Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.
Spiţa nobilă a Semnonilor şi vechimea neamului lor – spune Tacit – „e
întărită de religie: în zilele hotărâte, solii trimise de toate
popoarele de-acelaşi sânge s-adună într-o pădure sfinţită prin semnele
cereşti ispitite de la strămoşi şi printr-o cucernicie străveche şi,
ucigând un om în numele obştii, împlinesc rânduielile îngrozitoare ale
acestei ceremonii barbare.” (XXXIX, 73)
Fragmentul care interesează
demersul nostru e acela care urmează: „Ei îşi arată evlavia pentru
această pădure sfântă şi altfel: nime nu intră-n ea decât numai legat cu
lanţuri, ca un supus care mărturiseşte puterea Dumnezeirii.”
...
De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai,
sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstanţierii
prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând
toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor
fi fertile în anul „verde” care vine, şi vor scăpa de boli.15 În esenţă,
e vorba de o sărbătoare resurecţionară, de întâmpinare a vegetaţiei,
legată de forţa de lustraţie a focului, şi detaliile nu ne-ar ajuta prea
mult, dacă autoarea nu ar menţiona la pag. 437 că „toate sărbătorile
din calendarul celtic erau în esenţă sărbători ale focului, druizii
fiind puternic legaţi de o magie a focului.” De aceea, ni se pare
improbabil ca numele sărbătorii, Beltain, să nu fie asociat cu bel („a
muri”), deşi lucrarea – foarte prudentă în probleme de hermeneutică
ritualică sau religioasă – nu sugerează o asemenea derivaţie. Cu toate
acestea, nu poate fi uitat că Beltain marca sfârşitul semestrului
nocturn la celţi, unde calendarul era împărţit în două, o jumătate de an
fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, nopţii,
întunericului. Nu ascund că simplul calcul calendaristic poate induce,
aici, în eroare. Prin tradiţie, exegeza celtică admite două sărbători
calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca
sărbătoare a primei recolte, şi Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică
a emergenţei vegetaţiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia
că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie
ca-lendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la
sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată Începutul Noului An la
celţi.16 Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii”, întinzându-le
diferite curse, dar era şi momentul în care oamenii puteau trece în
lumea de dincolo, prin porţile vremelnic deschise, întreprinderea fiind
extrem de periculoasă şi cu consecinţe nefaste. Dincolo de toate aceste
detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că Începutul Anului Nou
(Samain, 1 nov.) marchează la celţi intrarea în întunericul solar,
intrarea în noapte. Continuând logic ecuaţia, ajungem la concluzia că
sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain)
indică naşterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului”
de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada
sintetică pe care am pus-o la baza eseului nostru, şi anume că ceea ce
avem în ritul iniţiatic celtic este progresia negru – foc – alb,
corespunzătoare transmigraţiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii
credeau: „În primul rând, druizii vor să insufle convingerea că
sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei,
această credinţă e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece
înlătură teama de moarte.” (De Bello Gallico, 14, 219)
Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către
Caesar: „Întregul neam al gallilor este foarte superstiţios. De aceea,
cei atinşi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor
şi al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste
sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca
voinţa zeilor decât dacă oferă o viaţă omenească în schimbul altei
vieţi omeneşti. Şi pentru binele obştesc obişnuiesc asemenea sacrificii.
Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite
din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă
foc şi oamenii mor învăluiţi în flăcări.” (16, 220) Jean Markale17
derivă această cutumă din povestea teogonică a marilor zei Tuatha Dé
Dannan, „sosiţi din foc”, în urma poveştii care relatează că ei şi-ar fi
ars corăbiile în momentul descinderii de ţărm, pentru a nu fi obligaţi
să se întoarcă. Corespondenta acestei epifanii este simbolistica
vâscului, care – precizează Jean Markale – „nu are nimic de-a face cu
solstiţiul de iarnă sau cu Crăciunul”18, ea trebuind să fie legată de
Cad Goddeu („Bătălia Arborilor”), potrivit căreia fiecare arbore, şi în
special stejarul, pe care creşte vâscul, are o energie „concentrată,
albă”, care se desprinde prin „moartea” arborelui ilustrată prin căderea
frunzelor.
Stejarul fiind „arbore de foc”, lo-gica iniţiatică spune că
scuturarea „lanţului” vegetal duce, mai întâi, la eliberarea fiinţei de
foc, din care se desprinde, apoi, esenţa „albă” a copacului.
„Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nici
nu le dispreţuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile.” (VIII,
36) Yann Brekilien19 asociază această credinţă cultului funerar al
dolmenelor, înmormântarea fiind interpretată ca o regresie în Marea
Zeiţă Mamă, de unde începe şi fericirea „albă” de după moarte, celebrată
prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celţilor
presupune – povesteşte Brekilien – „consumarea” integrală a trupului de
după moarte, prin putrezire: iniţial, cadavrul este închis într-un
dolmen, unde este ţinut şapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi
oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite” prin pisare,
moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în
suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el.20 În
acest ritual de regresie thanatică, o semnificaţie aparte are numele
marii zeiţe, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care
permite o regresie inversă naşterii: ea va da, în timp, zeiţa Gwen („cea
albă”), cu trei sâni, pentru a-şi alăpta copiii, cei trei „corbi albi”.
Alegerea de către Weishaupt a datei de 1 mai ca zi a înfiinţării sectei sale oculte n-a fost una întâmplătoare; ea este legată de festivalul păgân de origine irlandeză Beltane, care marchează distanţa de mijloc dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. Însăşi cuvântul “Beltane” este unul interesant; înseamnă “a aduce focul” sau“Focul lui Baal”.
O lucrare a lui Gordon Ireland
“Beltane – 1 mai” spune astfel:
“Beltane este unul din cele 4
festivaluri celtice ale focului şi probabil este cel de-al doilea
festival important, după Samhain (1 Noembrie).
Beltane este un festival al Soarelui, fiind ţinut în timpul zilei. Cea
mai importantă parte din Beltane îl constituie focurile. Celţii
irlandezi stingeau toate focurile cu o noapte înainte de festival, şi le
aprindeau a doua zi, în timpul lui Beltane. Mai târziu, în timpul lui
Beltane, celţii aduceau un viţel de sacrificiu, pe care îl treceau
printre două focuri, pentru a purifica întreaga cireadă.”
Beltane a fost un vechi festival Galic celebrat în Irlanda , Scoția și Insula Man . Acesta a marcat inceputul verii si a fost legat de festivaluri similare organizate în alte părți din
Europa, cum ar fi Welsh Calan Mai și germanice Walpurgis Night .
Beltane și Samhain
erau datele terminale ale anului în Irlanda
medievală. Este o zi de trecere , marcând punctul de mijloc între echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară .
Beltane recâștigat popularitatea în timpul Renașterii Celtice și este încă observat ca un festival cultural de unii în Irlanda, Scoția, Insula Man și în rândul diasporei . Astăzi, Beltane este, de asemenea, observat ca un festival religios de Celtic neopagan .
Wiccans adoptat Beltane numele de festivalul lor mai.
Câteva teorii susţin inexistenţa mai multor secole consemnate de
istorici, secole care, în schimb, au fost "trucate" de către Biserică.
Ipoteza sau teoria timpului fantomă este compusă din câteva fire
cronologice alternative cu privire la istoria ultimelor câteva milenii,
în care secole întregi de istorie false au fost introduse în calendar ex post facto
de către clasa conducătoare. Un ev mediu aici, un secol sau două
dincolo; nu s-au întâmplat în realitate, ci au fost inventate, întinzând
artificial istoria modernă până la cele două mii de ani pe care noi,
eronat, îi credem că au trecut de la anul 1.
Teoria timpului
fantomă
Cronologia noastră
creştină se bazează pe corecţiile calendarului, realizate de către papa
Gregorie al XIII-lea. În anul 1582, s-a sărit peste 10 zile, cu scopul de a
sincroniza circumstanţele astronomice cu sistemul cronologic al calendarului.
Specialiştii
susţin că papa Gregorie al XIII-lea s-a referit la celebrul Conciliu creştin de
la Niceea (325 d.C.). În acest conciliu, fie s-a corectat calendarul, fie, cel
puţin, echinocţiul a fost fixat pe data de 21 martie. Dar nu există nici o
dovadă pentru acest lucru. Dar, această corecţie nu ia în calcul eroarea care s-a acumulat în calendarul
iulian, din vremea lui Iulius Cezar (45 d.C.). Se corecta de fapt eroarea
cumulată din anul 300. În concluzie, se pare
că între papa Gregorie al XIII-lea şi Iulius Cezar există 300 de ani mai puţini
decât s-a crezut iniţial. Pornind de la această observaţie, un cercetător
german, pe nume Heribert Illig, a dezvoltat o teorie a timpului fantomă,
conform căreia în istorie au fost inseraţi aproape 300 de ani (297 de ani, mai
exact). Pentru această perioadă de timp (între anii 614 şi 911), conform lui
Illig, nu există nici o evidenţă fizică de existenţă. Într-adevăr, perioada
evocată de Illig ca fiind fictivă, se mai numeşte şi"Evul Mediu întunecat ", deoarece
descoperirile arheologice din acea perioadă sunt extrem de rare. Până în ziua
de azi, nu s-a găsit nici o dovadă de colonizare din Evul Mediu timpuriu în oraşele
romane.
Sursele istorice nu sunt cele contemporane acelei perioade,
ci au fost scrise câteva secole mai târziu. Sute de oraşe bizantine par să fi
fost nelocuite în acest timp. De asemenea, descoperirile din Spania cucerită de
musulmani nu încep cu anul 711 (anul cuceririi musulmane), ci cu începutul
secolului al 10-lea.
Nu există
construcţii din „perioada timpului fantomă”
Dacă teza lui Illig
este adevărată, aceasta înseamnă că n-ar trebui să existe nici măcar o singură
descoperire din acea perioadă. Totuşi, faptul care vine să susţină puternic
teoria
cercetătorului german este acela că din cele peste 1.000 de clădiri
menţionate a fi construite între 614 şi 911, foarte greu mai pot fi regăsite
astăzi.
Astfel, Pfalzkapelle
din Aachen (o mare capelă care se spune că ar fi fost construită de împăratul
Carol cel Mare prin anii 800), deşi mai există şi în perioada prezentă, totuşi
ridică multe semne de întrebare. Clădiri, comparabile în stil şi tehnologie, cu
Pfalzkapelle, n-au mai fost ridicate decât în secolul 11, odată cu apariţia
stilului romanesc. Aripile arcuite ale catedralei nu se regăsesc decât în
secolul 11 în Speyer. O copie aproape fidelă, ca stil de construcţie catedralei
din Aachen (presupusă a fi construită prin anii 800) este biserica din
Ottmarsheim (ridicată în 1049). De aceea, Illig presupune că această catedrală
este o clădire aparţinând secolului al 11-lea.
Un alt exemplu este
catedrala Torhalle din Lorsch, care ar aparţine secolului al 12-lea, şi nu
anului 770, aşa cum se crede în prezent. De asemenea, câteva din puţinele
biserici rămase din epoca lui Carol cel Mare (sec.8-9) se potrivesc foarte bine
stilului secolelor 10-11. Cum explică istoricii clasici lipsa aproape totală a
evenimentelor istorice dintre anii 600 şi 900?Să ne uităm mai întâi la Imperiul Bizantin. Între anii 600 şi 900
izvoarele istorice aproape că lipsesc. Unii istorici presupun că timp de 300 de
ani, după anul 600, în Imperiul Bizantin n-a mai avut loc evenimente importante
întrucât toate reformele importante au fost realizate în antichitatea târzie.
Alţii afirmă că, în această perioadă evoluţia societăţii bizantine a fost atât
de înceată încât pentru acest lucru n-a mai fost nevoie de emiterea de
documente istorice.
Şi în istoria arabă
şi persană există aspecte destul de ciudate care n-ar putea fi explicate decât
prin teoria timpului fantomă. Astfel, cunoscuta operă epică Shahname, scrisă în
jurul anului 1010, se sfârşeşte odată cu domnia regelui persan Yazdegird al
III-lea, care a murit în anul 651. Opera nu ne spune nimic despre cuceririle
islamice din Persia, fără a face deloc vreo aluzie la islam.
Pur şi simplu sunt
sărite 300 de ani de influenţă islamică, ca şi cum acestea n-ar fi existat
niciodată. De asemenea, o
examinare atentă a arhitecturii omayyazilor (prima dinastie arabă faimoasă, din
661 până în 750) scoate în evidenţă lucruri neobişnuite pentru o dinastie
arabă, vizibile în palatele lor. Astfel, vedem o pictură pe un perete (datând
din anul 725 – în ciuda interdicţiei religiei islamice de a picta figuri
umane), înfăţişându-l pe regele Khosrow al II-lea plătind tribut pentru
suveranitatea omayyazilor. Dar totuşi, acest rege persan era mort de aproape
100 de ani.
Şi istoria evreilor
este un argument în existenţa timpului fantomă. Un istoric cunoscut, Roth,
scria în 1966 următorul fapt: „Se pare că evreii din Europa au dispărut total
în zorii decăderii Imperiului Roman. Nu există nici o dovadă pentru existenţa
lor în acea perioadă”.
Lipsa evoluţiilor
istorice în anumite fenomene la începutul Evului Mediu
Dacă ne uităm în
lista de mai jos, observăm că există o mulţime de lipsuri în evoluţia unor
fenomene istorice, aşa cum ar fi fost normal, lipsuri acre se concentrează în
jurul perioadei de 300 de ani dintre 600 şi 900:
- un gol în istoria
construcţiilor din Constantinopol (capitala mondială din acea vreme): între
anii 558 şi 908 nu s-a mai construit nici o clădire importantă!
- un gol în evoluţia doctrinei creştinismului (între 600 şi
1100 nu s-a mai produs nici o schimbare importantă).
- un gol de circa 300 de ani în tehnicile de prelucrare a
pământului.
- o lipsă de evoluţie în arta mozaicului (între 565 şi 1018).
- ortografia limbii germane a rămas la fel timp de 300 de
ani, deşi limba a cunoscut o continuă evoluţie.
Cine a dat timpul
înainte?
Se crede că
iniţiatorii acestei mari falsificări a timpului sunt: împăratul bizantin Constantin al VII-lea (905-959), împăratul Sf.Imperiu Romano-German Otto alIII-lea (980-1002) şi papa Silvestru al II-lea (946-1003).
Otto al III-lea
(împărat între 996 şi 1002) vroia să fie reprezentantul lui Cristos pe pământ
în zorii mileniului al 7-lea (6.000 de ani după Creaţie). Papa, care a fost
întronat de către împăratul Otto, l-a sprijinit, cu cunoştinţele sale despre
astronomia şi matematica arabă.
Mama lui Otto provine
din Curtea Bizantină, ceea ce explică relaţia sa cu dinastia bizantină. Acolo,
cele 3 secole de „gol istoric” ar fi putut fi foarte folositoare. Perşii au
furat în anul 614 cea mai importantă relicvă creştină, şi anume crucea lui Iisus
de pe Golgota. Doar existenţa acestui timp fictiv ar fi putut face explicabilă
întoarcerea acestei relicve.
Schimbarea
cronologiei a fost tăinuită prin aranjamente suplimentare. Bizantinii au
schimbat anul 1015 al erei seleucidene în anul 6212 de la Crearea lumii.
Creştinii occidentali au schimbat anul 419 al erei martirilor în anul 1.000 de
la naşterea lui Hristos. Evreii i-au urmat şi au schimbat anul 1015 al erei
seleucidene în anul 4464 de la Creaţie. Până acum, nimeni n-a putut explica de ce
toate culturile europene şi-au schimbat cronologiile în acelaşi timp.
Secolele inexistente
de istorie trebuiau umplute cu evenimente istorice. Aşa că împăratul Otto şi
papa Silvestru au inventat o poveste despre existenţa unui mare împărat, Charlemagne
(Carol cel Mare). Acest Carol cel Mare, se spune că a fost încoronat pe 25
decembrie 800, o zi care a fost determinată, în urmă cu 497 de ani, a fi ultima
zi a lumii. Aşa că Charlemagne a împlinit aceleaşi condiţii ca şi Otto al
III-lea, şi atunci înţelegem de ce contemporanii (fictivi) ai lui Carol cel
Mare n-au manifestat nicio frică. Dar încoronarea lui Carol cel Mare ar fi
trebuit să fie inferioară încoronării împăratului Otto, „împăratul noului
mileniu, cel de-al doilea”.
Un articol interesant care să aducă dovezi pentru
inexistenţa lui Carol cel Mare publicat în exclusivitate, pe
site-ul www.lovendal.net.
„Teoria timpului
fantomă” explică de ce anul 1000 n-a provocat deloc îngrijorări; schimbarea
cronologiei a avut loc la foarte scurt timp înaintea zilei de 1 ianuarie 1000,
astfel încât nu mai exista timpul pentru îngrijorări.
Motivele pentru care
s-a stabilit „timpul fantomă” între anii 614 şi 911
În primul rând,
datarea „timpului fantomă” în secolele 7, 8 şi 9 s-a datorat arhitecturii.
Clădiri din perioada iustiniană (sec.5 şi 6) şi ottoniană (sec.10-11) există şi
nu pot fi puse la îndoială. Doar foarte puţine clădiri (din india până în
Islanda) pot fi datate ca aparţinând secolelor 7, 8 şi 9. Totuşi, aceste
clădiri n-au caracteristici speciale pentru ca datarea lor să fie sub orice
dubii.
Illig consideră că
„timpul fantomă” începe în anul 614, întrucât acesta este anul în care Imperiul
Bizantin a pierdut Ierusalimul şi Sfânta Cruce. Acesta este un eveniment real,
ce nu poate fi pus la îndoială. Lucrul care poate fi pus la îndoială sunt
victoriile Imperiului Bizantin asupra perşilor, raportate ca având loc în anul
637. Pe de altă parte, în anul 614, regele merovingian Clothar al II-lea, s-a
confruntat cu o rebeliune a nobililor, eveniment care ar fi dus, conform lui
Illig, la instalarea sistemului de conducere cu regenţi „major domus”, ce a
durat 80 de ani (911-981). Konrad I a fost ultimul rege merovingian (a domnit
între 911 şi 918). Terminarea perioadei fantome are loc în anul 911, conform
cercetătorului german, când a avut loc tratatul de pace între ducele viking
Rollo şi regele Carol cel Simplu, prin care Normandia aparţinea normanzilor.
Cum s-au falsificat
cronicile de istorie?
Se ştie că
evenimentele istorice din Imperiul Bizantin (cel mai important imperiu mondial
din acea vreme) au fost cunoscute pe baza cronicilor scrise de cronicarul
bizantin Theophanes. Cel de-al doilea volum al acestor cronici se numeşte
„Theophanes Continuatus”, şi-l are drept autor pe împăratul bizantin Constantinal VII-lea Porphyrogennetos (906-959).
Illig presupune că şi primul volum a fost
redactat de acelaşi împărat Constantin. De aici, se deduce faptul că împăratul
bizantin mai sus menţionat este „creierul” falsificării istoriei „timpului
fantomă”. Interesant e faptul că Constantin al VII-lea e binecunoscut
istoricilor pentru alte documente false realizate. Atunci, de ce n-ar fi
falsificat şi cronologia? Apoi, brusc, alţi cronicari bizantini, sub domnia lui
Constantin, încep trecerea datelor istorice din formatul calendarului Seleucid
în formatul calendarului „de la Creaţia lumii”.
Nu s-a făcut oare
acest lucru pentru a ascunde extensia artificială a cronologiei?
De asemenea, un fapt
interesant îl reprezintă lipsa tuturor manuscriselor din limba greacă, scrise
cu majuscule. Foarte multe din ele au fost transcrise în litere mici, încă din
timpul patriarhului Photios, Illig presupunând că împăratul Constantin al
VII-lea a fost responsabil pentru această acţiune.
Oare de ce au fost transcrise toate manuscrisele?
Pentru a acoperi adevărata istorie?
Ca o concluzie, ar fi de spus în ce priveşte valoarea de adevăr a
tuturor ipotezelor timpului fantomă că acestea nu pot fi contrazise.
Toate dovezile oferite pentru a arăta că ele sunt eronate sunt numite
false sau de neîncredere. Nici o dovadă se pare – indiferent cât de bine
susţinută de date – nu este destul de bună. Dacă îi întrebăm ce dovezi
ar accepta pentru a arăta că istoria este aşa cum o ştim noi, ei vor
cere exact ceea ce le-a fost oferit deja şi ceea ce au respins deja. O
teorie trebuie să poată fi contrazisă dacă este ştiinţifică. Iar teoria
timpului fantomă nu este una ştiinţifică.
Contraargumente
Potrivit profesorului Steven Dutch de la Universitatea din
Wisconsin-Green Bay, teoria timpului fantomă este prea eurocentristă și
se întreabă cum ar fi putut cineva din Europa să convingă de exemplu pe
chinezi să inventeze dinastia Tang (care a avut mari influențe în cultura și puterea politică chineză)
sau cum este posibil ca azi să fie anul 614 și Mohammed să fie doar un obscur comerciant vizionar din Arabia și în următoarea zi să fie 911
și ideile lui Mohammed să se extindă brusc de la Atlantic la Asia
Centrală.
Între timp arabii au ocupat brusc Persia și Egipt, precum și
Spania timp de 200 de ani, ei construind, de asemenea, Domul Stâncii din Ierusalim.
Preotul german Heinrich Tischner a contracarat teoria lui Heribert Illig citând din bula „Inter Gravissimas“. K.W. a papei Papa Grigore al XIII-lea: Pentru ca echinoxiul, să fie readus la 21 martie de părinții bisericii la Primul conciliu de la Niceea,
din 325, aceștia au hotărât ca din luna octombrie 1582 să se șteagă 10
zile, și anume perioada din data de 5 până în cea de 14 inclusiv. Prin urmare, explică Heinrich Tischner, Reforma calendarului nu trebuie
calculată din vremea lui Cezar, ci începând cu Primul conciliu de la
Niceea, din 325. În felul acesta s-ar explica de ce s-au eliminat doar
10 zile și nu 13. În felul acesta, epoca Imperiului Carolingian nu are cum să fie ștearsă din istorie.
Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. Duminica Floriilor
este precedata de sambata lui Lazar, zi in care Biserica pomeneste
minunea invierii din morti a lui Lazar savarsita de catre Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfala ce I s-a facut Domnului Hristos, Care a intrat in Ierusalim ca Imparat smerit, implinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinata de aceasta minune premergatoare.
Duminica Floriilor - Duminica Stalparilor
In aceasta zi, denumita si Duminica Stalparilor, se
sfintesc, prin rugaciune si stropire cu agheasma, ramuri inmugurite de
salcie, care se impart crestinilor, iar slujitorii Bisericii le tin in
maini, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra
morttii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de maslin
cu care a fost intampinat Mantuitorul. Cu acestea, dupa ce au fost aduse
la biserica spre a fi sfintite, crestinii impodobesc icoanele, usile si
ferestrele.
Salcia este mereu inflorita in aceasta perioada a anului, o expresie a
fertilitatii si a reinvierii naturii. De asemenea, se spune ca e bine sa
te incingi cu aceste ramuri de salcie ca sa nu te doara mijlocul. Cu
ramurile de salcie, simbol al fertilitatii si vegetatiei de primavara,
apicultorii inconjoara in ziua de Florii stupii, iar taranii, convinsi
de efectul miraculos al acestor muguri, ii ingroapa sub brazda.
In traditia populara exista credinta ca insasi Maica Domnului a binecuvantat salcia, dupa ce aceasta s-a transformat intr-o punte, ajutand-o pe Fecioara Maria sa treaca apa unui rau.
Denumirea populara a sarbatorii vine de la zeita romana a florilor, Flora, peste care crestinii au suprapus sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim.
Ca aspect necrestin, amintim obiceiul ca in vreme de furtuna sa se puna
pe foc muguri din salciile de la Florii, pentru a imprastia norii si
grindina, protejand casa si familia de dezastre. Parintele profesor Ene Braniste afirma
ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez,
deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez,
mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.
Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce.
El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o
birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este
impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea
pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om
prin voia Sa.
Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a
luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca
s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi
murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om,
deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a
Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in
noaptea de Pasti:
"Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".
In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei
noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine
bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).
Floriile si manzul asinei
In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in
timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la
credinta.
Aceasta interpretare este dreapta,
pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor
primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a
lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.
"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui
la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca
acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general,
ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu
Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si
Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput
ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.
Sfantul Ignatie Brancianinov vede in
"Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de
pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de
impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos
desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti.
Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele:
pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.
Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos
si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se
duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a
fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este
cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma
iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe
el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom
veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).
Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile
firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui
cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a
lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.
Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte:
"Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele
Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9).
Invierea lui Lazar
era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire
insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L
primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de
farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!".
Evreii care participau la aceasta
sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice
situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre
oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi
iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.
Floriile si ramurile de salcie
Dupa modelul multimii din cetatea
Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic,
Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor
ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.
In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.
Invierea lui Lazar si Intrarea in Ierusalim
„Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28)
„Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, pe Lazar
din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca
pruncii, semnele biruintei purtand, Tie Biruitorului mortii strigam:
Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat, Cel ce vii intru numele
Domnului.”
Sunt
cuvinte pe care le spunem in fiecare an la praznicul Floriilor,
respectiv al Intrarii Mantuitorului in Ierusalim, precum si in ziua
precedenta, in Sambata lui Lazar. Rostind sau cantand aceste cuvinte, ne
adresam Domnului Hristos, Biruitorului mortii, Care l-a inviat din morti pe Lazar preinchipuind si prin aceasta Invierea noastra a tuturor, invierea cea de obste si ne exprimam bucuria de a-L intampina pe Domnul Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ doua mii de ani.
Intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim, pe care o sarbatorim in fiecare an in duminica dinaintea Sfintelor Pasti,
este istorisita de toti cei patru sfinti evanghelisti, fiind strans
legata de evenimentele ultime ale vietii trupesti a Domnului Hristos, de
ultimele Sale zile petrecute in Ierusalim, de patimile, rastignirea, moartea si invierea
Sa. Sfantul Evanghelist Ioan insa, inainte de a prezenta Intrarea in
Ierusalim, in capitolul 11 si la inceputul capitolului 12 ale
evangheliei sale relateaza niste evenimente importante petrecute intr-un
sat din apropierea Ierusalimului, in Betania. Este vorba de invierea lui Lazar si de ungerea Mantuitorului cu mir de catre Maria, sora lui Lazar.
Cuvântul CONȘTIINȚĂ
este de preferat în locul celui de “suflet” din cauza conotațiilor pe
care le
are acesta din urmă. Conștiința nu are nimic esoteric sau neabordabil
deoarece
singura conștiință la care avem acces direct este conștiința noastră,
iar noi trăim
cu noi înșine și ne experimentăm pe noi înșine (cu conștiința noastră
sau cu
sufletul nostru) în fiecare moment și în orice împrejurare. Astfel, a ne
studia
și a ne înțelege este important (cine suntem cu adevărat, ce ne dă
sentimentul
de împlinire, ce activități și scopuri dau sens existenței noastre).
Prinurmare, nu vă puteți cunoaște propriul potențial (unde puteți să
ajungeți) dacă
nu vă cunoa șteți propria esență (cine sunteți cu adevărat). Dacă
gândiți căsunteți doar un corp fizic care crește, are o profesie,
întreține o familie, îmbătrânește,
plantează un copac și moare – concepția dvs despre propriul potențial va
fi
diferită de cea pe care ați avea-o dacă ați simți în adâncul ființei
voastre că
sunteți o conștiință aflată într-o călătorie evoluționară de-a lungul
mai
multor vieți. Ce este conștința?
Este același lucru cu a întreba “ce e electricitatea?”. Conștiința
este mult mai complexă decât electricitatea și decât creierul omenesc și nu știm
exact ce este. Conștiința, sau esența sinelui, pare a fi ceva fără formă și gen,
un principiu inteligent individual ce există dincolo de spațiu și timp, în
multiple dimensiuni (fizice și non-fizice) și care acumulează experiență de-a
lungul a diferite vieți în corpuri fizice. Conștiința se dezvoltă pe trei direcții
primare – cunoaștere sau inteligență, afecțiune sau sentiment și voință. De
asemenea, se pare că are patru vehicule ale
manifestării sau nivele de exprimare energetică (în filozofia hindusă kosha
sau straturi ale minții). Ele constau în: un vehicul fizic, un vehicul
energetic, un vehicul emoțional și un vehicul mental (dintre care ultimele trei
sunt nonfizice și sunt responsabile de toate experiențele paranormale și
transcedentale). Acestor vehicule le corespund diferite nivele ale realității
(dimensiuni, planuri) la fel de reale ca cel fizic și care pot fi, de asemenea,
experimentate.
Multe persoane care au avut experiențe extracorporale, le consideră ca
fiind unele dintre cele mai puternice experiențe transformatoare ale vieții, cu
un impact mult mai puternic decât alte tipuri de experiențe spirituale.
Experiențele în afara corpului nu sunt nici periculoase,
nici “din altă lume”. Sunt pur și simplu o experiență temporară o imortalității,
avută în perioada când, în mod normal, dormiți sau visați. Pentru cei mai mulți
această experiență este benefică și are un impact permanent asupra ideii de
sine. Cărțile referitoare la experiențele în apropierea morții sunt pline de astfel
de întâmplări transformatoare (deși o experiență extracorporală se poate întâmpla
oricând și într-un mod sigur, nu numai în urma unor experiențe traumatice sau în
apropierea morții). Experiențele extracorporale sunt cu certitudine sigure,
deoarece oamenii le au în fiecare noapte, în timpul somnului, dar nu le conștientizează
din cauza reflexului de pierdere a lucidității.
IAC deține un vast volum de cunoștințe ale unei noi științe
numită “conștientologie” – știința ce studiază conștiința. În acest nou domeniu
cercetarea este îndreptată către aspectele multidimensionale (spirituale) ale conștientizării
și dezvoltării personale, acesta fiind motivul pentru care oamenii sunt învățați
cum să aibă experiențe extracorporale și alte experiențe paranormale – pentru valoarea
lor tranformatoare și creșterea capacității de a-i ajuta și pe alții să se înțeleagă.
Uneori oamenilor nu le place cuvântul “paranormal” pentru că
le sugerează o persoană ce privește într-un glob de cristal ca să citească
viitorul. Oricum, capacitățile paranormale sunt absolut naturale și oricine le
are până la un anumit nivel. La fel cum creierul are modul său de percepere și
procesare a informațiilor, așa și conștiința în sine are un mod mai
“paranormal” de percepere și prelucrare a informațiilor. De exemplu, dacă percepeți
“senzații” legate de o anumită persoană înainte de a o cunoaște, și de regulă
se dovedește că aveți dreptate, această senzație poate fi considerată percepție
paranormală. Într-o manieră foarte tehnică IAC își propune să ajute oamenii să-și
dezvolte aceste capacități astfel încât să fie mai receptivi la lumea
înconjurătoare, s-o perceapă la un nivel mai profund și cu un grad mai mare de discernământ.
Capacitățile paranormale ajută mult și în dezvoltarea abilității de a empatiza și
de a simți mai bine nevoile celorlalți.
Când oamenii sunt “paranormali” și au talentul de a primi
informații într-un mod care transcende mijloacele fizice obișnuite, ei nu fac altceva
decât să se ridice la un nivel de frecvență a energiei la care alți oameni nu
au acces în mod obișnuit. Această energie este numită adesea și chi, prana,
energie subtilă sau uneori energie PSI. IAC preferă termenul BIOENERGIE (sau energie a vieții).
Există mai multe tipuri și niveluri ale fenomenelor
paranormale, de la simțirea “vibrațiilor” și vederea aurei la a avea intuiții
profunde despre viață, la a avea experiențe extracorporale sau chiar experiența
iluminării și conștiinței cosmice. Pentru a explica aceste fenomene putem
realiza o analogie cu sistemul nervos – cu toții avem un sistem nervos
“paranormal” ce îl completează pe cel fizic și care poate accesa anumite tipuri
de informații și de energii. “Sistemul nervos paranormal” poate fi sensibilizat
prin tehnici bioenergetice care folosesc concentrarea mentală și controlul atenției.
Odată ce o persoană devine mai senzitivă, “al șaselea simț” se dezvoltă asemenea
unui mușchi, devenind un organ obișnuit al experimentării cotidianului.
IAC consideră că responsabilitatea personală nu este transferabilă ci aparține
fiecăruia dintre noi și că evoluția este rezultatul propriei dorințe, a discernământului,
a perseverenței, a efortului personal, și nu al încredințării voinței și a
energiei personale în “mâinile” unui guru sau ale unui maestru.
Abordarea conștientologică este una a rațiunii și a cunoașterii
empirice (validarea experiențelor prin confruntarea cu alte experiențe personale
sau ale altor persoane). Un alt aspect al abordării conștientologice afirmă că trebuie
“să păstrăm ce e bun și să îmbunătățim restul”, făcând referire la toate
cunoștințele existente legate de conștiința umană. Astfel că, în studiul conștiinței,
folosirea unei tehnici bioenergetice din yoga poate avea un efect evolutiv uriaș,
deși alte aspecte ale tradiției yoghine să fie depășite și să nu mai poată fi
folosite, fiind specifice structurii unui anumit guru.
Conștientologia este un tip de filozofie și o metodă complet
adaptabilă oricărei descoperiri care există deja în știință sau în alt domeniu
al cumoașterii umane. Ceea ce distinge conștientologia de alte tradiții este
focalizarea pe cercetare. De exemplu, anumite studii în parapsihologie pot
indica faptul că rezultatele rugăciunii, ale reiki-ului sau ale altor tipuri de
energie vindecătoare, depind de intenția sau energia emițătorului. Oricum, atât
timp cât multe tradiții se concentrează pe un anumit set de tehnici specifice și
nu se extind dincolo de acestea, în cadrul acestora nu vor apărea întrebări de
tipul: “care tehnică este mai eficientă?”. Conștientologia deschide câmpul
posibilităților și încurajează acest fel de întrebări.
Chiar dacă este o organizație care studiază și predă tehnici
de dezvoltare a capacităților paranormale, IAC susține un scepticismrațional, științific. Pe peretele fiecărei
organizații conștientologice este scris: “Nu
crede în nimic, nici chiar în ceea ce spune IAC. Experimentează! Ai propriile
experiențe!”.
IAC nu este afiliată nici unei religii, organizații politice
sau guvernamentale, nu încurajează și nu se angajează în activități ca
spionajul paranormal, controlul minții sau alte forme invazive de folosire a
energiei și abilităților paranormale.
IAC face cercetări
asupra experiențelor oamenilor (prin chestionare, rapoarte personale și alte
metode științifice) și încurajează folosirea tuturor atributelor minții (rațiunea,
intuiția sau alte abilități psihice) pentru a realiza o imagine a conștiinței și
universului cât mai exactă, cât mai complexă și mereu îmbunătățită. În orice
caz, scopul nu este acela de a convinge oamenii ci numai de a-i informa și a-i învăța
tehnicile care îi pot ajuta să experimenteze multidimensionalitatea realității
pentru ei înșiși.
Este posibil ca adevărul absolut să existe, iar universul
probabil că are o cauză inteligentă.
Poziția IAC este că, încercând să găsim răspunsuri
la întrebări de genul: cum a fost creat
universul și cine sau ce sunt responsabili de asta?,este similar cu a-i cere unui gândac să înțeleagă
motivația umană.
Nu am ajuns în stadiul în care să ne eliberăm de filtrul
umanului încât să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat. În loc să se lase
prinsă în mari teorii despre toate aceste aspecte, IAC are un repertoriu de
adevăruri relative, care sunt mult mai practice pentru viața de zi cu zi.
O
strategie sau o tehnicăbună din zona cercetăriinoastre psihologice sau spirituale este mult mai
importantă pentru dezvoltarea personală decât poate fi orice mare teorie
unificatoare. Academia Internaţională a Conştiinţei este o organizaţie
non-profit, de cercetare şi educare, ce are filiale în nouă ţări şi
treisprezece oraşe precum şi un centru de cercetare în Portugalia. IAC se
concentrează pe două direcţii principale:
·Investigarea conştiinţei într-o abordare
holistică, având în vedere aspecte ca abilităţi paranormale şi fenomene
subiective.
·Bazat pe aceste investigaţii, oferim
informaţii şi instruire care să ajute oamenii să îşi dezvolte conştiinţa de
sine, să îşi dezvolte potenţialul uman şi să stabilească o mai bună înţelegere
a realităţii noastre multidimensionale.