Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 19 mai 2013

„Fiul Dumnezeului cel viu” Christos zugrăvită dinspre patru laturi

Toţi cei patru evanghelişti ni-L descriu pe Christos în Iisus din Nazaret. Însă fiecare dintre cei patru autori ai Evangheliilor este silit într-o oarecare măsură să rămână la punctul de vedere de la care a plecat; căci de acolo şi-a câştigat privirea clarvăzătoare pentru a putea descrie mai bine această Fiinţă complicată. – Să aducem încă o dată în faţa ochilor acest lucru, pentru ca el să ne pătrundă cu adevărat în suflet.

Autorul Evangheliei după Matei trebuie să urmărească ceva ce nu a prezentat la început.
El urmăreşte mai puţin elementarul din corpul astral şi suportul de Eu al Iisusului Evangheliei după Luca şi mai mult ceea ce s-a transmis mai departe din Iisusul său.
Iar când zugrăveşte Fiinţa solară care a coborât, el are în vedere în special facultăţile pe care Iisus le-a putut dobândi prin faptul că şi-a dezvoltat corpul fizic şi corpul eteric în Iisusul solomonic. Acestea mai erau încă vizibile la Christos; căci aceste însuşiri existau în El, iar Matei urmăreşte cu o atenţie deosebită această latură a lui Christos Iisus pe care a avut-o în vedere la început, deoarece era importantă pentru el.
Autorul Evangheliei după Matei a trebuit să-şi îndrepte cu prioritate atenţia şi în continuare asupra corpului fizic al lui Christos Iisus, asupra căruia privise la îneput. Dar corpul fizic, material, nu mai exista, căci el fusese părăsit încă de la doisprezece ani. Divinul însă, forţele, ele s-au transferat odată cu el în celălalt corp fizic, cel al Iisusului nathanic. Acest corp fizic al lui Iisus din Nazaret era atât de desăvârşit deoarece El şi-a îmbibat corpul cu forţele pe care le-a adus cu sine din corpul Iisusului solomonic. Să ne reprezentăm acum felul în care autorul Evangheliei după Matei îşi îndreaptă privirea spre Iisus care moare pe cruce. Tot timpul el avusese privirea aţintită spre obiectivul pe care îl urmărea cu prioritate, spre acel punct pe care şi-l fixase de la bun început. Spiritualul părăseşte acum corpul fizic şi odată cu el iese şi ceea ce fusese preluat ca element divin. Autorul Evangheliei după Matei şi-a îndreptat atenţia spre momentul separării interiorului lui Christos Iisus de acest divin din natura lui fizică. Iar vechile cuvinte misteriale, ce întotdeauna răsunau atunci când natura spirituală a omului ieşea din corpul fizic pentru a putea privi în lumea spirituală: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Tu m-ai preamărit, m-ai glorificat! – el le preschimbă, privind spre corpul fizic, spunând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Şi autorul Evangheliei după Matei şi-a îndreptat toată atenţia spre acest moment, spre acest cuvânt „părăsit”.

Autorul Evangheliei după Marcu îşi îndreaptă de la bun început atenţia asupra Spiritului solar care s-a coborât din cer. El nu urmăreşte o fiinţă pământească; ceea ce se preumbla acolo în corp fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc pentru a înfăţişa ceea ce a acţionat în ea ca Spirit solar. El atrage de aceea atenţia asupra a ceea ce poate să urmărească, şi anume asupra modului în care acţionează forţele Spiritului solar. Iată de ce atât de multe lucruri par să fie identice la Matei şi la Marcu; ei au însă puncte de vedere diferite. Matei zugrăveşte mai mult caracterul de înveliş şi atrage atenţia în special asupra felului în care se prezintă în anii din urmă însuşirile căpătate în primii ani; şi face această descriere urmărind, de asemenea, modul deosebit în care acţionează aceste însuşiri. Autorul Evangheliei după Marcu, în schimb, se foloseşte doar formal de Iisusul fizic ce îşi poartă paşii pe Pământ, pentru a arăta ce poate săvârşi Spiritul solar pe Pământ. În această privinţă se merge până la detaliu. Dacă vreţi să înţelegeţi cu adevărat Evangheliile până în ultimele detalii ale lor trebuie să ţineţi seama de faptul că evangheliştii aveau permanent în atenţie obiectivul pe care şi l-au fixat la început.
 Autorul Evangheliei după Marcu ne descrie însă felul în care se apropie forţele exterioare ale Aurei solare, modul în care Aura solară, corpul Fiinţei solare, se uneşte cu corpul eteric. Corpul eteric se află în aceeaşi situaţie în care se află corpul nostru eteric în timpul somnului. Aşa cum în timpul somnului forţele exterioare ies odată cu noi în afară, tot aşa ele au ieşit împreună cu Iisus la moartea fizică a acestuia. De aceea şi în Evanghelia după Marcu găsim aceleaşi cuvinte (Marcu 15, 34).

Autorul Evangheliei după Luca va avea de aceea în mod deosebit în atenţie latura mai importantă pentru el: corpul astral şi suportul de Eu, deci nu ceea ce această entitate vieţuieşte ca personalitate fizică exterioară, ci ceea ce ea vieţuieşte drept corp astral, care este purtătorul sentimentelor şi senzaţiilor. Corpul astral mai este şi purtătorul însuşirilor creatoare. Din corpul astral se revarsă tot ceea ce înseamnă compasiune şi milostenie, iar Christos Iisus a putut fi acea fiinţă milostivă tocmai pentru că El avea corpul astral al Iisusului nathanic. De aceea Luca îşi îndreaptă privirea de la bun început spre tot ceea ce înseamnă milă, spre tot ceea ce poate săvârşi Christos Iisus ca urmare a faptului că poartă în sine acest corp astral.
Autorul Evangheliei după Luca îşi îndreaptă, de asemenea, privirea, la moartea lui Christos Iisus, spre ceea ce avusese de la bun început în atenţie: spre corpul astral şi purtătorul de Eu. De aceea el nu ne spune aceleaşi vorbe. El îşi îndreaptă toată atenţia spre celelalte însuşiri legate de corpul astral, ce în acel moment cunoaşte maxima sa dezvoltare, milostenia şi iubirea. Şi de aceea el consemnează cuvintele: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Acesta este un cuvânt de iubire ce nu poate veni decât din corpul astral, asupra căruia autorul Evangheliei după Luca şi-a îndreptat atenţia de la bun îneput. Iar ceea ce poate exista mai înalt ca smerenie şi devotament izvorăşte din acest corp astral, asupra căruia Luca îşi menţine aţintită privirea până la sfârşit. De aici şi cuvintele sale de încheiere: „Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu!” (Luca 23, 46).

Iar autorul Evangheliei după Ioan are în vedere faptul că lucrul cel mai înalt ce poate acţiona pe Pământ, interiorul Spiritului solar, este adus prin intermediul lui Iisus. Pe el nu-l interesează în primul rând viaţa fizică a lui Christos. Privirea lui se îndreaptă de la îneput spre tot ce poate fi mai sublim, spre Logosul solar, iar Iisusul fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc de a urmări modul în care se comportă Logosul solar în omenire. Şi acest aspect spre care şi-a aţintit privirea la îneput rămâne mereu în atenţia sa.
 Ioan însă descrie ceva ce de fapt este împrumutat de la pământ, dar care urmează să fie intregrat de om în ordinea pământească: sensul ordinii pământeşti, ce sălăşluieşte în Cuvântul solar. De aceea el şi-a îndreptat atenţia în principal spre ceea ce se împlineşte pe Golgota dinspre cruce în jos ca element ordonator. El ne descrie faptul că în acel moment Christos instaurează o frăţie superioară celei ce se bazează pe rudenia de sânge. Frăţiile anterioare au dăinuit prin legăturile de sânge. Maria este mama ce a avut copilul, ca mamă după sânge. Prin Christos Iisus se statuează ceva care vrea să unească în iubire un suflet cu altul. Discipolului pe care El îl iubea nu i-o dă pe mama după sânge, ci îi dă în spirit pe propria mamă. Înnoind astfel legăturile vechi, pe care omenirea le-a pierdut de la origini, de pe cruce răsună în jos: „Acesta este fiul tău!” şi „Aceasta este mama ta!” (Ioan 19, 26-27). Astfel, ceea ce ca sens ordonator fonda comunităţi noi, iată ceea ce se revarsă în pământ prin fapta lui Christos ca sens al eterului vieţii, care ordonează viaţa.

Noi privim învelişurile noastre exterioare, corpul fizic şi corpul eteric, ca nişte oameni care dorm. În aceste două elemente trăiesc toate forţele ce provin de la entităţile divin-spirituale care au lucrat timp de milioane şi milioane de ani pentru a edifica acest templu al corpului fizic. În acest templu noi trăim din era lemuriană şi de atunci nu am încetat să-l şubrezim. Dar el a ajuns iniţial la noi după ce a trecut prin etapele Saturn, Soare şi Lună. Pe atunci în el trăiau şi ţeseau naturi divine. Şi dacă ne uităm la corpul nostru fizic, putem spune: El este un templu pe care ni l-au pregătit zeii din materie solidă. – Iar în corpul nostru eteric avem ceva ce conţine, desigur, substanţialităţile mai fine ale entităţii omeneşti, numai că omul nu le poate vedea deoarece a devenit incapabil să le perceapă datorită influenţelor luciferice şi ahrimanice. În acest corp eteric trăieşte şi ceea ce aparţine Soarelui. În el răsună ceea ce acţiona ca armonie a sferelor, ceea ce este perceptibil în spatele elementului pur fizic de la zei. De aceea noi putem spune despre el: În corpul eteric trăiesc divinităţi înalte, în special cele înrudite divinităţilor solare. – Privim astfel spre corpul fizic şi spre corpul eteric ca spre cele mai desăvârşite mădulare ale entităţii noastre. Dacă le-am abandonat în timpul somnului sau dacă ele s-au desprins de noi, ele rămân aşa cum sunt plămădite şi ţesute în noi de entităţile divine.


Îndărătul a tot ceea ce zugrăvesc evangheliştii avem aşadar o faptă, fapta lui Christos. Fiecare însă face o descriere din punctul de vedere adoptat de el de la bun îneput, deoarece modul în care era solicitată mintea fiecărui evanghelist era de aşa manieră, încât acesta trebuia să-şi îndrepte privirea clarvăzătoare spre ceea ce fusese pregătit; şi atunci el nu mai dădea atenţie la altceva. De aceea noi trebuie să spunem: Acest eveniment de largă cuprindere nu ne apare contradictoriu prin faptul că este zugrăvit din patru unghiuri diferite ci, din contră, abia atunci când reuşim să îl cuprindem din toate cele patru unghiuri îl înţelegem mai bine. Şi tot acum găsim cât se poate de natural ca mărturisirea lui Petru, asupra căreia am atras atenţia ieri, să se găsească doar în Evanghelia după Matei, nu şi în alte Evanghelii. Marcu ni-l zugrăveşte pe Christos ca forţă solară, ca forţa cosmică universală ce a acţionat aici, în Pământ, numai că într-un mod nou. 
Aşadar Marcu ne descrie forţa maiestuoasă a Aurei solare în efectele ei elementare. Iar Evanghelia după Luca, atunci când ne descrie interiorul lui Christos Iisus, ne zugrăveşte în special corpul astral, individualitatea omenească separată, felul cum trăieşte omul pentru sine. Căci în corpul astral omul trăieşte pentru sine. Aici se găseşte aspectul individual cel mai profund, aici el creşte în sine însuşi. În ceea ce priveşte corpul astral, omul nu este iniţial sociabil; forţa de socializare, prin care omul intră în relaţie cu alţi oameni, se află în corpul eteric. De aceea, Luca nu are niciun fel de afinitate, niciun fel de disponibilitate pentru a vorbi de vreo comunitate ce ar trebui întemeiată. Iar cel care descrie entitatea-Eu, autorul Evangheliei după Ioan, nici măcar atât.
În schimb, autorul Evangheliei după Matei, care ni-l descrie pe Christos Iisus ca om, are o înclinaţie cu totul deosebită de a ne înţişa chiar şi acele întâmplări omeneşti ce rezultă prin faptul că un Dumnezeu s-a perindat cândva pe Pământ în formă omenească. Evanghelistul care ni-l zugrăveşte pe Christos Iisus în entitatea Sa cea mai omenească trebuia să descrie tot ceea ce a putut fonda aici Dumnezeu ca om printre oameni, ca raporturi între oameni ce pot fi desemnate prin cuvântul comunitate sau grup de apartenenţă, deoarece el de la bun început şi-a îndreptat privirea spre cum acţionează Christos ca om prin ceea ce ia din corpul fizic şi din corpul eteric. De aceea, dacă avem o înţelegere interioară pentru aceste lucruri, vom găsi cât se poate de natural ca doar în Evanghelia după Matei să apară aceste cuvinte foarte controversate: „Tu eşti Petru, şi pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea” (Matei 16, 18). Dacă ne uităm la toate discuţiile referitoare la aceste cuvinte din Evanghelia după Matei purtate de teologi de cele mai diverse coloraturi din ziua de astăzi, vom găsi întotdeauna doar nişte motive cu totul particulare, cu totul aparte de a accepta sau a respinge aceste cuvinte, însă în niciun caz o înţelegere a sensului lor profund. Cei care le contestă fac acest lucru pentru că ele sunt reprezentate de comunitatea exterioară a Bisericii catolice, pentru că organizarea Bisericii catolice s-a întemeiat pe ea. Prin aceasta ele pot fi, eventual, folosite în mod abuziv; dar asta nu este o dovadă că trebuie interpretate întâi în favoarea Bisericii catolice. Cei care le combat nu ştiu nici ei să aducă vreun argument împotrivă, pentru că nu văd răstălmăcirile. Aceşti domni sunt într-o postură foarte ciudată. Astfel, unul arată că Evanghelia după Marcu ar fi cea care s-ar afla la originea tuturor celor patru Evanghelii; apoi ar fi Evangheliile după Matei şi Luca, care ar fi într-un anumit fel copiate şi completate după Evanghelia după Marcu; şi ar fi explicabil ca autorul Evangheliei după Matei, ca şi autorul Evangheliei după Luca, să fi adăugat ceva diferit la cele transcrise. Autorului Evangheliei după Matei i-a venit, de exemplu, ideea, întrucât voia în mod special să sprijine comunitatea, să introducă acele cuvinte: „Tu eşti Petru, şi pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea.”

Omul se dezvoltă de jos în sus, că el urcă treptat până la sufletul conştienţei, care reprezintă floarea la care se poate înălţa sufletul omenesc, că el se înalţă în aşa fel încât îi vine în întâmpinare impulsul lui Christos. Cele cinci componente fiinţiale ale sufletului omenesc, corpul eteric, corpul astral, sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii, sufletul conştienţei, primite în cursul a cinci epoci de cultură, cresc de jos în sus. Omul le poate folosi pentru a le forma, a le dezvolta, a le utiliza, astfel încât ele să capete în el acel conţinut care să permită ca, la momentul potrivit, să poată fi pătrunse de impulsul christic. Omenirea se poate dezvolta în aşa fel încât în viitor toţi oamenii să fie de partea lui Christos. Ei trebuie însă să dezvolte de jos în sus aceste cinci componente în mod corespunzător. Dacă nu fac aceasta, nu vor putea deveni maturi pentru a-L primi pe Christos. Dacă în decursul diferitelor lor încarnări ei nu se vor ocupa de aceste mădulare, dacă nu le vor forma în mod corespunzător pentru a-L primi pe Christos, atunci Christos poate să vină, însă ei nu se pot uni cu El – ei „nu şi-au turnat ulei în lămpile lor”! Aceste cinci mădulare pot fi lăsate, de asemenea, fără ulei. Toţi aceia care nu au luat ulei în lămpile lor sunt simbolizaţi printr-o frumoasă şi minunată parabolă, cea a celor „cini fecioare fără minte”, care, pentru că nu au avut grijă la timpul potrivit să-şi aprovizioneze lămpile cu ulei, nu se pot uni cu Christos; însă cele cinci care au uleiul se pot uni la ceasul potrivit cu Christos (Matei 25, 1-13). Toate aceste parabole ce se bazează pe cifre au un tâlc adânc, luminând înăuntrul acelui impuls pe care Christos l-a putut aduce omenirii.

Pe cei ce asistau din exterior la învăţătura Sa, El i-a făcut, de asemenea, să înţeleagă că şi ei privesc unele lucruri exterioare nu chiar pur material, după aspectul lor nemijlocit, ci ca un semn pentru altceva. El voia să le atragă atenţia asupra propriei lor gândiri, asupra propriului lor mod de a gândi. El cere să i se dea o monedă, le arată imaginea împăratului încrustată pe ea, pentru a-i face atenţi că prin monedă se mai exprimă ceva deosebit, ceva ce nu există intrinsec în metalul gol, respectiv apartenenţa la o stăpânire deosebită, apartenenţa la o anumită stăpânire. „Ceea ce este al Cezarului, daţi Cezarului; este al Cezarului”, iar acest lucru este arătat prin imagine, nu prin metalul gol. Dar învăţaţi, voia el să spună, să-l priviţi pe om şi în felul acesta, să consideraţi cele din el ca suportul şi templul Dumnezeului cel viu. Priviţi-l pe om la fel cum aţi privi o monedă; învăţaţi să vedeţi în el imaginea lui Dumnezeu; atunci veţi recunoaşte că omul aparține lui Dumnezeu (Matei 22, 15-22).

Christos scoate aceste parabole din însăşi natura omenească, El le foloseşte astfel încât, dacă omul merge mai departe cu gândirea, dacă o extinde la întreaga sa natură, să fie silit să facă peste tot ceea ce este obişnuit să realizeze într-un anumit domeniu. Dacă am vrea să-i arătăm omului modul iraţional în care se poate prezenta un lucru, ar trebui să-i spunem că e nevoie ca el să treacă cu gândirea sa de la un anumit domeniu la altul.

Christos, după ce i-a condus pe ucenicii Săi la punctul în care aceştia au putut privi ieşirea în Macrocosmos a fiinţei celei mai intime a omului, în care ei au putut contempla dincolo de moarte, nici aici nu înfăţişează o înviere în sensul comun, aşa cum este înţeleasă ea de multe ori. Este cu totul în sensul Evangheliei după Matei ceea ce spune Pavel – luaţi cuvintele şi înţelegeţi-le cu adevărat, exact ca în Evanghelia după Ioan, unde de asemenea se arată foarte clar acest lucru. Pavel l-a văzut pe Christos ca Înviat prin evenimentul Damascului, şi el accentuează în plus că a avut aceeaşi trăire de care au avut parte şi ceilalţi fraţi, cei doisprezece şi cei cinci sute, în acelaşi timp (1 Corinteni 15, 3-8). Aşa cum L-a văzut pe Christos tot aşa L-au văzut şi ceilalţi după Înviere.

Dacă urmărim Evangheliile cu exactitate ne apare drept o consecinţă necesară să recunoaştem că prin tot ceea ce s-a petrecut în Palestina, prin Misteriul de pe Golgota, ochii ucenicilor s-au deschis şi L-au putut recunoaşte pe Christos aşa cum era El, Spiritul ce ţese şi este activ fără întrerupere în lume, cum era El după ce şi-a predat corpul fizic pământului, dar rămânând la fel de activ cum fusese şi în corpul fizic, acum însă pentru pământ.
Evanghelia după Matei ne spune şi ea suficient de clar, cuvintele sale fiind poate printre cele mai semnificative ce pot fi întâlnite într-un document vechi, că ceea ce ar trebui remarcat în special este faptul că Christos a trăit o dată aici într-un corp fizic omenesc; că acesta nu este însă un simplu eveniment, el este o cauză, un impuls. De aici decurge un efect. Cuvântul solar, Aura solară, despre care vorbea cândva Zarathustra ca despre ceva existent în afara Pământului, a devenit prin Christos Iisus ceva ce s-a cununat, s-a unit cu Pământul şi aşa va rămâne. Ceea ce s-a unit atunci cu Pământul nu fusese unit cu el şi înainte.

Christosul înviat S-a făcut înţeles ca spirit ochilor deveniţi clarvăzători ai ucenicilor, a putut arăta că El străbate acum ca spirit întreaga existenţă pământească şi a putut spune: „Mergeţi acum şi luaţi-vă drept ucenici toate neamurile şi botezaţi-le pe ele în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţaţi-le să păzească toate câte v-am poruncit eu vouă! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul Pământului” (Matei 28, 19-20). Ştiinţa spiritului vrea să ne aducă la cunoştinţă ce anume a început să se producă atunci, faptul că Aura solară s-a unit cu Aura pământească, că ea poate fi văzută de cel al cărui ochi spiritual s-a deschis şi că această Aură solară din Aura pământească, devenită vizibilă pentru Pavel, poate fi auzită, dacă auzul nostru interior se deschide pentru a înțelege Cuvântul solar, aşa cum a fost posibil pentru Lazăr, cel iniţiat de Christos Iisus însuşi. Ştiinţa spiritului are scopul de a ne pregăti şi a ne arăta că acest lucru este un fapt. Ştiinţa spiritului este o interpretă a ceea ce s-a întâmplat sub raportul evoluţiei spirituale a lumii.
Şi fiind aşa ceva, ea va fonda în realitate ceea ce şi Christos Iisus a vrut să fondeze, în sensul în care reiese şi din Evanghelia după Matei.
 
Dacă prin cunoaştere, vreodată, vom vrea să ne simţim copleşiţi faţă de ceea ce poate să însemne măreţia divin-umană în om, va trebui totuşi, dacă avem bunăvoinţa necesară, să vieţuim ceva din impulsul divin, din „Fiul Dumnezeului cel viu”, să ne amintim de Iisus Christos, care, în momentele în care noi ne putem vieţui acest Eu, al cărui suprem reprezentant este El, ne-a adresat în cuvinte lapidare pentru toate timpurile ce vin îndemnul:

„O, omule, vieţuieşte-te!”

Luaţi cu dumneavoastră aceste cuvinte şi încercaţi să cugetaţi la ele. Niciodată nu poate fi spus foarte mult. Veţi fi însă mereu îmboldiţi în inima şi sufletul dumneavoastră să extrageţi din ele ceea ce urmează. Şi puteţi fi convinşi: când aţi găsit sensul just legat de evenimentul christic, ele sunt două cuvinte vii.
 
Şi dacă lăsaţi să răsune în inimile dumneavoastră ecoul acestor cuvinte, veţi găsi în ele mai mult decât atunci când vă adresaţi doar memoriei exterioare. Cele ce s-au spus trebuie să fie un impuls. Căutaţi însă rezultatele, efectele acestui impuls în propria dumneavoastră inimă.


sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA123/GA123_CF12.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com