Universul invizibil - tainele lumilor subtile

Universul invizibil este fără formă. El se reduce la o atmosferă îmbibată de energie, sub o presiune variabilă. Aici fiinţa umană este fără formă şi ea de asemenea nu reprezintă decât o atmosferă electronică înzestrată cu energie oscilantă. Singura deosebire care există între om şi Univers este
ansamblul facultăţilor psihologice reprezentate de conştiinţă. În invizibil Fiinţa umană este un Gând conştient, înzestrat cu voinţa de a acţiona. Discernământul multiplu al efectelor şi al cauzelor se realizează cu ajutorul senzaţiilor corespunzătoare într-o unitate de timp. Relaţiile dintre aceste două Toturi reprezentate de Om şi Univers nu sunt decât o problemă de acord. Părăsindu-şi forma materială, fiinţa umană nu duce cu sine anumite lucruri în mai mare măsură decât altele. Ea păstrează numai acordurile, expresiile, ritmul experienţelor sale pământeşti şi aceasta ajunge pentru a o atrage şi a o reţine prizonieră într-o substanţă în care îşi va putea desfăşura acţiunile sale obişnuite.

Vibraţiile armonioase între substanţa oscilantă a lumilor subtile şi substanţa utilizată ca suport, de către conştiinţă, se traduc printr-o mulţime nenumărată de nuanţe atractive, care îngăduie să se deosebească efectele de cauzele ce le generează. Substanţa Universului nostru variază de la o stare de densitate extremă, pe care o putem califica „materie”, până ia esenţa radioactivă căreia îi putem da numele de „forţă”. Starea „materie” reprezintă energia fragmentată de către Timp şi Spaţiu până la un minim de activitate, pe când starea de „forţă” constituie un maximum de activitate instantanee.

Nenumărate sunt treptele scării cosmice cuprinsă între aceste două extreme şi este uşor să ne închipuim sumedenia de stări particulare pe care ea o reprezintă. De partea materiei domină forţa centripetă centralizatoare, înspre partea forţei, curentul centrifug are un maxi-numi de activitate. Evoluţia fiinţei umane apare astfel într-o lumină extrem de clară, în concordanţă cu tradiţiile antice.  

Ea constă în a stabili în sine acordurile necesare pentru a vibra la unison cu starea de forţă a substanţei şi a evada astfel din sistemul planetar în care o reţin toate celelalte forme de atracţie.

Dacă rămânem egoişti, răul nu stă în această atracţie egocentrică, de altfel necesară manifestărilor vieţii primitive, ci în „calitatea” atracţiilor cărora le rămânem prizonieri. Acest mecanism ne dă cheia asupra necesităţii iubirii altruiste, preconizată de toţi marii gânditori. Desprinzând fiinţa umană de toate atracţiile inferioare, suprimând acordurile sale cu formele substanţei, învăţând-o să trăiască în Lumea Principiilor, o obişnuim cu manipularea Energiei formidabile la care va avea acces.

Eu am utilizat această metodă pentru a atinge Unitatea de legătură cu Conştiinţa Cosmică şi oricât de necrezut ar părea, acest rezultat este în perfectă armonie cu constituţia Universului nostru. Substanţa celorlalte lumi se prezintă observaţiilor noastre ca o atmosferă de densitate, de luminozitate şi de reacţiune vibratorie variabilă. Presupunând că experimentăm cu un dublu, compus dintr-o substanţă de densitate mijlocie, iată caracteristicile pe care le observăm şi senzaţiile pe care le simţim: câmpul de energie în care se mişcă materia-forţă se caracterizează printr-o creştere şi o descreştere a forţei centrifuge. Pentru a te menţine în echilibru perfect în toate gradele eterului, trebuie deci să te debarasezi de toate atracţiile, astfel încât sistemul de unde întreţinute utilizat de Conştiinţă să se reducă la cea mai simplă expresie a sa. Până să fi ajuns la acest rezultat, care este finalul evoluţiei umane, constatăm în Invizibil existenţa unui câmp de energie deosebit de favorabil atracţiilor, afinităţilor, simpatiilor de moment.

Calitatea, ritmul vibrator al oscilaţiilor se echivalează cu o stare radioactivă corespunzătoare, şi aşează fiecare fiinţă umană într-o substanţă a cărei densitate determină automat puterile care-i sunt accesibile. Puterea de acţiune în lumile invizibile este deci limitată de calitatea, de natura, de modul de concentraţie al acordurilor înregistrate de conştiinţă. Strângând aceste acorduri spre o Unitate cosmică adică raportându-ne motivele de acţiune, gândurile dorinţele, afecţiunile spre un Ideal înalt, atingem regiunile unde domină forţa centrifugă. Cu o cheltuială mai mică de energie, avem acces la puteri considerabile, mult mai rapid.

Din contră, legându-ne de plăcerile inferioare, consacrându-ne viaţa aspiraţiilor şi dorinţelor legate de materie şi de formele sale iluzorii, ne limităm câmpul de acţiune într-o substanţă în care timpul îşi măreşte volumul. Substanţa acestor vaste unde în mişcare reprezintă aparenţa unei atmosfere mergând de la întunericul complet până la o claritate radioasă, trecând prin toate tonurile cenuşii intermediare. Nu se vede nici sus nici jos, nici dreapta nici stânga. Coborând spre materie, care este limita inferioară a forţei, atmosfera cenuşie devine mai închisă, se întunecă progresiv, avem senzaţia unei substanţe care se îngroaşă; această senzaţie este aproape insuportabilă.

Impresiile urmează aceeaşi gradaţie. Simţim că respirăm din ce în ce mai greu. Ne cuprinde o apăsare generală, conştiinţa devine neliniştită şi impresia devine curând penibilă. In stările întunecate se remarcă un fel de puncte fosforescente care se mişcă în toate direcţiile. Când ne îndreptăm spre limita superioară a forţei, opacitatea scade. Pătrundem într-un fel de ceaţă cenuşie, comparabilă cu un timp închis. Pe măsură ce ne înălţăm, această ceaţă se limpezeşte şi, în curând, o înlocuieşte o claritate luminoasă. Un soare strălucitor, asemenea celui de amiază, luminează atmosfera. Observând cu atenţie se remarcă, în toate punctele, o aceeaşi intensitate luminoasă, ceea ce dovedeşte că această lumină este produsă de activitatea progresivă a atomilor. Senzaţiile corespunzătoare acestui stadiu sunt: o căldură gingaşă care invadează corpul nostru subtil, o mare mulţumire care îi cuprinde toate moleculele, însăşi conştiinţa simte o fericire crescândă. Ea se lasă dusă spre o dulce linişte, într-un calm progresiv. O încredere mai vibrantă, mai duioasă o invadează. Continuând să ne concentrăm, acest calm creşte uimitor, devine religios. Pentru a nu tulbura reculegerea atmosferei, nu îndrăznim nici să gândim. Împrejurimile par mai uşoare. Umbra unui gând dezlănţuie o lume de fenomene. În sfârşit, dacă continuăm această stranie ascensiune, o supra-activitate magnetică impregnează atmosfera. Curând avem senzaţia că suntem ameţiţi; pare-că suportul nostru energetic tinde să se disocieze sub acţiunea unui dezechilibru inexplicabil. S-ar crede că toate particulele fiinţei noastre sunt smulse cu violenţă şi această explozie insuportabilă obligă experimentatorul să coboare în regiuni mai favorabile radiaţiei sale proprii.

În regiunile intermediare, impresia este mai bună, senzaţiile sunt mai stabile. Limpezimea atmosferică poate fi comparată cu zorii zilei. În general, avem o senzaţie de repaos, de încredere, de calm. Simultan, conştiinţa simte impresii variabile. În anumite regiuni ea rătăceşte fară bucurie, dar şi fără tristeţe. Altele îi comunică o mai mare activitate. Ne simţim mai „acasă”. Gândim, acţionăm, fără un efort considerabil. Singurul fapt al gândirii ne transportă la locul dorit. Uneori, atmosfera pare catifelată. Aceste observaţii au fost făcute în primii ani de studii. Când, prin antrenament şi ca urmare a evoluţiei conştiinţei se pătrunde în stările centrifuge unde domină aspectul forţă al substanţei, aceste senzaţii se transformă.

Efortul este întotdeauna mai mare în părţile întunecate şi dense ale substanţei, însă conştiinţa nu mai simte nici o teamă. Ea a dobândit o anumită stabilitate care îi permite să pătrundă în stările inferioare şi în cele superioare ale substanţei, fără să se îndepărteze de la un minim de calm şi de seninătate încrezătoare. Conştiinţa acţionează fără tristeţe, fără piedică, cu o pace încrezătoare şi cu o fericire specială care o însoţeşte. Când conştiinţa se îndreaptă către Lumile superioare, impresia ei se poate traduce sub forma mulţumirii călătorului care se întoarce acasă după o absenţă îndelungată.

În această lume, în care Cauza şi Efectul sunt o aceeaşi Unitate, avem impresia că regăsim o ambianţă familiară. Fără să ne gândim, mergem direct la ţintă. Nu vedem nimic, nu gândim nimic, şi totuşi simţim, printr-un fel de intuiţie, că Universul şi legile sale sunt la dispoziţia noastră. Exercităm facultăţile inerente acestei stări, cu plăcerea şi uşurinţa călătorului care îşi regăseşte obiectele sale familiare, ocupaţiile sale favorite. Aceste observaţii generale ne învaţă că durerea şi chinurile inventate de oameni nu există. Fiecare găseşte după moarte substanţa în care va putea continua să-şi exercite atracţiile sale. Aceasta nu vrea să spună că toată lumea va fi fericită, aşa cum s-ar putea crede în mod eronat. Aici trebuie făcută o precizare importantă. În observaţiile experienţei, fericirea şi  nemurirea sunt „independente” de mecanismul Universului. Legea Cauzei şi Efectului nu se preocupă de preferinţele şi sentimentele noastre. Ea nu va favoriza pe ascet. Echilibrul se stabileşte întotdeauna într-un mod absolut. Aceleaşi Cauze produc întotdeauna aceleaşi Efecte, dacă le punem în mişcare în aceleaşi împrejurări, şi aceasta se petrece în toate dimensiunile Universului. Noi suntem cei ce trebuie să ne conformăm lor.

Libertatea există în luarea unei decizii. Determinismul intra în joc în executarea acestei hotărâri, deoarece un raport de Cauză-Efect le uneşte şi deoarece acest raport este factorul esenţial al Ordinii Universale. În principiu, toţi oamenii trebuie să găsească fericirea, pentru că ataşamentele lor îi aşează într-o substanţă ale cărei vibraţii corespund aceloraşi frecvenţe. Pentru animalul sau sălbaticul inconştient de responsabilităţile sale, acest lucru este adevărat. Pentru omul contemporan, el este greşit. Într-adevăr, sunt puţini oameni care să nu fi avut cunoştinţă despre o ordine a lucrurilor superioară simplului exerciţiu al instinctului. Oricare ar fi experienţele sale, fiecare om deosebeşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, calităţile particulare sau generale ale substanţei, tinzând spre progres, spre desăvârşire.

Acela care s-a lăsat absorbit, în timpul vieţii, de satisfacerea plăcerilor şi de preocupări mondene, va fi atras după moarte într-un mediu în care va căuta să-şi cultive aceleaşi preocupări. Pe de altă parte, mentalul superior al fiinţei umane i-a inoculat acesteia anumite vibraţii prielnice regiunilor pozitive ale forţei. La un anumit moment, se va ajunge la o stare de echilibru instabil. O sclipire iluminatorie va face ca fiinţa umană să devină conştientă de grosieritatea ambianţei în care este scufundată. Nu vorbesc de entităţile care vin să-i tulbure starea, ci de calitatea inferioară a substanţei în care chinul său începe. Pentru a-şi câştiga libertatea pe care o întrezăreşte prin această intuiţie, ea caută să evadeze din atmosfera sa. Însă, cum trebuie să-şi rafineze mai întâi energia grosieră pe care a acumulat-o în decursul vieţii sale pământeşti, adeseori numai după secole de dureroasă izolare ajunge să scape în sfârşit de lanţurile pe care singură şi le-a făurit.

Ori de câte ori reflectăm la evoluţia umană, să nu uităm niciodată dubla caracteristică a Universului. Constituţia electro-mecanică a Energiei universale, echilibrată în fiecare din valurile sale de înaltă sau joasă presiune, variază în părţile sale complementare de forţă şi de materie, printr-o aceeaşi cantitate de substanţă, partea sa ritmică, impusă de legea Cauzei şi a Efectului, fiind cea care apropie vibraţiile de acelaşi ordin. Deoarece noi oamenii suntem alcătuiţi dintr-un circuit oscilant, alternativ, un circuit închis-deschis, ne revine nouă sarcina de a ne dirija în mod inteligent acordurile noastre, pentru a scăpă din regiunile inferioare ale vârtejului cosmic.

În general, omul onest şi bun se plasează, după moarte, într-un mediu corespunzător afinităţilor sale şi fericirea de a trăi şi-o exercită într-o atmosferă de Pace şi de Mulţumire. Această fericire durează până la epuizarea energiei acumulate, specifice nivelului respectiv de vibraţie. După aceea, el va trebui, în sfârşit, să revină pe Pământ, să-şi reînnoiască provizia energetică, până ce, perfecţionându-se treptat se va concentra într-o singură acţiune, într-un singur acord, independent de toate formele de energie. 

Când a fost atinsă viteza extremă de vibraţie existentă în Univers, adică atunci când conştiinţa omenească a ajuns să deosebească marile Cauze ale Evoluţiei şi şi-a focalizat întreaga fiinţă în respectarea lor, încarnarea sa pe Pământ nu va mai fi necesară.

În dimensiunea acestei stări supreme, care le pătrunde pe toate celelalte, conştiinţa vibrează pe acordul fundamental al tuturor formelor de energie, pentru care ea este atotcuprinzătoare.

sursa : Yram, Secretele lumilor astrale

   76386346 Secretele Lumilor Astrale by ZALMOLXYS

 

http://www.eusunt.ro/carte-Secretele-lumilor-astrale~544/

http://reiki-angels.com/2013/02/05/din-tainele-lumilor-subtile/