau şapte entităţi principale de acest fel care erau atât de avansate încât puteau revărsa iubire. Atingem aici o taină profundă pe care o dezvăluie
ştiinţa spiritului; acolo, la începutul
evoluţiei pământeşti, avem omul în stadiul copilăriei, care
urma să primească în el iubirea şi era pregătit să primească Eul,
şi, pe de altă parte, avem Soarele, care s-a scindat şi s-a ridicat la
o existenţă superioară. Pe acest Soare s-au putut dezvolta şapte
spirite principale ale Luminii, care erau în acelaşi timp
spiritele dătătoare de lumină. Doar şase dintre ele şi-au stabilit
locuinţa pe Soare; iar ceea ce vine spre noi în lumina fizică a
Soarelui conţine în sine forţele spirituale de iubire ale acestor
şase Spirite ale Luminii – sau cei şase Elohini, cum sunt numiţi
în Biblie. Unul s-a desprins şi a apucat alt drum, spre
mântuirea omului; el nu şi-a ales Soarele ca
loc de reşedinţă, ci
Luna. Acest Spirit al Luminii care a renunţat de bună voie la existența
solară şi a ales Luna este unul şi acelaşi cu cel pe care Vechiul
Testament îl numeşte „Iahve” sau „Iehova”. Acest spirit care şi-a
ales ca reşedinţă Luna este cel care, de pe Lună, a revărsat
înţelepciunea matură pe Pământ şi a pregătit prin aceasta
iubirea.
Priviţi acum acest mister aflat în spatele lucrurilor. Noaptea
ţine de Lună, şi ea ţinea într-o măsură şi mai mare de Lună
în acea epocă veche când omul încă nu putuse primi de
la Soare forța iubirii, în care încă nu putuse primi
această forţă a iubirii prin lumina directă. Atunci el primea forţa
reflectată a înţelepciunii mature de la lumina Lunii. Ea venea
spre el de la lumina Lunii în perioada conştienţei de noapte. De
aceea regentul nopţii, care l-a pregătit pe om pentru iubirea care urma
să se nască mai târziu în timpul deplinei conştienţe de zi,
se numeşte Iahve. Să privim înapoi la epoca veche a omenirii
în care procesul se petrecea spiritual; prin corpurile cereşti,
unde de o parte avem Soarele iar de cealaltă parte avem Luna, acest
proces este doar simbolizat.În timpul nopţii, în anumite perioade, Luna ne trimite forţa solară reflectată. Este aceeaşi lumină care ne vine şi dinspre Soare. În timpurile vechi, Iahve sau Iehova reflecta forţa înţelepciunii mature, forţa celor şase Elohimi, iar această forță el o revărsa în oameni în timpul somnului de noapte şi îi pregătea astfel încât să devină în stare să primească mai târziu şi forţa iubirii, în mod treptat, în timpul conştienţei de zi.
Desenul vrea să indice simbolic omul aflat în stare trează în timpul zilei, când corpul fizic şi cel eteric sunt dependente de divinitate, iar Eul şi corpul astral se găsesc, pe plan fizic,
în corpul fizic şi în corpul eteric; întregul
sistem al omului este luminat din afară de Soare. În timpul
nopţii, care atunci era mult mai lungă şi mai activă, corpul astral şi
Eul sunt desprinse de corpul fizic şi de cel eteric; Eul este în
întregime în lumea astrală, iar corpul astral este
coborât din afară în corpul fizic, astfel
încât, conform întregii sale entități, el este totuşi
înglobat în spiritual-divin. Soarele nu poate lumina direct
corpul astral al omului şi să aprindă în el forța iubirii. Atunci
acționează Luna, care reflectă lumina solară prin Iahve sau Iehova.
Luna este simbolul pentru Iahve sau Iehova, iar Soarele nu este altceva
decât simbolul Logosului,
care este suma celorlalţi şase Elohimi.
Desenul, pe care îl puteţi studia, vrea să indice acest lucru.
Iar dacă meditaţi asupra acestor lucruri veţi afla ce mistere profunde
sunt exprimate aici: faptul că mult timp forţa iubirii i-a fost
inoculată omului prin conştienţa nocturnă, prin Iahve, în mod
inconştient. Astfel, omul a fost pregătit să poată primi treptat
însuşi Logosul, forţa iubirii sale. Cum a fost posibil aceasta?
Acum ajungem la cealaltă faţă a misterului.Pentru ca omul să poată deveni pe Pământ un purtător conştient de sine al iubirii, îi trebuia un ghid în timpul conştienţei clare diurne, un maestru care să îi stea în aşa fel în faţă încât să îl poată percepe. Lui i-a putut fi sădită iubirea doar în timpul nopţii, într-o conştienţă neclară. Treptat-treptat a trebuit însă să intervină ceva cu toată obiectivitatea care să-i dea posibilitatea omului să vadă el însuşi în exterior,
fizic, fiinţa iubirii. Prin ce se
putea face asta? Aceasta s-a putut întâmpla doar prin
faphil că Fiinţa iubirii divine a devenit o fiinţă pe Pământ – o
fiinţă de carne, aşa cum a putut-o percepe omul prin simţurile sale.
Drumul omenirii angajându-se în câmpul percepţiilor
senzoriale, Logosul a trebuit el însuşi să se facă sensibil, să
apară într-un trup de carne. Este ceea ce s-a petrecut când
s-a încarnat Christos Iisus, iar apariţia istorică a lui Christos
Iisus nu înseamnă altceva decât că forţele celor şase
Elohimi sau ale Logosului s-au încorporat în Iisus din
Nazaret la începutul erei noastre, au căpătat realitate în
El, în lumea vizibilului. Despre asta este vorba. Forţa
interioară a Soarelui, forţa de iubire a Logosului au luat formă umană
în trupul lui 
Iisus din Nazaret. Căci Dumnezeu a trebuit să se
înfăţişeze omului pe Pământ – pentru conştienţa lui
senzorială – în formă trupească, ca orice alt obiect, ca orice
altă fiinţă. Entitatea care coboară în corpul lui Iisus la
începutul erei noastre este cu adevărat încorporarea
Logosului, a celor şase Elohimi, cărora le-a premers cel de al
şaptelea, Dumnezeul Iahve, pentru a pregăti venirea. Şi această figură
unică a lui Iisus din Nazaret, în care s-a încamat Christos
sau Logosul, aduce până în viaţa omenească, în
însăşi istoria omenirii, forța care nu făcuse până atunci
decât să se reverse din Soare pe Pământ prin lumina solară:
„Cuvântul s-a făcut carne”! iată faptul căruia Evanghelia după
Ioan îi dă cea mai mare valoare.Şi cel care a scris această Evanghelie trebuia să insiste înainte de toate asupra acestui fapt. Căci un lucru este cert: când câţiva discipoli ai lui Christos au înţeles despre ce este vorba, au venit şi alţii
care au putut să
înţeleagă în întregime acest lucru – desigur, ei
înţelegeau că sufletesc-spiritualul era baza oricărei substanţe,
a oricărui lucru material, dar ceea ce ei nu puteau concepe era faptul
că Logosul însuşi se încarnează o dată pentru lumea
fizic-senzorială, vizibil fizic, într-o ființă umană unică. Este
ceea ce deosebeşte „gnoza” primelor secole creştine de adevăratul
creştinism esoteric. Autorul Evangheliei după Ioan afirmă cu tărie: Nu,
nu trebuie să-L consideraţi pe Christos o fiinţă care rămâne
suprasensibilă, invizibilă în spatele oricărei substanţe, ci
trebuie să vă legaţi de faptul că Cuvântul s-a făcut carne şi a
locuit printre noi! iată nuanţa fină care deosebşte creştinismul
esoteric de gnoza primitivă. Ea cunoaşte la fel de bine pe Christos ca
şi creştinismul esoteric, dar vede în El numai entitatea
spirituală, iar în Iisus din Nazaret vede cel mult un vestitor
omenesc legat de această entitate spirituală. Ea rămâne aici la
Christosul invizibil. Creştinismul esoteric, dimpotrivă; el a fost
totdeauna cel al Evangheliei după Ioan, care stă pe acest sol ferm al
Cuvântului:
SURSA
