Figura lui Ioan Botezătorul şi legătura cu profetul Ilie în Evangheliei după Marcu

Încă de la începutul Evangheliei după Marcu găsim figura impunătoare a Botezătorului.Când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Marcu în toată simplitatea ei, această personalitate a Botezătorului ne face o impresie profundă. Dar numai dacă o abordăm în lumina ştiinţei spiritului ea ni se dezvăluie în toată măreţia.
Pentru a pătrunde mai adânc bazele pe care se întemeiează creştinismul şi Misteriul de pe Golgota, vom privi din punct de vedere spiritual-ştiinţific figura lui Ioan Botezătorul în legătură cu profetul Ilie.
În Biblie citim că Ilie provoacă întregul anturaj, întregul popor al regelui Ahab în rândul căruia a trăit, pentru a se opune preoţilor lui Baal, adversarii săi. El ridică două altare, pune pe unul din ele jertfa lui, pe celălalt preoţii lui Baal punându-şi-o pe a lor, după care arată cât este de neimportant tot ceea ce fac preoţii lui Baal, adversarii lui, fiindcă la Dumnezeul Baal nimic nu prezintă valoare spirituală, în timp ce la jertfa lui se arată imediat măreţia şi importanţa lui Iahve sau Iehova. Ilie obţine astfel o victorie asupra preoţilor lui Baal. După aceea ni se relatează o întâmplare neobişnuită: ni se spune că regele Ahab are un vecin, Nabot, care are o vie pe care regele Ahab vrea s-o obţină, dar că Nabot, considerând-o o moştenire sacră de la părinţii săi, nu vrea s-o vândă. Ne găsim deci în prezenţa a două fapte: pe de o parte, ni se spune că regina Izabela devine duşmanul lui Ilie şi că ea va avea grijă ca el să fie omorât, la fel cum preoţii lui Baal, adversarii săi, au fost omorâţi pe altar atunci când el i-a învins. Dar, aşa cum spune Biblia, această moarte urzită de Izabela nu s-a produs. Dimpotrivă, se întâmplă altceva. Nabot, vecinul regelui, este convocat la un fel de sărbătoare de ispăşire, la care au fost invitate de asemenea şi alte personaje ale statului, şi cu această ocazie el este asasinat la instigarea Izabelei (1 Regi 18-21).
Biblia pare deci să ne spună că Nabot a fost omorât de Izabela; Izabela însă nu a declarat că vrea să-l omoare pe Nabot, ci că îl va omorî pe Ilie. Faptele deci nu concordă. Aici intervine investigaţia ocultă şi ne dă cheia enigmei. Ea ne spune că Ilie avea un spirit atotcuprinzător, care parcurge oarecum invizibil ţara lui Ahab, şi că din când în când el ia în posesie sufletul lui Nabot; astfel Nabot este personalitatea fizică a lui Ilie, iar atunci când vorbim de personalitatea lui Nabot vorbim în realitate de personalitatea fizică a lui Ilie. Ilie, în sensul Bibliei, este personalitatea invizibilă, iar Nabot este expresia, forma ei vizibilă în lumea fizică.  
Dacă pătrundem spiritul operei lui Ilie în toată amploarea sa, dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră întregul spirit al lui Ilie, aşa cum ne apare el în Biblie, ne dăm seama că în el se concentrează spiritul întregului popor vechi evreu, că el conţine tot ceea ce însufleţeşte şi frământă acest popor vechi evreu. Noi putem să-l considerăm ca spiritul poporului vechi evreu. Ilie este prea mare ‒ investigaţia spiritual-ştiinţifică ne arată clar acest lucru ‒ pentru a putea locui în întregime în sufletul făpturii sale fizice, în sufletul lui Nabot. El pluteşte în jurul acestei forme ca într-un nor, dar nu stă numai în Nabot, ci parcurge întreaga ţară, asemenea unei forţe elementare şi acţionează în ploaie şi în razele Soarelui. Aceasta ne apare în descrierea din Biblie, unde se spune încă de la început că seceta şi arşiţa stăpâneau întreaga ţară, dar că ele au încetat datorită măsurilor luate de Ilie, măsuri bazate pe legăturile care-l uneau cu lumile divin-spirituale. Astfel a fost adus un remediu mizeriei care pustia ţara. Ilie acţionează ca un element, ca o lege a naturii însăşi. Și pentru a cunoaşte puterea care se exercita prin spiritul lui Ilie, cel mai bine ar fi să ne lăsăm pătrunşi de descrierea lui Iahve sau Iehova din Psalmul 104, unde el ne apare asemenea unei zeităţi a naturii care acţionează prin toate lucrurile. Este evident că Ilie nu trebuie să fie identificat cu această zeitate însăşi; el este imaginea pământească a acesteia, care este în acelaşi timp sufletul vechiului popor evreu. Este un fel de Iehova diferit, un fel de Iehova pământesc, sau, în termenii Vechiului Testament, el este precum faţa lui Iehova.
Astfel privite lucrurile, ni se revelează şi mai clar că acelaşi spirit care trăieşte în Ilie-Nabot, reapare în Ioan Botezătorul. Cum acţionează el acum în Ioan Botezătorul?
În Biblie şi în special în Evanghelia după Marcu, el acţionează prin botez. Și ce este în realitate acest botez?; în ce scop îl face Ioan Botezătorul persoanelor care vin la el pentru a fi botezate? Pentru a răspunde acestei întrebări să vedem puţin care este acţiunea produsă prin botez. ‒ Neofitul era scufundat complet în apă. Atunci se producea în el ceea ce se întâmplă totdeauna când primeşti un şoc violent şi te afli în mod brusc în pericol de moarte, de exemplu când cazi în apă şi eşti în pericol de a te îneca, sau la o prăbuşire în prăpastie în munţi. Atunci se produce o desprindere parţială a corpului eteric. Ieşind astfel din corpul fizic, corpul eteric provoacă ceea ce intervine întotdeauna imediat după moarte: un fel de viziune retrospectivă a întregii existenţe trecute. Acesta este un fapt bine cunoscut, descris adesea chiar de gânditorii materialişti din epoca noastră. Or, când Ioan boteza în Iordan se întâmpla ceva asemănător. Neofiţii erau scufundaţi în apă. Nu era un botez asemănător cu ceea ce se face în zilele noastre; această scufundare completă provoca o desprindere a corpului eteric, astfel încât neofiţii vedeau mai mult decât ar fi putut înţelege cu ajutorul inteligenţei lor obişnuite. Ei îşi vedeau în spirit viaţa lor şi influenţele din spiritual care o determinaseră. Ei vedeau şi ceea ce propovăduia Ilie, şi anume că era veche s-a împlinit şi că era nouă trebuia să înceapă. Prin observaţia clarvăzătoare din timpul scufundării pentru botez, care dura câteva clipe, ei puteau vedea că omenirea a ajuns la o răscruce în evoluţia sa; ceea ce oamenii au cunoscut în epocile vechi, când erau conduşi de fiinţa sufletului-grup, s-a sfârşit aproape complet; trebuiau să intervină raporturi cu totul noi. În corpul eteric eliberat, ei vedeau că în omenire trebuie să coboare un impuls nou, facultăţi noi.
Botezul lui Ioan devenea astfel un act de cunoaştere. „Schimbaţi-vă felul de-a gândi, nu vă întoarceţi privirile voastre doar în urmă, unde încă mai este posibil să priveşti, ci îndreptaţi-le în altă parte: Dumnezeul care se poate manifesta în Eul omenesc este aproape; Împărăţia lui Dumnezeu se apropie!“ Ioan Botezătorul nu numai propovăduia oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu, ci le da ocazia, prin botezul în Iordan, să recunoască ei înşişi aceasta. Cei ce fuseseră botezaţi ştiau de acum prin propria lor experienţă clarvăzătoare, oricât de trecătoare a fost ea, că vorbele sale erau exprimarea unui fapt istoric universal.
Spiritul lui Ilie, care acţiona de asemenea în Ioan Botezătorul, ni se arată în adevărata lumină numai când avem în vedere acest aspect. El ne apare ca spiritul însuşi al poporului evreu, al poporului Vechiului Testament. Dar ce fel de spirit era acesta? El era într-o oarecare măsură spiritul Eului; dar acest spirit al Eului nu apărea acolo ca un spirit al unui om individual, personal, ci ca spiritul întregului popor. El era spiritul nediferenţiat, neindividualizat. Ceea ce trebuia să se afle mai târziu în fiecare om sub o formă individuală, la Ilie era încă sufletul-grup al vechiului popor evreu. Sufletul individual, care trebuia să coboare în fiecare piept omenesc când s-a apropiat era ioaneică, era încă în lumile spirituale. El nu putea trăi încă în Ilie astfel încât să coboare în persoana individuală a lui Nabot, ci numai să plutească în jurul ei. În Ilie-Nabot el se manifesta însă cu mai mare claritate decât în cadrul altui membru al vechiului popor evreu. Faptul că acest spirit, care plutea oarecum deasupra oamenilor şi a istoriei lor, trebuia să-şi facă tot mai mult intrarea în fiecare piept omenesc constituie marele eveniment pe care îl anunţa însuşi Ilie-Ioan când spunea, în timp ce boteza: Ceea ce până acum se afla doar în lumea spirituală şi acţiona de sus trebuie să primiţi în sufletul vostru ca impulsuri din Împărăţia cerurilor ce străbat până în inima oamenilor. ‒ Spiritul lui Ilie arată că trebuie el însuşi să intre multiplicat în inima oamenilor pentru ca, încetul cu încetul, aceştia să poată asimila de-a lungul evoluţiei pământeşti impulsul lui Christos. Sensul profund al botezului oficiat de Ioan Botezătorul este că Ilie era gata să pregătească terenul pentru venirea lui Christos. „Eu vreau să-I fac loc, să-I pregătesc calea în inima oamenilor; nu mai vreau să plutesc doar în jurul oamenilor, ci să pătrund în inima lor, pentru ca şi El să poată de asemenea pătrunde în ei“ ‒ iată ce era cuprins în fapta botezului în Iordan a lui Ioan.
Date fiind aceste împrejurări, putem foarte bine să ne aşteptăm ca în Ioan Botezătorul să se arate într-un fel ceva asemănător cu ceea ce am observat la Ilie; şi anume, ceva ce este mai mult decât persoana lui Ioan Botezătorul, ceva ce depăşeşte această personalitate individuală şi acţionează peste aceasta, ca o aură, ca o atmosferă ce trăieşte printre oamenii în mijlocul cărora se afla. Aşa cum Ilie acţiona ca o atmosferă, la fel ne putem aştepta ca el să acţioneze în Ioan Botezătorul, ca o atmosferă. Ne mai putem aştepta şi la altceva: ca entitatea spirituală a lui Ilie, care acum este legată de persoana lui Ioan Botezătorul, să continue să acţioneze spiritual şi când acesta încetează de-a mai fi. Or, ce urmăreşte această fiinţă spirituală? Ea vrea să pregătească drumul lui Christos. Este deci posibil ca Ioan Botezătorul să dispară fizic, dar fiinţa sa suprasensibilă să rămână, ca atmosferă spirituală, în regiunea unde a acţionat şi ca tocmai această atmosferă să pregătească terenul pe care Christos va putea să-şi îndeplinească misiunea Sa. Cu alte cuvinte, se poate spune: Ioan Botezătorul nu mai este acolo, dar spiritul lui Ilie care trăia în el este prezent, şi în atmosfera rămasă după plecarea lui Christos Iisus poate acţiona cel mai bine, îşi poate revărsa cel mai bine cuvintele Sale. În această atmosferă care a rămas acolo, în atmosfera lui Ilie El îşi poate imprima cel mai bine faptele Sale. Ne putem aştepta la aşa ceva. Or, ce spune Evanghelia după Marcu?
Este extrem de caracteristic să găsim în ea indicat de două ori ceea ce tocmai am arătat. Prima dată se spune: După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu (1.14). Ioan a fost deci închis, ceea ce înseamnă că persoana sa fizică a fost împiedicată iniţial să acţioneze; dar în atmosfera pe care el a creat-o pătrunde acum făptura lui Christos Iisus. Acelaşi lucru se produce în mod semnificativ şi a doua oară, lucru ce dă o grandoare aparte Evangheliei după Marcu. Trebuie numai să citeşti în mod corect. În capitolul şase găsiţi descris felul cum regele Irod a pus să fie decapitat Ioan Botezătorul. Dar, lucru straniu, după ce persoana fizică a lui Ioan Botezătorul a fost nu numai închisă, ci şi suprimată, au început a se face tot felul de supoziţii. Unora li se părea că forţa magică în virtutea căreia acţiona Christos provenea din faptul că Christos Iisus ar fi fost Ilie însuşi sau unul din profeţi. Conştienţa zbuciumată a lui Irod îi înspiră acestuia un presentiment foarte straniu. Atunei când i se relatează tot ceea ce face Christos, el spune: „Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi“ (6, 16). Irod simte că Ioan Botezătorul, deşi a dispărut ca persoană fizică, e încă prezent. El simte că atmosfera sa, spiritualitatea sa este încă acolo, ea nefiind alta decât spiritualitatea lui Ilie. Conştienţa încărcată îl face pe Irod să simtă că Ioan Botezătorul, adică Ilie, trăieşte. Apoi se spune ceva neobişnuit, şi anume că Christos Iisus vine tocmai în regiunea unde a acţionat Ioan Botezătorul, după ce acesta a murit. Aici se află un pasaj remarcabil, pe care vă rog să-l luaţi în mod deosebit în considerare şi peste care nu ne este îngăduit să trecem; căci cuvintele Evangheliei nu sunt nişte accesorii retorice; evangheliştii nu erau jurnalişti. Se spune într-adevăr ceva foarte important. Christos îşi face apariţia printre adepţii şi discipolii lui Ioan Botezătorul şi acest lucru este exprimat în cuvinte care trebuie bine cântărite: „Atunci Iisus ieşind a văzut o mulţime mare“ ‒ aici nu poate fi vorba decât de ucenicii lui Ioan Botezătorul ‒ „şi i s-a făcut milă de ei...“. De ce milă? Fiindcă ei îşi pierduseră maestrul, fiindcă nu-l mai aveau pe Ioan Botezătorul, de care se spune că tocmai îi îngropaseră corpul decapitat. Şi se spune încă şi mai clar: „…căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să-i înveţe multe lucruri“ (6, 34). Nu se poate exprima mai clar că Christos îi învăţa pe ucenicii lui Ioan Botezătorul. El îi învaţă fiindcă spiritul lui Ilie, care era în acelaşi timp spiritul lui Ioan Botezătorul, acţiona încă printre ei. Astfel, într-un loc important al Evangheliei după Marcu se subliniază din nou cu forţă dramatică că spiritul lui Christos Iisus intervine pe terenul pregătit de spiritul lui Ilie-Ioan.
Aşa ne apare Ioan Botezătorul, şi este bine să-l simţim aşa atunci când deschidem Evanghelia după Marcu, când citim primele cuvinte şi apoi cele ce urmează în capitolul al şaselea. Biblia nu este o carte făcută să acţioneze precum cărţile ştiinţifice moderne, unde se află „clar“ etalat sub ochii cititorului ‒ aşa se spune explicit ‒ ceea ce el trebuie să citească. Structura compoziţională grandioasă a Bibliei, alcătuirea compoziţional-artistică ocultă a ei ascunde multe fapte misterioase. Şi în ceea ce priveşte entitatea Botezătorului Biblia ascunde multe taine îndărătul acestei compoziţii artistice oculte. V-aş face atenţi asupra uneia din ele, pe care dumneavoastră probabil o veţi lua ca un adevăr afectiv, un adevăr cu valoare de presentiment, din care însă, dacă admiteţi şi alte adevăruri adresate intelectului, veţi putea vedea că în Biblie avem tot ceea ce ne poate arăta raportul spiritului sau sufletului lui Ilie faţă de spiritul sau sufletul lui Ioan Botezătorul. Să vedem care este acest raport şi să încercăm, cât se poate mai pe scurt, să lăsăm să acţioneze asupra noastră un pasaj din Vechiul Testament ce se referă la Ilie:

„Și s-a sculat el şi s-a dus la Sarepta. Și când a ajuns la porţile cetăţii iată o femeie văduvă aduna vreascuri şi a chemat-o Ilie şi i-a zis: Adu-mi puţină apă ca să beau!
Și s-a dus ca să-i aducă, dar Ilie a strigat-o şi i-a zis: Adu-mi şi o bucată de pâine să mănânc!
Ea însă a zis: Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim!
Atunci i-a zis Ilie: Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă.
Căci aşa zice Domnul Dumnezeul Iui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe Pământ!
Şi s-a dus ea şi a făcut aşa cum a zis Ilie; şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată de vreme.
Căci făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie! “
(3 Regi 17, 10‒16)

Această istorioară ne descrie deci cum Ilie ajunge la o văduvă şi cum acolo are loc o stranie înmulţire a pâinii. Datorită prezenţei spiritului lui Ilie, lipsurile dispar, cu toate că exista puţină pâine. Pâinea se înmulţeşte în momentul în care spiritul lui Ilie intră la văduvă. Datorită lui se produce o înmulţrire a pâinii, un dar de pâine. Şi acum să vedem ce scrie în capitolul şase al Evangheliei după Marcu. Aici este povestit mai întâi cum Irod a pus să i se taie capul lui Ioan Botezătorul, apoi cum Christos Iisus a venit la ucenicii lui Ioan. Să lăsăm acum să acţioneze asupra sufletului nostru acest capitol.

„Şi, ieşind din corabie, Iisus a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să îi înveţe multe.
Dar făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu şi ceasul e târziu;
Slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur să-şi cumpere de mâncare.
Răspunzând, El le-a zis: Daţi-le voi să mănânce. Şi ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?
Iar El le-a zis: Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi. Și după ce au văzut, I-au spus: Cinci pâini şi doi peşti.   
Și El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarba verde.
Şi au şezut cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci.
Și luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind la cer, a binecuvântat şi a frânt pâiraile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte, asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit tuturor.
Şi au mâncat toţi şi s-au săturat...“ (6, 34‒42)

Dumneavoastră cunoaşteţi această povestire: o înmulţire a pâinilor tot prin spiritul lui Ilie-Ioan.

Biblia nu vorbeşte clar, în sensul de astăzi al cuvântului „clar“  ; dar ceea ce ea are de zis o ascunde în elementul compoziţional. Cine înţelege ce înseamnă un adevăr cu valoare de presentiment, acela va poposi cu simţirea sa în dreptul acelor pasaje în care se vorbeşte de faptul că Ilie vine la văduvă şi înmulţeşte pâinea şi unde Ilie cel din nou născut părăseşte corpul fizic, iar Christos Iisus înfăptuieşte în atmosfera sa spirituală, într-o formă nouă, ceea ce poate fi numit o înmulţire a pâinii.
În această progresie se succed etapele în Biblie, de această manieră sunt legăturile interioare din cadrul ei. Ele ne arată că aşa-zisa „compilare de fragmente disparate din Biblie“ este doar o s

peculaţie goală a oamenilor de ştiinţă, şi că printr-o cunoaştere adevărată a ei este posibil să recunoaştem în întreaga Biblie un spirit compoziţional unitar, indiferent care este acest spirit unitar care a compus-o. Acum avem în faţă figura Botezătorului.
Foarte ciudată este şi plasarea Botezătorului însuşi în opera lui Christos Iisus. De două ori ni se indică, aşadar, că Christos Iisus pătrunde în atmosfera, în aura Botezătorului atunci când persoana fizică a acestuia trece din ce în ce mai mult în plan secund şi în cele din urmă atunci când el părăseşte complet planul material. Evanghelia după Marcu ne indică apoi în termeni foarte clari cum prin intervenţia lui Christos Iisus în atmosfera spirituală a lui Ilie-Ioan totul se schimbă, în lume coboară un impuls cu totul nou.
Sensul profund al Evangheliei după Marcu este acesta: să arate cum fiinţa lui Christos pătrunde, umple complet persoana fizică a lui Iisus din Nazaret şi că ea acţionează în ceea ce noi recunoaştem a fi Eul general omenesc. Ce li se pare aşadar atât de cumplit demonilor care îi posedă pe oameni când le apare Christos? Este faptul că ei trebuie să recunoască: „Tu eşti cel ce-L poartă pe Dumnezeu în sine“; ei recunosc în persoana Lui o putere divină, care îi constrânge să-şi dezvăluie identitatea şi să se retragă din oameni, în viriutea forţelor pe care le conţine personalitatea umană (l, 24; 3, 11; 5, 7). De la primele capitole ale Evangheliei după Marcu, figura lui Christos ne apare într-un fel ca opunându-se celei a lui Ilie-Nabot şi chiar celei a lui Ilie-Ioan. Într-adevăr, în timp ce în aceştia elementul însufleţitor nu poate locui complet, în Christos Iisus acest element însufleţitor este conţinut în întregime. De aceea Christos Iisus, deşi în El trăieşte un principiu cosmic, stă în acelaşi timp în faţa oamenilor, chiar şi în faţa acelora pe care-i vindecă, şi ca o personalitate omenească individuală.
 Oamenii uită pur şi simplu un lucru, şi anume că ei ar trebui să ia cu totul în serios cuvântul evoluţie, pe care îl au atât de des pe buze, că pentru ca omenirea să poată să-şi atingă ţelul trebuie să înţeleagă că tot ceea ce există este într-o evoluţie şi că n-ar trebui să ne punem problema unui plan, pe care ştiinţele actuale l-ar elabora dacă ea ar crea o lume. Fiindcă se uită asta nu se mai ştie că întreaga constituţie a omului, îmbinarea corpurilor mai fine, era altădată cu totul alta. Dacă am şti aceasta n-am mai încerca să aplicăm metodele ştiinţelor naturii la personalitatea umană. Deoarece corpul eteric era mult mai activ, mult mai viguros decât este astăzi, atunci se putea acţiona cu totul altfel asupra corpului fizic, prin mijlocirea corpului eteric. Era o cu totul altă acţiune decât astăzi, atunci când se vindeca ‒ foarte anost spus ‒ cu „sentimente“, când sentimentul se revărsa de la un individ la altul. Atâta timp cât corpul eteric era încă mai puternic şi stăpânea corpul fizic, efectele a ceea ce se cheamă astăzi un tratament psiho-spiritual erau mult mai mari. Oamenii erau constituiţi diferit şi trebuiau deci vindecaţi în mod diferit. Când se ignoră aceasta, se spune precum savanţii naturalişti: Noi nu mai credem în minuni; şi ceea ce se spune aici despre vindecări ţine de miracol, iar aşa ceva trebuie scos din text. Un teolog luminat se poate afla azi într-o situaţie foarte stânjenitoare: pe de o parte i-ar plăcea să creadă tot ce spun textele sacre, dar pe de altă parte se lasă influenţat de prejudecata modernă că nu se poate tămădui în acest mod, că acestea ar fi „minuni“. Apoi începe să dea tot felul de explicaţii dacă miracolele sunt posibile sau nu. Pur şi simplu nu avem în vedere un lucru, şi anume că pentru oamenii de altădată tot ce este descris până la capitolul şase al Evangheliei după Marcu nu era nimic miraculos, după cum noi nu ne gândim la miracol atunci când vedem o funcţie oarecare a organismului omenesc că este influenţată de cutare sau cutare medicament. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci la vreo minune dacă ar fi văzut pe cineva că întinde mâna deasupa unui lepros şi i-ar fi spus: Eu o vreau, fii purificat! Vindecarea se producea datorită constituţiei absolut naturale existentă în Christos şi care se revărsa din abundenţă asupra bolnavului. Acestea nu ar mai acţiona astăzi, pentru că raporturile dintre corpul eteric şi corpul fizic ale omului au devenit cu totul altele. Pe atunci însă aşa vindecau medicii. Nu este deci de mirare că Christos Iisus vindeca leproşii prin mila pe care o încerca pentru ei şi prin punerea mâinilor. Acesta era un lucru cu totul natural în epoca aceea.

 sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA139/GA139_CF03.html