le-am cunoscut, adică atunci când
sufletul învaţă să trăiască în lumea spirituală să observe,
să aibă experienţe în afara corpului fizic, atunci este necesar
ca, pentru această viaţă, pentru această simţire în lumea
spirituală, sufletul să-şi formeze facultăţi cu totul speciale, forţe
cu totul deosebite.
Dacă sufletul se străduie să dobândească
conştienţa clarvăzătoare în timpul existenţei pământeşti,
este firesc ca, devenit clarvăzător, sau vrând să devină, el să
se poată menţine în lumea spirituală în afara corpului său
fizic şi să se poată întoarce iar în corpul fizic – ca om
pământesc –, deci să poată trăi normal în lumea simţurilor,
acum ca om pământean.Poţi deci să spui: sufletul devenit clarvăzător trebuie să se poată mişca după legile lumii spirituale şi să poată trece continuu graniţa care îl aduce în lumea fizică; iar acolo – dacă pot să mă exprim într-un mod obişnuit – să se poată comporta într-un mod corect, corespunzător acestei lumi. Prin faptul că facultăţile sufletului trebuie să fie altele în lumea
spirituală şi altele
când se slujeşte de simţurile sale şi de restul corpului său
fizic, acest suflet trebuie să dobândească mobilitate când
vrea să devină clarvăzător, să se resimtă în lumea spirituală şi
să trăiască acolo cu facultăţile corespunzătoare, iar apoi, după ce a
trecut graniţa înapoi, să poată vieţui din nou lumea simţurilor
cu facultăţile corespunzătoare acestei lumi. A dobândi această
mobilitate, această facultate de transformare, nu este foarte uşor. Dar
pentru o apreciere exactă a diferenţei care opune lumea spirituală
lumii fizic-senzoriale trebuie ca această graniţă care le separă să fie
clar percepută, ca însuşi pragul pe care sufletul trebuie să-l
treacă să fie perceput clar de ochiul spiritual sau de suflet atunci
când vrea să treacă din lumea simţurilor în lumea
spirituală.Sufletul nu poate transporta obişnuinţele dintr-o lume în alta, când trebuie să treacă
Pragul într-un
sens sau altul, fără prejudicii grave. Această trecere a Pragului este cu atât mai grea cu cât, în organizarea lumii noastre, entităţile care intervin în cursul experienţelor descrise în Trezirea sufletelor , entităţi pe care le denumim luciferice şi ahrimanice, joacă un anumit rol. Căci pentru a dobândi un raport corect la trecerea dintr-o lume în alta este nevoie să ştii cum să te comporţi faţă de cele două feluri de entităţi, luciferice şi ahrimanice. Evident, cel mai simplu ar fi să-ţi spui – şi multe suflete aleg, cel puţin teoretic, această afirmaţie comodă – că Ahriman pare în adevăr să fie un tovarăş foarte periculos, iar când îşi exercită influenţa asupra lumii şi conduitei omeneşti cel mai simplu ar fi să respingi din sufletul omenesc impulsurile care vin de la el. Asta pare să fie cel mai comod; dar pentru lumea spirituală este la fel de inteligent ca cel care ar vrea să restabilească echilibrul
unei balanţe luând greutăţile de pe talerul care coboară. Aceste
entităţi pe care le numim luciferice şi ahrimanice sunt prezente
în lume, îşi au misiunea lor în ordinea lumii şi nu
le poţi suprima. Într-adevăr, nu este vorba să le suprimi, ci, ca
şi în cazul greutăţilor de pe talerul balanţei, forţele
ahrimanice şi luciferice trebuie să-şi ţină echilibrul în
impulsurile lor asupra oamenilor şi asupra altor fiinţe, trebuie să le
echilibrezi. Nu corectezi activitatea unei forţe sau a alteia
suprimând-o, ci adoptând conduite corespunzătoare. Şi
înţelegi rău aceste entităţi luciferice şi ahimanice dacă spui,
simplu: sunt entităţi rele şi dăunătoare. Faptul că aceste entităţi se
opun într-un anumit fel ordinii universale generale care era deja
prevăzută înainte ca ele să 
pătrundă în ea, de aici nu
decurge că ele trebuie să aibă o acţiune dăunătoare în orice
condiţii, ci că aceste entităţi, ca şi alte entităţi cunoscute ca
legitime în lumile spirituale superioare, au un anumit domeniu
în care să-şi exercite acţiunea în ansamblul ordinii
cosmice. Şi revolta lor, opoziţia lor faţă de ordinea cosmică constă în aceea că depăşesc acest domeniu ce le-a fost încredinţat şi îşi exercită forţa şi dincolo de acest domeniu.
Să vedem deci, din acest punct de vedere, care este acţiunea lui Ahriman sau a
entităţilor ahrimanice.Poţi caracteriza foarte bine pe Ahriman, spunând: Ahriman este, în înţelesul cel mai larg, domnul morţii, stăpânul tuturor puterilor care trebuie să introducă în lumea fizic-senzorială nimicire, moartea fiinţelor. – În lumea senzorială, moartea este un mijloc necesar. Altfel, aceste fiinţe ale lumii simţurilor s-ar înmulţi exagerat, dacă n-ar exista distrugere şi moarte. Sarcina de a regla legic această moarte după legităţile lumii spirituale i-a fost atribuită lui Ahriman. El este domnul reglării morţii. Imperiul care îi revine cu precădere este lumea minerală. Lumea minerală este mereu moartă; moartea, ca să spunem aşa, este revărsată peste întreaga lume minerală. Dar, ţinând seama de felul în care este alcătuită lumea noastră pământească, regnul mineral, legitatea minerală este turnată şi în celelalte regnuri ale naturii. Plantele, animalele, oamenii, în măsura în care aparţin regnurilor naturii, sunt străbătuţi de principiul mineral, absorb substanţele minerale – deci forţele
minerale cu legităţile lor – şi se supun legilor regnului
mineral în măsura în care acesta aparţine fiinţei
pământeşti. Prin aceasta, ceea ce ţine de moartea justificată se
extinde şi în aceste regiuni superioare al domniei legitime a lui
Ahriman. În tot ce ne înconjoară ca natură exterioară,
Ahriman este domnul legitim al morţii şi, în măsura în care
este aşa, el nu trebuie văzut ca o putere rea, ci ca una înscrisă
pe deplin în ordinea generală cosmică. Relaţia noastră cu lumea
simţurilor este corectă doar dacă avem pentru ea un interes
corespunzător, dacă acest interes pentru lumea senzorială este în
aşa fel reglat încât vedem ivindu-se lucrurile acestei lumi
senzoriale fără a le dori, în aşa măsură încât să
pretindem o existenţă veşnică a formelor senzoriale, fiind în
stare să ne lipsim de ele atunci când acestea se apropie de
moartea naturală. A putea să te bucuri într-un mod corespunzător
de lucrurile lumii senzoriale fără a te lega de ele încât
să refuzi moartea lor, asta este relaţia justă a omului faţă de lumea
senzorială. Şi pentru ca să fie aşa, pentru ca omul să aibă o atitudine
corectă faţă de lumea senzorială în ce priveşte naşterea şi
pieirea, pentru aceasta el este străbătut de impulsurile ahrimanice.
Dar Ahriman îşi poate depăşi domeniul, în primul rând prin faptul că se apropie de gândirea omenească. Omul a cărui privire nu se îndreaptă spre lumea spirituală, care nu are nici o înţelegere pentru ea, nu va putea crede că Ahriman se apropie în mod real de gândirea umană. Şi totuşi el o face. Atâta timp cât această gândire omenească trăieşte în lumea senzorială, ea este legată de creier, care este supus distrugerii, potrivit ordinii generale a lumii. Ahriman trebuie să regleze acest mers al creierului omenesc potrivit forţelor de distrugere. Dar dacă el îşi depăşeşte domeniul, atunci are tendinţa, intenţia de a desprinde gândirea de instrumentul ei muritor, creierul, de a o face independentă; are tendinţa de a detaşa gândirea fizică, gândirea îndreptată spre lumea senzorială, de creierul fizic, în al cărui
curent de nimicire ar
trebui să se verse această gândire când omul trece prin
poarta morţii. Când Ahriman îl aruncă pe om, ca fiinţă
fizică, în curentul morţii, el are tendinţa să-i desprindă
gândirea de acest curent de nimicire şi acest lucru, faptul că
intervine în această gândire cu ghearele sale şi îl
pregăteşte pe om aşa încât gândirea vrea să se smulgă
de la nimicire, acest lucru îl face de-a lungul întregii
vieţi. Întrucât Ahriman este activ în acest fel
în gândirea omenească, iar oamenii care, firesc, sunt
legaţi de lumea fizică presimt desigur doar vag efectele entităţilor
spirituale, aceştia, pe care Ahriman îi ţine astfel de guler,
simt impulsul să smulgă gândirea din integrarea ei în marea
ordine cosmică. Acest lucru îl face dispoziţia materialistă, şi
anume faptul că oamenii vor să aplice gândirea lor doar la lumea
simţurilor. Cei mai stăpâniţi de Ahriman sunt oamenii care nu vor
să creadă în nici o lume spirituală, căci Ahriman este cel care
le atrage gândirea, îi ispiteşte să rămână la lumea
senzorială.Dacă omul nu a devenit un ocultist practic, aceasta are ca urmare, pentru dispoziţia sa sufletească, în primul rând faptul că el devine un materialist vulgar şi nu vrea să ştie nimic de lumea spirituală. Ca urmare el este sedus direct de Ahriman, pe care însă nu-l remarcă. Pentru Ahriman însă lucrurile stau astfel încât dacă reuşeşte să desprindă această gândire de baza sa – în cazul gândirii fizice, legate de creier – el creează cu această gândire umbre şi scheme în lumea fizică, şi acestea împânzesc apoi lumea. Tocmai cu aceste umbre şi cu aceste scheme vrea Ahriman să întemeieze propriul imperiu ahrimanic.
Atitudinea noastră faţă de Ahriman este corectă când recunoaştem că, dacă el îşi trimite impulsurile sale legitime în sufletul nostru, noi avem o relaţie justă cu lumea senzorială. Dar trebuie să veghem ca el să nu ne ispitească în modul pe care l-am descris. Evident, este mai comod să optezi pentru o soluţie care constă în a spune: Să extirpăm deci din sufletul nostru toate impulsurile ahrimanice. Dar cu această suprimare nu vom face nimic altceva decât să aplecăm celălalt taler al balanţei. Iar cel care ar reuşi să-l alunge din suflet pe Ahriman printr-o teorie falsă ar cădea prin aceasta sub influenţa luciferică.
Acest lucru se vede cu precădere când oamenii, dintr-o anumită teamă faţă de raportul corect cu puterile ahrimanice, dispreţuiesc lumea simţurilor, refuză bucuria şi raportul corect cu lumea simţurilor pentru a nu se agăţa de ea, elimină orice interes faţă de lumea sensibilă. Rezultă de aici o
falsă asceză, care oferă cel mai puternic
instrument pentru intervenţia, la rândul lor, a impulsurilor
luciferice nelegitime. S-ar putea, de fapt, să scrii o istorie a
ascezei ca pe o continuă seducţie din partea lui Lucifer. Atunci omul,
în falsa asceză, se expune ispitirilor lui Lucifer, pentru că
în loc să restabilească echilibrul talerelor balanţei, în
loc să folosească polar forţele, el distruge cu totul una din părţi.
Astfel Ahriman este pe deplin justificat în cazul tuturor
estimărilor juste ale omului în legătură cu lumea
fizic-senzorială. Regnul mineral este, să spunem aşa, încă de la
obârşii proprietatea lui Ahriman, este regnul asupra căruia
moartea domneşte în mod constant. În regnurile superioare
ale naturii, Ahriman este reglatorul morţii în măsura în
care intervine legic în mersul proceselor şi al entităţilor. Ceea
ce putem urmări ca suprasensibil mai mult în lumea exterioară,
noi îl desemnăm, din anumite motive, ca spiritual; ceea ce
acţionează mai mult sufletesc, ce acţionează mai mult interior în
om, pe acesta îl desemnăm ca sufletesc. Ahriman este mai mult o
fiinţă spirituală; Lucifer, mai mult sufletească. Ahriman, am spune,
este domnul a ceea ce se petrece în lumea exterioară. Lucifer
pătrunde cu impulsurile sale interiorul omului.
Există în acelaşi timp şi o misiune legitimă a lui Lucifer, cu totul în sensul ordinii generale a cosmosului. Ea constă în a-l smulge într-un fel pe om, şi tot ce este sufletesc în lume, din viaţa ca atare şi din consumarea ei în fizic-senzorial. Gândiţi-vă, dacă n-ar exista nici o putere luciferică în lume, omul ar trăi visând în tot ce ne inundă ca percepţii din lumea exterioară şi ne vine prin intelect din ea. Ar fi un fel de visătorie a omenirii şi a existenţei sufleteşti în cadrul lumii senzoriale. Există în adevăr impulsuri care nu vor să smulgă aceste suflete din lumea senzorială, atât timp cât sunt legate de ea în mod temporal, dar care vor să le înalţe pentru ca ele să vieţuiască şi să resimtă altfel, şi să se bucure nu numai de ceea ce îi oferă această lume senzorială. Să ne gândim numai la ceea ce a căutat omenirea în evoluţia artistică. Peste tot unde, în viaţa sufletului său, a gândurilor şi a sentimentelor sale, omul creează ceva care nu depinde numai de lumea sensibilă, ci se ridică deasupra ei, Lucifer este puterea care îl smulge acestei lumi senzoriale. O mare parte din ceea ce
trăieşte în elementul înălţător, eliberator din
evoluţia artistică a oamenilor sunt inspiraţii ale lui Lucifer. Şi mai
putem numi şi alte lucruri ca fiind inspiraţii ale lui Lucifer. Prin
faptul că există forţe luciferice, omul este în situaţia să nu
rămână dependent, cu gândirea lui, de reproducerea
portretistică pură a lumii fizic-senzoriale. În gândirea
liberă, el se poate ridica deasupra acesteia. El face acest lucru
când filosofează. Din acest punct de vedere poţi să spui că orice
filosofare este o inspiraţie a lui Lucifer. S-ar putea scrie o istorie
a dezvoltării filosofice a omenirii, în măsura în care
acest lucru n-ar fi pur pozitivism, adică nu s-ar limita la lumea
materială exterioară, şi s-ar putea spune că istoria filosofiei,
evoluţia sa, este o continuă etalare a inspiraţiilor lui Lucifer; căci
orice creaţie care se ridică deasupra lumii senzoriale se datorează
forţelor şi activităţilor legitime ale lui Lucifer.Dar şi Lucifer îşi poate depăşi domeniul său. Faptul că aceste entităţi îşi depăşesc domeniul lor provine totdeauna din revolta lor împotriva ordinii cosmice. Lucifer îşi depăşeşte domeniul, şi are mereu
tendinţa să îl depăşească, infestând
sufletesc-afectivul. În timp ce Ahriman are de-a face mai mult cu
gândirea, Lucifer are de-a face mai mult cu simţirea, cu viaţa de
afect, pasiuni, impulsuri, dorinţe. Tot ceea ce în lumea
fizic-senzorială este sufletesc-afectiv este sub stăpânirea lui
Lucifer. Iar el are tendinţa să desprindă acest sufletesc-afectiv, să-l
decojească de viaţa fizic-senzorială, să-l spiritualizeze pe o insulă
izolată, s-ar putea spune, a existenţei spirituale, să fondeze un
imperiu luciferic cu ajutorul întregii prăzi sentimentale pe care
a reuşit să pună stăpânire în lumea simţurilor. În
timp ce Ahriman vrea să menţină gândirea în lumea
fizic-senzorială, şi să o introducă în această lume ca scheme şi
umbre, astfel încât, pentru clarvederea elementară, ele
devin vizibile ca umbre ce se strecoară în toate părţile, Lucifer
face altceva: el ia sufletesc-afectivul din lumea senzorială, îl
smulge de acolo şi îl inseră într-un domeniu luciferic pe
care, în opoziţie cu ordinea generală cosmică, îl
întemeiază ca pe un domeniu izolat, asemănător propriei sale
naturi.
Îţi poţi face o idee despre modul în care Lucifer se poate apropia de om, atunci când analizezi o manifestare a vieţii umane, despre care vom vorbi şi mai precis, cea care se desemnează ca iubire în sensul cel mai larg şi care, în fond, este baza oricărei vieţi etic-morale în ordinea lumii omeneşti. Despre această iubire, în sensul cel mai larg, se poate spune: când se manifestă în lumea fizic-senzorială şi acţionează în interiorul vieţii omului este cu totul apărată de orice amestec luciferic nelegitim, când omul iubeşte fiinta de dragul acelei fiinţe. Nu-i aşa, când întâlnim alt om, un om sau orice fiinţă care face parte din lumea fizic-senzorială, ea ni se prezintă cu anumite însuşiri. Dacă suntem receptivi la aceste însuşiri, ele se impun iubirii noastre, nu putem face altfel decât să iubim această fiinţă. Suntem siliţi să o iubim. Această iubire, a cărei raţiune de a fi nu este în cel care iubeşte ci în cel care este iubit, această formă de iubire în lumea sensibilă scapă cu totul influenţei luciferice. Dar dacă observaţi viaţa omenească veţi
remarca foarte curând că există şi un alt
fel de iubire, acea iubire în care iubeşti pentru că tu ai nişte
însuşiri prin care eşti entuziasmat, satisfăcut, bucuros că poţi
iubi o fiinţă sau alta. Atunci iubeşti pentru propria ta satisfacţie.
Iubeşti fiindcă eşti structurat astfel, iar această structură aparte
îşi găseşte satisfacţia în iubirea pe care o porţi
celuilalt. Vedeţi dumneavoastră, această iubire, care s-ar putea numi
iubire egoistă, trebuie şi ea să existe. Omenirea nu trebuie să fie
privată de ea. Căci tot ceea ce putem iubi în lumea spirituală,
faptele spirituale, tot ce poate trăi în noi prin iubire ca dor,
ca impuls spre înalt în lumea spirituală pentru a cuprinde
entităţile lumii spirituale, pentru a cunoaşte lumea spirituală, asta
izvorăşte desigur şi din iubirea sensibilă faţă de lumea spirituală. Însă această
iubire faţă de spiritual trebuie, nu doar poate, ea trebuie deci
în mod necesar să existe pentru noi înşine – ne este
indispensabilă. Fiindcă noi suntem fiinţe ale 
căror rădăcini sunt
în lumea spirituală. Este de datoria noastră să ne perfecţionăm
cât putem de mult. Este în interesul nostru faptul că
trebuie să iubim lumea spirituală pentru a aduce în propria
noastră entitate cât putem de multe forţe din lumea spirituală.
În iubirea spirituală, acest element personal, individual, l-am
putea numi chiar element de iubire egoist, este în
întregime legitim, căci această iubire îl smulge pe om
simţurilor şi îl înalţă în lumea spirituală, îl
angajează la a-şi împlini datoria care i se impune, la a se
perfecţiona tot mai mult şi mai mult.Însă Lucifer are tendinţa să amestece aceste două lumi. Peste tot unde, în plan fizic, omul iubeşte dintr-un elan egoist, în propriul său interes, acest lucru provine din faptul că Lucifer vrea să facă iubirea senzorială asemănătoare cu iubirea spirituală. El poate atunci să o smulgă lumii sensibile şi să o conducă în împărăţia sa aparte. Astfel, orice iubire care poate fi numită egoistă, care nu este în interesul celui iubit, ci în al celui care iubeşte, este expusă influenţelor luciferice. Când înţelegi bine ceea ce tocmai a fost spus, îţi dai seama că în civilizaţia materialistă actuală, îndeosebi, ai multe
prilejuri de a găsi această ispitire
luciferică în ceea ce priveşte viaţa de iubire. Căci o mare parte
din literatura şi concepţia noastră ştiinţifică, literatura medicală
actuală îndeosebi, este impregnată de acest mod de a concepe
iubirea. Dacă ai vrea să vorbeşti mai precis, ar trebui să atingi un
domeniu scabros; medicina dă dovadă într-adevăr de o complezenţă
deosebită pentru elementul luciferic al iubirii atunci când le
spune şi le repetă mereu bărbatilor – mai ales lumea masculină este
vizată – că ei ar trebui să cultive un anumit domeniu al iubirii
fiindcă este necesar sănătăţii lor, deci în propriul lor interes.
Li se dau numeroase sfaturi şi li se recomandă chiar unele practici, nu
în interesul fiinţei iubite ci pentru că acest lucru este necesar
vieţii masculine. Când întâlnim astfel de indicaţii,
şi chiar dacă sunt prezentate într-un mod ştiinţific, ele nu sunt
nimic altceva decât inspiraţii ale elementului luciferic în
lume. Ştiinţa este pătrunsă în mare
parte de aceste concepţii
luciferice. Iar Lucifer găseşte cei mai buni recruţi pentru
împărăţia sa printre cei care acceptă astfel de sfaturi,
făcând să se creadă că este necesar pentru binele propriei lor
persoane să cultive anumite forme de iubire. A şti aceste lucruri este
absolut necesar.Mereu trebuie insistat asupra a ceea ce am spus deja ieri: oamenii nu au conştienţa prezenţei diavolului sub forma sa luciferică şi nici ahrimanică atunci când aceştia îi ţin deja de guler!
Oamenii nu observă că savanţilor materialişti, care dau sfaturi precum cele pe care tocmai le-am citat, le stă în ceafă Lucifer. Ei îl neagă pe Lucifer, aşa cum neagă toate lumile spirituale.
Omenirea trebuie să înţeleagă, să oprească impulsurile care vin de la Lucifer în domeniile corespunzătoare. Peste tot unde Lucifer apare ca cel ce cultivă aparenţa frumoasă, care cultivă impulsurile artistice şi formele frumoase, acolo se naşte în omenire, din activitatea luciferică, ceva măreţ, nobil, puternic. Dar această activitate luciferică îşi are şi partea ei de umbră. Lucifer are peste tot tendinţa de a desprinde sufletesc-afectivul de senzorial, de a-l face independent şi a-l străbate cu egoitate şi egoism. Astfel, în sufletesc-afectiv apare elementul bizareriei, şi alte momente asemănătoare, încât omul, în creaţia liberă, îşi formează tot felul de idei asupra lumii – după bunul plac.
Când sufletul omenesc a atins ceea ce îl face în stare să vadă lumea spirituală, să-şi adâncească privirea în lumea spirituală, este important ca el să îşi ia asupra sa sarcina care altfel este împlinită de către regulatori subconştienţi ai vieţii sufleteşti. Pentru ca în viaţa obişnuită omul să nu amestece prea puternic obişnuinţele şi legile celor două imperii, ordinea naturală a lucrurilor îşi asumă ea acest fapt, căci dacă cele două lumi s-ar amesteca, ordinea naturală ar fi dată peste cap. Am menţionat deja că, pentru lumea spirituală, iubirea trebuie să se dezvolte în aşa fel încât omul să-şi pătrundă sinea sa cu forţă interioară, să aibă impulsul de a se perfecţiona, dorinţa de a se perfecţiona. Dacă dezvoltă iubirea pentru lumea spirituală, el trebuie să se aibă în vedere pe sine.
Oamenii cu gândire materialistă cred că lumea spirituală nu există pentru că ei nu o văd. Sunt adevăraţi struţi. Dar în sufletul lor, în profunzimile propriului lor suflet, impulsul către lumea spirituală nu este absent, chiar dacă ei o neagă pentru că se buimăcesc. Acest impuls este acolo. În fiecare suflet omenesc există un impuls viu, o iubire vie pentru lumea spirituală, chiar în sufletele materialiste.
Să presupunem că un suflet – şi asta se poate întâmpla – a devenit clarvăzător datorită anumitor condiţii şi că nu a întâlnit în modul corect pe PăzitorulPragului.
Acest suflet ar putea pătrunde clarvăzător în lumile suprasensibile, ar putea să aibă chiar şi percepţii,
dar,
neajungând în lumea spirituală într-un mod corect, se
poate întâmpla, când revine în lumea
fizic-senzorială, el doar să fi „ciugulit“ ceva în lumea
spirituală. Astfel de „ciugulitori“ ai lumii spirituale sunt o mulţime
şi poţi spune în adevăr că această „ciugulire“ în lumea
spirituală este cu mult mai îngrijorătoare decât ciugulirea
în lumea fizic-senzorială.
Poţi deci să „ciuguleşti“ în lumea spirituală; se întâmplă atunci foarte adesea ca experienţele pe care le-ai făcut în ea să le aduci în lumea simţurilor; dar atunci totul se densifică, se contractă. Astfel, un atare clarvăzător, care nu se conformează legilor ordinii cosmice, când se întoarce în lumea fizică aduce aici imagini şi impresii densificate ale lumii suprasensibile, dar el nu priveşte şi gândeşte pur şi simplu lumea fizic-senzorială, ci, atunci când trăieşte în corpul său fizic, are în faţă, în imagini, efectele lumii spirituale, care par cu totul asemănătoare celor sensibile, doar că nu corespund nici unei realităţi, sunt iluzii, halucinaţii, reverii.
Cel care poate vedea corect în lumea spirituală nu va confunda niciodată realitatea cu imaginarul.
Când trăieşti în lumea reală cu facultăţile adecvate, viata însăşi este cea care-ţi aduce diferenţa între realitate şi fantazare.
principiul ahrimanic poate acţiona în mod cu totul deosebit atunci când iese din graniţele sale şi se opune ordinii cosmice, şi vedem cum aici acest principiu ahrimanic, în mod cu totul deosebit, poate deveni ceva rău prin intervertirea activităţii sale legitime. Răul absolut nu există. Răul apare prin faptul că ceea ce este bun într-un anumit mod este folosit într-un alt mod în lume. Aşa este convertit în rău.
Principiul luciferic poate şi el, într-un mod analog, să dea prilej ca ceea ce este nobil, măreţ, să devină deosebit de periculos, tocmai pentru sufletul clarvăzător. Aici situaţia este inversă.
Nimic din ceea ce are caracter de pasiune în lumea sensibilă nu trebuie dus în lumea spirituală, dacă sufletul vrea să nu cedeze atacurilor şi seducţiilor lui Lucifer.
Ahriman este o fiinţă mai mult spirituală; tot ce produce el ca activitate nelegitimă şi activitate creatoare nelegitimă se răspândeşte, ca să spunem aşa, în toată lumea fizică. Lucifer este mai mult o fiinţă sufletească; ceea ce vrea el să smulgă din lumea senzorială pe baza elementelor afectiv-sufleteşti doreşte să încorporeze împărăţiei sale luciferice în care – după treapta de egoism implantată în fiecare fiinţă – vrea să asigure fiecărui om cea mai mare posibilitate de independenţă arbitrară.
Prin aceasta vedem deci că nu este vorba să-i considerăm pe Ahriman şi Lucifer numai buni sau numai răi, ci să ştim să discernem care este activitatea legitimă proprie fiecăruia şi unde începe activitatea lor nelegitimă, unde încep să îşi depăşească graniţele lor.
Căci tocmai pentru că îşi depăşesc graniţele, de aceea îl ispitesc pe om să treacă incorect graniţa în cealaltă lume, cu capacităţile şi legile altei lumi.
Iată ce trebuie luat în seamă în zona de graniţă dintre lumea sensibilă şi lumea suprasensibilă.
| Trăsături luciferice, Atribute | Trăsături ahrimanice, Atribute |
| frenezie, hiperactivitate | oboseală, plictiseală |
| unificare, generalizare | diversitate, particularizare |
| o limbă | mai multe limbi |
| gnoza, vorbire și gândire | statistici, dovada, citirea Evangheliei literal |
| calitativ | cantitativ |
| fantezie, iluzie, superstiție | concrete bazate pe senzori, materialism |
| spirit-pătruns cosmologia | astronomie matematică |
| consumul de alcool w/o spiritualitate | cunoștințe ne-citite stocate în biblioteci |
| viziune unificata [Națiunilor Unite] | Viziunea individuala [șovinismul] |
| flexibilitate, aerisit | solidificare, granit |
| zborul inalt a lui Icarus | umilința lui Francis Bacon |
| înțelepciunea păgână | progrese tehnologice |
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA147/GA147_CF2.html
