Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 20 ianuarie 2013

Cele şapte minuni sau semne - EVANGHELIA DUPĂ IOAN - Rudolf Steiner

Evanghelia după Ioan este, putem spune, unul din cele mai mari documente pe care le are omenirea nu numai dintre documentele religioase – iertat ne fie cuvântul – ci şi dintre documentele literar-artistice scrise până acum. Să studiem din acest punct de vedere acest document.
De la primele capitole, dacă le înţelegi corect, dacă ştii ce stă ascuns în spatele cuvintelor, vezi că, prin comparaţie şi stil, această operă este documentul cel mai închegat, cel mai perfect care există în lume. Acest lucru, desigur, nu se vede la o lectură superficială. La o primă analiză a Evangheliei după Ioan reiese că autorul ei – ştim de acum cine este el – enumeră şapte minuni până la evenimentul învierii lui Lazăr. Vom reveni mai târziu asupra semnificaţiei cifrei şapte. – Care sunt aceste şapte minuni sau semne?
1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;
2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc;
3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea Betezda;
4. Hrănirea celor cinci mii de oameni;
5. Semnul arătat prin apariţia lui Christos mergând pe mare;
6. Semnul dat prin vindecarea orbului din naştere, şi, în sfârşit,
7. Semnul cel mai mare, inţierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuşi autorul Evangheliei după Ioan
Acestea sunt şapte dintre semne. Se impune o întrebare acum: Ce înseamnă aceste şapte semne? Ce este cu această problemă a minunilor?
Evoluţia conştienţei umane a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Am văzut că la începutul evoluţiei oamenii nu au pornit pur şi simplu dintr-o linie de evoluţie animală, ci dintr-o formă în care ei încă posedau darul clarvederii în mod natural. Oamenii erau clarvăzători, deşi conştienţa pe care o aveau nu le permitea să-şi spună încă: „Eu sunt”. Această facultate a conştienţei de sine ei şi-au cucerit-o treptat; pentru asta au trebuit să renunţe la vechea clarvedere.
Va veni o vreme, în viitor, în care toţi oamenii vor fi clarvăzători, păstrându-şi conştienţa de sine, conştienţa lui „Eu sunt”.
Acestea sunt cele trei trepte pe care, în parte, omenirea le-a străbătut deja şi pe care le mai are de străbătut.
În Atlantida oamenii trăiau într-un fel de conştienţă de vis, dar o conştienţă clarvăzătoare. Apoi ei au dobândit treptat conştienţa obiectuală exterioară, în schimbul căreia au trebuit să renunţe la facultatea obscură de clarvedere. În cele din urmă, în viitor, omul va avea o conştienţă clarvăzătoare legată indisolubil de această conştienţă de sine.
Astfel, omul se ridică de la o clarvedere confuză la o clarvedere dublată de conştienţa de sine, trecând printr-o conştienţă obiectuală, neclarvăzătoare.
Odată cu conştienţa umană s-au transformat şi toate celelalte condiţii de pe Pământ. Trebuie să fii lipsit de orizont să crezi că dacă astăzi lucrurile se petrec cum se petrec aşa au fost întotdeauna. Totul s-a transformat. S-au schimbat chiar şi raporturile dintre oameni, care nu mai sunt precum odinioară.
Până în momentul în care impulsul lui Christos a fecundat evoluţia omenirii, exista o înrâurire mult mai mare a unui suflet asupra altuia. Oamenii erau predispuşi spre aşa ceva. Omul nu auzea doar cuvintele pe care le rostea cu gura interlocutorul său, ci şi ceea ce simţea şi gândea acesta, dacă acest interlocutor simţea sau gândea acel ceva în mod viu, cu intensitate. În timpurile de demult, în care iubirea depindea în special de legăturile de rudenie, ea era cu totul altceva decât este astăzi. Astăzi iubirea a căpătat un caracter mai sufletesc, dar nu mai este la fel de puternică. Ea îşi va recăpăta forţa de odinioară doar atunci când toate inimile omeneşti vor fi pătrunse de impulsul lui Christos. Iubirea, când acţiona odinioară, avea totodată asupra celorlalte suflete un efect vindecător, ca de balsam. Odată cu dezvoltarea gândirii şi inteligenţei, care, desigur, s-au dezvoltat treptat, aceste influențe ce treceau de la un suflet la altul au dispărut.
A putea influența sufletul altcuiva făcând să se reverse în el forţa propriului suflet era un dar propriu tuturor popoarelor vechi. De aceea, când vorbim de o influență a unui suflet asupra altuia trebuie să ne gândim la o putere de o anvergură mult mai mare, pe care un suflet o putea resimţi venind de la celălalt suflet. Chiar dacă nu există niciun document istoric în legătură cu acesta, chiar dacă niciun monument sau vreo piatră nu ne vorbeşte despre acest dar, privirea clarvăzătoare în Cronica Akasha ne dezvăluie faptul că odinioară mulţi bolnavi se puteau vindeca prin această influență psihică pe care un om o exercita asupra altuia. Sufletul mai avea încă multe alte puteri. Ceea ce astăzi ne apare ca o poveste cu zâne, faptul că omul, dacă voia, dacă se străduia şi dacă se antrena în mod special pentru asta, putea să acţioneze benefic asupra creşterii plantelor, să o accelereze sau să o încetinească, din acest dar astăzi nu au mai rămas decât vagi urme.
Viaţa omenescă arăta altădată cu totul altfel. Odinioară nimeni nu s-ar fi mirat văzând cum acţionează o persoană asupra alteia, dacă această influență de la om la om era adecvată. Trebuie desigur specificat că pentru ca această influență sufletească să fie posibilă era necesar să existe întotdeauna două sau mai multe persoane. Chiar şi în zilele noastre ai putea să-ţi imaginezi pe cineva apărând printre oameni cu forţa lui Christos. Dar cei care ar crede cu tărie în El ar fi foarte dispersaţi, încât El nu ar putea exercita acea influență sufletească ce trece de la un om la altul. Pentru asta nu este destul să acţionezi, ci trebuie să existe şi fiinţe în stare să primească această influenţă. Cum odinioară cei care erau sensibili la astfel de influenţe erau mai numeroşi, nici nu trebuie să ne mire dacă auzim că pe atunci bolile se vindecau pe aceste căi psihice şi că şi alte efecte, care astăzi se obţin doar prin mijloace mecanice, atunci se obţineau prin influenţă psihică.

1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;

În Evanghelii totul trebuie luat literal, dar mai ales trebuie să înveţi să le citeşti. De ce este accentuat, de pildă, chiar la primul dintre semne – semnificaţia mai profundă a minunii o vom cunoaşte mai târziu –, la discuţia care are loc la nunta din Cana, că ea a avut loc „în Cana Galileii”? Nu există – puteţi cerceta cât vreţi – în vechea Palestină şi în împrejurimile cunoscute de atunci o a doua Cana. De ce era deci nevoie să se adauge localităţilor cu denumire unică un nume suplimentar? Pentru că era important să reiasă că minunea care s-a produs trebuia să aibă loc în Galileea. Cu alte cuvinte, Christos nu ar fi putut găsi oamenii de care avea nevoie decât în Galileea şi nu în alte regiuni.
Christos a mers deci către cei în care tocmai apărea înţelegerea acestor lucruri – care simţeau nevoia de a găsi în sufletul lor, nu în legăturile de sânge pe care tocmai le-au rupt prin amestecul de sânge, forţa puternică care să le permită treptat oamenilor să exprime spiritualul în fizic.
Cu privire la acest prim semn este spus: Acolo, în Galileea, era o nuntă. Trebuie însă să fim conştienţi că în Evanghelia după Ioan niciun cuvânt nu este fără o semnificaţie deosebită. De ce, aşadar, o „nuntă”? Fiindcă prin căsătorie se realizează o uniune, fapt împlinit în sens eminent de către misiunea creştină: printr-o nuntă oamenii sunt adunaţi laolaltă. Şi de ce o nuntă „în Galileea”? Pentru că în Galileea vechile legături de sânge au fost rupte, pentru că acolo s-a amestecat sânge străin cu sânge străin.
Ce trebuia deci să se întâmple în timpurile de demult pentru ca să aibă loc o astfel de minune, pentru ca în urcioare să fie apă, însă când era băută să fie vin? Era necesară puterea magică ce se exercita datorită rudeniei de sânge. Desigur, această forţă exista în sufletele celor care luau parte la nunta din Cana Galileei. Trebuia creat doar un transfer.
Şi este spus în Evanghelia după Ioan mai departe (2, 1-3): „Şi era şi mama lui Iisus acolo. Iisus şi discipolii Săi fuseseră şi ei invitaţi la nuntă.” Şi cum vinul se terminase, mama lui Iisus l-a făcut atent şi i-a spus: „Nu mai este vin.”
Vă spuneam că trebuie creat un transfer pentru ca să se poată produce evenimentul. Forţa sufletească trebuia sprijinită într-un fel. Prin ce putea să fie sprijinită?
Luaţi textul grec şi deschideţi la acest pasaj din Evanghelie. Acolo nu veţi găsi decât cuvintele: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” El se referă aici la această forţă subtilă care trece de la un suflet la altul, care aici se transmite de la El la mama Sa. De aşa ceva are El însă nevoie în acest moment. El încă nu poate săvârşi în acest moment semne mai mari; pentru asta trebuie mai întâi să se împlinească timpul Său. De aceea El spune: Timpul meu, în care voi putea acţiona numai prin forţa mea, încă nu a venit. Deocamdată mai este necesară legătura magnetică ce trece de la sufletul lui Iisus din Nazaret la cel al mamei: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!”
De altminteri, dacă El ar fi spus: „Femeie, ce am eu cu tine!”, cum ar fi ajuns ea să spună atunci slujitorilor: „Faceţi orice vă va zice”? Ea este dotată cu vechile forţe, despre care oamenii, astăzi, nu îşi mai amintesc nimic, şi ştie că El face apel la această legătură de sânge dintre fiu şi mamă, legătură care trebuie să conducă spre ceilalţi. Ea ştie că acţiona un fel de forţă spirituală invizibilă care va provoca ceva. Şi vă rog acum să citiţi, cu mare atenţie textul în continuare.
Cum să transformi apa în vin, cum să se întâmple acest lucru în mod exterior?
Ce se întâmplă? Şi tot aşa: Ce crede cel ce stă aici în faţa dumneavoastră şi vă vorbeşte, ce crede el despre această minune, că aici, pentru acei oameni, o substanţă s-a transformat în alta, când aproape nimeni nu mai crede aşa ceva? Dar cu o interpretare obişnuită nu te descurci aici.
Trebuie să-ţi reprezinţi că acele vase de piatră, acele urcioare, după toate aparenţele nu erau umplute cu apă. Nu se spune deloc că ele ar fi fost golite. Aşa ceva nu este scris. Dar dacă ele ar fi fost golite şi apoi umplute din nou – acolo este scris că ele ar fi fost umplute – ar trebui să crezi că apa care era la început în ele, printr-un truc, o scamatorie, ar fi fost transformată şi ea în vin. Cu aceasta însă nu ajungi nicăieri. Întreaga problemă cade, nu merge. Este evident că urcioarele erau goale pentru că umplerea lor avea să însemne ceva cu totul deosebit.
„Faceţi orice vă va zice”, a spus mama către slujitori. De ce fel de apă avea nevoie Chrisos? Lui îi trebuia o apă care provenea chiar din izvoarele naturii. De aceea este anume spus că apa a fost chiar atunci scoasă. Pentru scopul Său era nevoie doar de acea apă care nu şi-a pierdut încă forţele interioare pe care le are orice element cât timp este unit cu natura. Asta este apa care Îi trebuia. – După cum spuneam, niciun cuvânt nu este lipsit de semnificaţie profundă în această Evanghelie. Trebuia o apă proaspăt scoasă pentru că Christos este fiinţa care tocmai s-a apropiat de Pământ, care tocmai s-a înrudit cu forţele care acţioneză în pământ. Când forţele vii ale apei conlucrează din nou cu ceea ce trece acolo „de la mine la tine” se întâmplă ceea ce este descris în Evanghelie: este chemat nunul, care stă sub impresia că acolo s-a petrecut ceva deosebit – dar ce anume nu ştie; se spune textual că el nu a văzut ce s-a petrecut, ci numai servitorii, şi că, sub impresia celor petrecute, simte că apa are gust de vin. Faptul este menţionat foarte clar, astfel că printr-o forţă sufletească se acţionează aici până într-un element exterior, respectiv până în elementul fizic al corpului omenesc. Ce trebuie însă să fi existat în mama lui Iisus din Nazaret însăşi pentru ca în acel moment credinţa ei să fie suficient de puternică încât să producă un astfel de efect? Ea trebuia să aibă convingerea că Cel numit acolo Fiul ei devenise Spiritul Pământului. Atunci marea forţă a credinţei care trăia în ea, unită cu forţa care trăia în El – cea care acţioneză de la mine la tine –, a putut să facă să se întâmple cele descrise.
Astfel, noi am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelaţie de raporturi modul de intervenţie asupra lumii fizice, şi anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge. A fost primul semn unde forţele lui Christos se arată cel mai puţin. Ea avea înă nevoie să fie susţinută de forţele sufleteşti ale mamei şi de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor. Aici forţa entităţii christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forţa christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, şi prin aceasta produce efecte. Esenţial este că forţa christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte. Ea a sensibilizat pe comeseni în aşa fel încât să simtă şi ei că apa are gust de vin. Dar o forţă adevărată se fortifică prin acţiunea în sine. Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forţă, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forţă se întăreşte prin exerciţiu, cu atât mai mult se întăreşte o forţă spirituală când a fost folosită o dată cu succes.

Va urma
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF09.html
vezi partea a doua
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com