Zoroastru şi Buddha - Moise şi Ilie - Ioan şi Iisus Christos în evoluţia omenirii

Un avertisment serios: cercetătorul spiritual veritabil se fereşte să tragă concluzii, ci lasă lucrurile să se apropie de el. Şi când ele au sosit, le verifică mai întâi cu logica obişnuită. Dacă un lucru poate fi examinat şi înțeles în mod logic, acesta n-ar trebui să fie un motiv de îndoială cu privire la originea sa spritual-ştiințifică! 

Dacă omenirea vrea să progreseze, atunci trebuie să se realizeze întotdeauna situaţia în care să fie prezent un anumit curent cultural capabil să preia în interior şi să prelucreze o sumă de facultăţi, în timp ce un alt curent trebuie să se desfăşoare paralel şi să rămână puţin în urmă în ceea ce priveşte evoluţia. Atunci avem un curent cultural care dezvoltă anumite facultăţi până la un punct dat; aceste facultăţi sunt intim legate cu însăşi esenţa acestui curent şi cu natura umană. El avansează şi apare ceva nou, dar acest curent nu ar fi capabil să urce prin el însuşi încă o treaptă. Din această cauză trebuie să acţioneze paralel cu el un alt curent. Dezvoltarea acestui al doilea curent a rămas în întârziere. El nu a ajuns la înălţimea primului, într-un anume sens; apoi el va înainta, luând de la celălalt ceea ce acesta a dobândit. Datorită faptului că între timp cel de al doilea curent s-a menţinut mai tânăr, el poate evolua după aceea mai sus, aşa că unul l-a fecundat pe celălalt. Şi astfel în evoluţia omenească curentele spirituale trebuie să evolueze concomitent.
Ce măsuri a trebuit să ia această conducere spirituală pentru ca alături de curentul care şi-a găsit expresia în persoana lui Buddha să se dezvolte un al doilea curent care nu primeşte decât mai târziu ceea ce budismul a dat omenirii?
Poporul hindus fusese format astfel încât să recunoască faptul că oamenii creează prin ei înşişi Dharma, legea sufletului, iar vechiul popor evreu fusese format în aşa fel încât să asculte de Lege, care-i fusese dată din afară. În felul acesta poporul evreu reprezintă o completare admirabilă la ceea ce Zoroastru făcuse pentru propria sa cultură ca şi pentru toate culturile derivate din ea. Era necesar să subliniem faptul că Zoroastru şi-a îndreptat privirea spre lumea exterioară. În timp ce Buddha ne instruieşte cu asiduitate asupra modului în care omul îşi poate înnobila viaţa interioară, găsim la Zoroastru marea şi profunda învăţătură privind Cosmosul, învăţătură care vizează să ne dea cheia Universului din sânul căruia am ieşit. În timp ce privirea lui Buddha era îndreptată spre interior, cea a adepţilor lui Zoroastru se întorcea spre lumea exterioară, cu scopul să o impregneze cu spiritualitate.
Ce a dat Zoroastru, de la prima sa apariţie, când a propovăduit pe Ahura Mazdao, până la epoca când a revenit în persoana lui Nazarathos?
El a oferit învăţături din ce în ce mai profunde despre marile legi spirituale şi despre entităţile Cosmosului. La început Zoroastru a dat culturii persane numai indicaţii vagi despre spiritul Soarelui. El a dezvoltat însă după aceea aceste indicaţii şi ele ni se prezintă sub forma acelei mari şi minunate învăţături caldeene atât de rău înţelese în zilele noastre asupra Cosmosului şi asupra originilor spirituale din care a izvorât existenţa noastră. Dacă cercetăm aceste învăţături asupra Cosmosului, ele ne prezintă o particularitate importantă.
Din punctul de vedere al Persiei străvechi, fiinţa umană este într-un anumit fel întreţesută într-un ansamblu de procese cosmice. Sufletul omului este teatrul unei lupte între Ormuzd şi Ahriman. Pentru că aceste două forţe luptă între ele, în sufletul omenesc clocotesc pasiunile. Ceea ce este viaţa interioară a sufletului nu era încă recunoscut. Este vorba deci aici de o teorie pur cosmică. Când se vorbea despre bine şi despre rău, nu se aveau în vedere decât acţiunile utile sau vătămătoare care se opun în Cosmos şi care se manifestă de asemenea şi în om. Nu exista încă „concepţia morală“ despre Univers în această învăţătură care orienta privirea spre lumea exterioară. Prin această învăţătură se făcea cunoştinţă cu toate entităţile care guvernează lumea simţurilor, tot ce domină lumea ca perfecţiune, lumină şi tot ce este negru, dăunător. Te simţeai întreţesut în ansamblul Universului. Cât priveşte elementul într-adevăr moral la care participă fiinţa omenească prin sufletul său, el nu era încă resimţit în sine aşa cum se va întâmpla mai târziu.

Când te aflai, de exemplu, în prezenţa unui om „rău“, simţeai că forţele rele ale Universului treceau prin el; îl credeai posedat de aceste entităti rele. Nu-l puteai deci considera responsabil. Omul era resimiit ca fiind întreţesut într-un sistem cosmic încă neimpregnat cu calităţi morale. Aceasta era caracteristica unei doctrine care îşi întorcea privirea înainte de toate spre exterior, chiar dacă era o privire a spiritului.
Învăţătura ebraică este o completare minunată a acestui învăţământ cosmologic pentru că ea a adăugat la ceea ce fusese revelat din afară un element moral care a dat în acest fel posibilitatea de a lega un sens cu noţiunea de culpabilitate, de vină. Înainte de aceasta, se putea spune despre un om rău numai că este posedat de forţele răului. Primirea legii celor zece porunci a făcut necesară diferenţierea între cei care respectă Legea şi cei care nu o respectă. A luat naştere ideea de culpabilitate, de vină umană. Se poate resimţi în ce fel a apărut ea în evoluţia omenirii, recitind un text unde se vede limpede că oamenii nu au încă decât o noţiune neclară despre ceea ce este vina, unde faptul că există o neclaritate legată de noţiunea de vină devine tragic. Lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră Cartea lui Iov şi veţi remarca în ce măsură e vagă noţiunea de vină; nu se ştie precis ce trebuie să se creadă atunci când cineva este atins de nenorocire. Aici apare noua noţiune de vină.
Morala a fost revelată din afară tocmai poporului evreu, la fel cum tot din afară i-au fost date şi revelaţiile despre celelalte regnuri ale naturii. Şi acest lucru nu a fost posibil decât fiindcă Zoroastru veghease, aşa cum v-am explicat, la faptul ca opera sa să fie continuată, el transmiţând corpul său eteric lui Moise şi corpul său astral lui Hermes. Datorită acestui fapt, Moise a devenit capabil, ca şi Zoroastru, să perceapă forţele care sunt în acţiune în lumea exterioară, dar nu ca fiind indiferente, neutre, ci percepea ce guvernează sub aspect moral Universul, ce poate deveni Lege. Iată de ce acest vechi popor evreu avea inclusă în cultura sa ceea ce putem numi ascultare, supunere faţă de Lege, în timp ce curentul spiritual al lui Buddha avea ca ideal să găsească prin Cărarea octuplă sensul vieţii omeneşti.
Dar opera lui Moise trebuia continuată aşa cum trebuie să fie continuată orice altă lucrare, pentru ca la momentul potrivit ea să poată da roadele corespunzătoare. Din această cauză a trebuit ca în sânul vechiului popor evreu să se nască acele individualităţi ce ne apar ca profeţi şi vizionari. Unul din cei mai importanţi este cunoscut sub numele de Ilie.
Pentru poporul evreu Ilie trebuia să fie unul din reprezentanţii a ceea ce fusese inaugurat de Moise. Dar din substanţa acestui popor nu s-ar fi putut naşte nici un om care să fie integral conectat la ceea ce conţinea Legea lui Moise, această Lege neputând fi primită decât ca o revelaţie de sus. Ceea ce am caracterizat ca fiind necesar pentru perioada indiană, ca şi natura particulară a lui Bodhisattva, a trebuit, din această cauză, să se producă şi să se repete constant şi în cadrul poporului evreu. A trebuit să apară individualităţi a căror personalitate să nu fie complet integrată în personalitatea umană, care să se afle cu o parte a fiinţei lor în personalitatea terestră, iar cu cealaltă în lumea spirituală. O astfel de entitate a fost Ilie. În ceea ce apreciem pe planul fizic ca fiind personalitate a lui Ilie nu era cuprinsă decât o parte a fiinţei sale. Eul lui Ilie nu putea pătrunde în întregime în corpul său fizic. Despre el trebuie deci spus că era o personalitate „plină de Duh Sfânt“.
Ceea ce trăia în el în calitate de Ilie, ceea ce spunea gura lui, ceea ce scria mâna sa nu provenea numai de la partea fiinţei sale care trăia în el, ci erau revelaţii ale fiinţelor spirituale, divine, care se aflau în arierplan. Când această fiinţă s-a reincarnat, ea a trebuit să se unească cu corpul copilului care s-a născut din Elisabeta şi Zaharia. Noi ştim chiar din Evanghelie că pe Ioan Botezătorul trebuie să-1 considerăm ca fiind Ilie reincarnat (Matei 17, 10–13). Dar avem aici de-a face cu o individualitate care, în incarnările sale anterioare, nu fusese obişnuită să dezvolte prin forţele normale ale vieţii ceea ce trebuia să realizeze.
Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr gesturi ale lui Dumnezeu, tot aşa trebuia să fie şi în cazul lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha acţiona ca o inspiraţie în Eul lui Ioan Botezătorul; ceea ce se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa până în persoana lui Ioan Botezătorul şi propovăduirea acestuia a fost înainte de toate o reînviere a propovăduirii lui Buddha. Aici s-a întâmplat ceva aparte care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă sufletul. Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte drept Cărarea Octuplă. Pe atunci, el îşi continua adesea predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se pretindeau superiori celorlalţi oameni. Ei afirmau că valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, aceasta depinde de ceea ce el a făcut din el însuşi în calitate de individ“. Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, ci să te purifici prin propriile tale eforturi“. Acesta este sensul – dacă nu litera – numeroaselor discursuri ale lui Buddha.
Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr gesturi ale lui Dumnezeu, tot aşa trebuia să fie şi în cazul lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha acţiona ca o inspiraţie în Eul lui Ioan Botezătorul; ceea ce se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa până în persoana lui Ioan Botezătorul şi propovăduirea acestuia a fost înainte de toate o reînviere a propovăduirii lui Buddha. Aici s-a întâmplat ceva aparte care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă sufletul. Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte drept Cărarea octupiă. Pe atunci, el îşi continua adesea predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se pretindeau superiori celorlalţi oameni. Ei afirmau că valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, aceasta depinde de ceea ce el a făcut din el însuşi în calitate de individ“. Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, ci să te purifici prin propriile tale eforturi“. Acesta este sensul – dacă nu litera – numeroaselor discursuri ale lui Buddha.
Ioan Botezătorul vorbea sub inspiraţia lui Buddha când spunea, de exemplu: „Voi care vă mândriţi atât că sunteţi descendenţii celor care, fiind în serviciul forţelor spirituale, sunt numiţi «copiii şarpelui», voi care vă lăudaţi că posedaţi «înţelepciunea şarpelui» cui o datoraţi voi? Voi credeti că purtaţi roadele pocăinţei atunci când spuneţi: Noi îl avem pe Avraam ca tată“. Şi Ioan Botezătorul continuă predica lui Buddha: „Nu spuneţi că voi îl aveţi pe Avrram ca tată, ci fiţi oameni adevăraţi, acolo unde vă aflaţi în lume. Un om adevărat poate apărea în locul pietrei pe care stă piciorul vostru. Într-adevăr, Dumnezeu poate trezi copiii lui Avraam chiar din pietre“ (Luca 3, 7–8). Ioan Botezătorul mai spunea, tot în spiritul lui Buddha: „Că cel care are două haine să dea una celui care nu are nici una“ (Luca 3, 11). Ei au venit la el şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce trebuie să facem noi?“ (Luca 3, 12), la fel cum altădată călugării veniseră la Buddha, punându-i aceeaşi întrebare. Toate cuvintele sale ar putea fi atribuite lui Buddha sau considerate ca o continuare a acestora.
Iată cum se prezintă aceste entităţi pe planul fizic la răscrucea de vremuri. Aşa învăţăm să vedem în ce constă unitatea religiilor şi revelaţiilor spirituale date omenirii. Ceea ce a fost Buddha, noi nu aflăm ţinându-ne de tradiţie, ci ascultând ceea ce a spus el în realitate. Cu cinci, şase secole înaintea erei noastre, Buddha a vorbit aşa cum ştim din predica de la Benares. Dar vocea sa n-a amuţit; el mai vorbeşte încă, chiar şi atunci când nu mai este incarnat, acolo unde îşi trimite inspiraţiile prin Nirmanakaya sa. Prin gura lui Ioan Botezătorul, noi auzim ceea ce el vrea să ne spună şase sute de ani după ce trăise într-un corp fizic. Aceasta este „unitatea religiilor“. Fiecare religie trebuie situată, în cursul evoluţiei umane, la locul său exact şi regăsind acolo ceea ce ea are viu şi nu ceea ce este mort, căci totul continuă să evolueze. Iată ce trebuie să învăţăm să înţelegem. Cel care refuză să recunoască cuvântul lui Buddha în gura lui Ioan Botezătorul este asemănător cu un om care, văzând sămânţa unui trandafir, apoi planta care a lăstărit şi a înflorit, ar refuza să admită că acest trandafir a luat naştere din această sămânţă şi ar spune: „Dar aceasta este cu totul altceva“. Ceea ce era viu în sămânţă a înflorit acum în trandafir; şi ceea ce era viu în predica de la Benares a înflorit pe malul Iordanului în predica lui Ioan Botezătorul.
Oricare ar fi individualitatea care coboară pe Pământ, ea trebuie să se dezvolte în sensul facultăţilor care pot înflori în corpul în care se incarnează această individualitate şi de care trebuie să ţină cont. Să presupunem că în zilele noastre ar vrea să se incarneze o fiinţă superioară; ea ar trebui să conteze numai pe legile care guvernează în prezent corpul omenesc. Numai un văzător poate recunoaşte ce este în mod real această entitate, căci el va vedea cum se întreţes elementele profunde ale naturii sale. Aflată pe o treaptă superioară de înţelepciune, o astfel de entitate va trebui totuşi să treacă prin copilărie şi să-şi matureze corpul, pentru ca la un moment dat să se poată revela ceea ce a fost ea în incarnări anterioare. Dacă, de exemplu, ea trebuie să trezească în omenire sentimente cu totul excepţionale, incarnarea sa pământească va trebui să fie astfel, încât corpul său să poată suporta ceea ce-i impune misiunea sa. În adevăr, în lumea spirituală lucrurile nu se prezintă aşa cum se prezintă în lumea materială. Dacă o entitate vrea să vorbească despre vindecarea durerilor şi eliberarea de suferinţă, ea însăşi va trebui să cunoască toată profunzimea suferinţei, pentru a găsi cuvintele exacte care pot fi utilizate în sensul uman.Iată ce trebuia să aducă entitatea care s-a manifestat mai târziu în Iisus din Nazaret din linia lui Nathan. El trebuia să aducă ceva în plus în Iubire, o adâncire a acesteia, care nu are nici un raport cu înrudirea de sânge. Dar pentru atingerea acestui scop trebuia ca această entitate să înveţe mai întâi ea însăşi pe Pământ ce înseamnă să nu simţi nici o legătură, să nu ai nici o interde-pendenţă prin sânge. Atunci ea putea să resimtă ceea ce se întâm-plă numai de la om la om. Ea trebuia mai îmtâi să se simtă liberă de orice legătură de sânge – chiar de posibilitatea unei asemenea legături. Iisus din linia lui Nathan nu trebuia să fie numai un „apatrid“ cum fusese Buddha, care ieşise din ţara sa pentru a rătăci prin lume, ci el trebuia să se elibereze de orice legătură de familie, de tot ceea ce are raport cu legăturile de sânge. El trebuia să cunoască profunda durere pe care o poate încerca cel care renuniă la tot ceea ce de obicei înconjoară o fiinţă omenească, cel care trebuia să rămână singur. Din adâncul izolării sale, din renunţarea sa la orice familie trebuia să vorbească individualitatea care trăia în Iisus din linia lui Nathan.

Pentru ca cineva să poată propovădui într-o zi iubirea universală trebuia să fie incarnat realmente o dată într-un corp în care putea face experienţa părăsirii a tot ceea ce e întemeiat pe legăturile de sânge. Spre această mare Figură se îndreaptă sentimentele noastre, ca şi cum s-ar apropia de o fiinţă omenească, spre această Fiinţă care coboară din înălţimile cereşti dând expresie experienţelor şi suferinţelor omeneşti. Pentru Ea bat inimile noastre. Cu cât vom cunoaşte-O într-un mod mai spiritual, cu atât mai bine vom înţelege-O şi cu atât mai mult inimile noastre vor bătea spre Ea, iar sufletele noastre O vor preaslăvi cu bucurie, Iisus Christos.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA114/GA114_CF06.html