Portale spre Lumea subterană

Enigma mării sărate de la Vâlcea

Una din cele mai palpitante enigme este cea a mării sărate de la Vâlcea. În anul 1992, mina de la Ocnele Mari era închisă după mii de ani de exploatare. La nici 10 ani, un deal întreg era înghiţit de pământ şi s-a format un val de saramură ce a inundat casele localnicilor.

A fost începutul unui Armaghedon care s-a abătut asupra oamenilor. Unii au plecat, s-au mutat cu totul în zone mai protejate. Alţii însă nu vor să părăsească locul unde strămoşul a bătut primul ţăruş şi a pus prima cărămidă. Dar aceşti ultimi curajoşi, puţini, trăiesc o poveste de groază permanentă. Pentru că pământul freamătă. Se mişca la propriu, de parcă cineva ar zgudui subteranele. Oamenii sunt speriaţi. Spun că asta s-a întâmplat doar în ultimii ani şi că pământul de acolo ar fi blestemat să înghită tot ce e viu.

„Domnule, am 63 de ani şi am văzut multe. Nu mă pierd uşor cu firea. Dar acolo, în măruntaiele pământului se petrece ceva rău şi nimenea nu poate face nimic”, spune domnul M.D., care a lucrat mai bine de 20 de ani la ocnele de sare. Dumnealui spune că în 1986, la o surpare de teren, a apărut din adâncuri un cadavru ciudat, aproape perfect conservat de sare.

„L-am văzut cu ochii mei. În noaptea aia eram de serviciu şi îmi amintesc totul de parcă s-ar fi întâmplat acum. La un moment dat s-a auzit un zgomot infernal, de parcă s-ar fi deschis o uşa metalică. Scrâşnea pământul de parcă era fier pe fier. Apoi o dată s-a crăpat pământul şi o lumină a ţâşnit în noapte. Când ne-am uitat să vedem ce e, am văzut un bărbat ciudat. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat ciudat. Pielea era de o culoare aproape aurie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teroare. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să fi arătat Stăpânul Întunericului după căderea sa pe Pământ. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort”.

Lucrările au fost sistate imediat. La câteva ore, o echipă de la Bucureşti s-a prezentat la faţa locului. Au izolat zona şi au început să facă cercetări. Nimeni nu ştie ce au căutat şi nici dacă au găsit sau nu ceea ce au căutat, dar lucrătorii din echipa care făcuse prima descoperire au fost amănunţit anchetaţi de Securitate.

„Ne-au întors pe toate părţile cu tot felul de întrebări despre familie şi prieteni. S-a zvonit atunci că mortul era un spion şi că de asta era implicată Securitatea, dar eu sunt convins că nu e aşa. Ce spion vine îmbrăcat cu haine care păreau vechi de sute de ani, îşi pune un inel imens pe deget şi poartă un pumnal încrustat cu pietre scumpe? Că noi ne-am şi mirat de pumnalul ăla care nu avea pe el nici un pic de rugină”.

Oamenii nu au aflat nimic despre identitatea celui aruncat afară, dar de atunci au apărut tot felul de variante şi poveşti legate de identitatea sa. Domnul Cătălin Vornicu, pasionat de istorie, are o teorie proprie. Domnia sa spune că, în urmă cu peste 3.000 de ani, Vâlcea făcea parte dintr-un ansamblu religios pelasg.

„Imperiul era condus de o dinastie de natură divină. Toţi regii aveau şi titulatura de «zeu» şi purtau acelaşi nume, respectiv Salmos (I, II ş.a.m.d. până la XXVI). E posibil ca bărbatul descoperit să fi fost unul dintre vechii regi sau poate că făcea parte din vechiul ordin de luptă zamolxian. A existat un astfel de ordin de luptă care sprijinea centrul politic de la Sarmizegetusa. Pentru că Sarmizegetusa a fost moştenire pelasgă. Egiptenii înşişi au fost îngroziţi de faptele de arme ale unui astfel de grup de cavaleri la atacul cetăţii Aqad. Se spunea despre ei că au puteri supranaturale şi că moartea nu îi atingea. Mulţi au înţeles prin asta că erau nemuritori, dar eu sunt convins că era vorba de faptul ca trupurile le rămâneau intacte după moarte”.

Alte teorii născute între timp susţin că locul a fost dintotdeauna ciudat.

„Pe vremuri, aici erau aduşi răufăcătorii, cei care trebuiau să plătească pentru relele făcute, cei blestemaţi de societate. Ştiţi care era primul lucru pe care îl făceau ocnaşii când pătrundeau în subterane? Se rugau. Se rugau să iasă teferi de acolo. Nu pentru că le-ar fi fost teamă pentru sănătatea lor. Ci pentru că unii dispăreau fără urmă acolo, de parcă s-ar fi evaporat. Nu era vorba de vreun accident, ci de lucruri pe care oamenii nu şi le puteau explica. De aceea, printre ocnaşi se spunea că subteranele de acolo sunt stăpânite de Diavol iar diavolul îşi lua din când în când obolul”.

Într-o cronică de la 1812 se vorbeşte despre un preot trimis de la Tismana ca să-i spovedească pe ocnaşi. Aceştia refuzau să mai pătrundă în adâncul pământului după ce mai mulţi tovarăşi de-ai lor fuseseră luaţi pur şi simplu de lângă ei. Într-un raport către stareţul său, preotul descria teama ocnaşilor şi dădea detalii precise despre ceea ce văzuseră oamenii în adâncuri.

Diavolul era descris ca un prinţ al adâncului, care se plimba prin subteran fără să păşească şi care putea face să dispară, doar cu suflarea, pe oricare dintre cei de dedesubt. Cei care au încercat să i se împotrivească au dispărut fără să mai apară vreodată. Dar, cu toate acestea, preotul era sceptic în privinţa acestor apariţii satanice. El spunea că ocnaşii au halucinaţii din cauza hranei neîndestulătoare şi a aerului îmbâcsit. Cât despre dispariţiile ciudate, era convins că e vorba de ceva mai lumesc, adică de răzbunări, de lupte între ocnaşi, pentru supravieţuire, iar mortul era îngropat în imperiul de sare. Oamenii spun că pământul este viu, la propriu. Că se cutremură şi apar crăpături în el pentru ca să dispară aproape instantaneu.

 Bucureştiul subteran

Cu milioane de ani în urmă, pe locul unde este astăzi Bucureştiul se întindea Marea Getică. Treptat, fundul mării s-a ridicat, iar marea s-a retras, făcând loc mănoasei Câmpii Române. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei părţi a fostei mări, sub forma unui lac subteran. Ne explică domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuală scrie despre istoria geologică a Bucureştiului: „Practic ce s-a întâmplat în acele vremuri: din cauza efortului pământului, scoarţa terestră s-a ridicat, pur şi simplu, formând o concavitate în care s-a păstrat apa mării milenare. Imaginaţi-vă următorul aspect: aveţi o saltea de plajă, plină cu aer. Puneţi pe ea o găleată cu apă, plină, la mijloc, apoi îndoiţi cele două margini ale saltelei până când se împreunează. În felul acesta găleata a rămas la mijloc, dar în acelaşi timp este complet acoperită de cele două margini ale saltelei. Exact asta s-a întâmplat cu Marea Getică: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucureştiul”.

În susţinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec fie zilnic în staţiile de metrou, fie în perioadele cu ploi, când canalele se înfundă. „Apa se scurge, e adevărat, dar la un moment dat lacul subteran se umflă şi dă pe dinafară, lucru care duce la saturaţia pământului cu apă şi la apariţia fenomenului de băltire. Fenomenul nu are nici o legătură cu aşa-zisa canalizare defectuoasă – care oricum este defectuoasă -, ci cu saturaţia cu apă a pământului. Apoi, nu-mi spuneţi că nu aţi remarcat, faptul că în anumite staţii de metrou, indiferent dacă este zi sau seara, se aude curgând permanent o apă. Nu e vorba despre nici un râu, ci pur şi simplu de canalele prin care apa de la suprafaţă se scurge în lacul subteran”.

Mai mult, domnul Mocanu consideră că Ceauşescu a făcut, printre multe altele, o greşeală capitală în perioada de urbanizare şi modernizare a Bucureştiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dâmboviţa. Iniţial lacul s-a vrut să fie transformat în primul port pe Dâmboviţa, bărci şi vaporaşe de mic tonaj urmând să străbată drumul până al Dunăre. 
„Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercită asupra pânzei freatice din adâncime s-a dovedit fatală, aducând o serie de izvoare mai mici sau mai mari către suprafaţă, împiedicând deversarea acestora în lacul de sub Bucureşti”.

Şi asta nu este totul, presiunea exercitată ducând la apariţia unui pericol despre care cei mai mulţi nici măcar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oraş. “Unii spun că din cauza lucrărilor de punere a conductelor cu gaz în Bucureşti, s-a ajuns la situaţia în care Capitala stă efectiv pe o bombă ce poate exploda în orice ceas. Este o aberaţie şi în acelaşi timp este purul adevăr. De ce este o aberaţie? Simplu, pentru că în cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se întrerupe aproape instantaneu.

Deci ar putea, cel mult, să aibă loc o explozie undeva la un bloc, cel mult. În acelaşi timp însă, Bucureştiul stă pe o acumulare de gaze. Acestea s-au format, de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care trăiau pe vremuri în Marea Getică şi care au fost izolate în momentul în care pământul s-a încreţit şi a format concavitatea în care se găseşte lacul subteran, iar presiunea exercitată de Lacul Morii şi de apele subterane riscă oricând să împingă aceste gaze spre suprafaţă. Din păcate, nu există o modalitate de ardere controlată a acestor gaze, pentru că orice flacără care ajunge în adânc poate transforma zona într-una deşertică.

Cu toate acestea, există o minune care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştiului. Şi nu vorbim despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

„Aduceţi-vă aminte că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că, într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfârşit de secol XX, cu utilaje şi oameni.Deci cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes în anul 292 î.H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii sau Doru Mihăiţă, aşa cum i se spunea în realitate”.

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucureştiul de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.

„Se mai întâmplă ca uneori o pungă mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli  sau au o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că Bucureştiul este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.

Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce ne-a salvat până acum ne poate aduce pieirea de acum înainte. Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucât a ajuns să semene cu un uriaş şvaiţer.

„Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, este de părere domnul Mocanu. „Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977, când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştiului s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane de teama de a nu fi folosite de eventualii disidenţi”.

Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi aminteşte cu groază nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.

„Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu  mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective, mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”.

Dumnealui susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.

Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare, terminat cu o secure cu două tăişuri.

„Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător”.

„Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu cineva din străinătate şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: «Nu-l lăsa Mircică să mă ia, aoleo măicuţa mea, ai milă de mine…». Eu sunt singurul care am scăpat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.

Legendele vechi vorbesc despre o răscoală a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins în prima fază, dar zeii au fost ajutaţi de eroul pelasg Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ. Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii se pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, special încât nici una să nu ducă la suprafaţă.

Domnul Alexandrescu Tiberiu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevărată, dar realitatea a fost deformată.

„Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor. Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea, şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul. Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de colidoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Getia sau Geia, iar geţii au fost fiii săi”.

Şi tot aici, în labirintul de sub Bucuresti, domnul Tiberiu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pare ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute. Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştiului sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie domnul Tiberiu.

Pentru a afla mai multe, ne-am adresat unui mic grup de specialişti în domeniul paranormalului şi i-am rugat să ne ajute să ne formăm o părere asupra lucrurilor pe care le-am aflat. Irina Asaftei, Remus Dumitru şi Petre Petre sunt mediumuri cunoscute în lumea lor şi care se ocupă cu măsurarea câmpurilor de forţă şi a perturbărilor acestora. De la ei am aflat un lucru interesant, anume că, din punct de vedere energetic, Bucureştiul este poziţionat pe un nod de energie negativă telurică.

„Asta nu înseamnă că Bucureştiul este negativ, ci că acel câmp, în funcţie de direcţia sa de expansiune, poate afecta viaţa de la suprafaţă fie pozitiv, fie negativ. Curgerea energiei se face sub forma unei spirale care se deplasează periodic în jurul unui punct de sprijin. Când sensul de curgere a spiralei este în sus, la suprafaţă totul se resimte sub forma unui boom economic, al unei dezvoltări puternice, al unui nivel de trai îmbelşugat. Când spirala se învârte şi direcţia de curgere a energiei este către centrul pământului, atunci avem la suprafaţă o perioadă de regresie economică, de dezastre, de boli şi nefericire. Iar când spirala deplasează energia lateral, de regulă exista momente de stagnare economică şi spirituală la suprafaţă”.

Din păcate, toţi trei sunt de acord cu un aspect: direcţia de deplasare a energiei nu poate fi prevăzută ci doar constatată şi măsurată, ceea ce înseamnă că nu se pot lua măsuri pentru contracararea efectelor negative. „Mai ales că nu există o regulă a deplasărilor: pot fi trei deplasări laterale urmate de una verticală în sus sau în jos sau pot fi cicluri de câte o singură deplasare în jurul punctului de sprijin”. Cu toate acestea, dumnealor susţin că, în ultimii ani, oamenii au găsit, voluntar sau involuntar, o metodă ca să contracareze deplasările din adâncuri: construirea bisericilor ortodoxe.

„Finisarea unei biserici activează câmpuri de forţă deosebite şi fac în aşa fel că deplasarea energiei să se orienteze, treptat, către în sus sau cel mult lateral. În ultimii 15 ani de când ne cunoaştem noi, am remarcat practic că la fiecare biserică ortodoxă construită, câmpul de forţe de sub Bucureşti s-a schimbat, a devenit mai stabil şi mai puternic, ca şi cum fiecare lăcaş de cult a funcţionat ca un fel de amplificator şi stabilizator de energie telurică”, încheie doamna Asaftei.

Stând şi analizând fiecare dintre opiniile specialiştilor, nu am putut să nu mă gândesc, cu groază, că fiecare zi este o zi periculoasă şi poate fi ultima zi din viaţa unei metropole. Şi abia atunci am realizat cât de înţelepţi au fost strămoşii noştri numind acest oraş Oraşul Bucuriei, oraşul care trăieşte intens fiecare ceas din viaţă sau oraşul care se bucură de fiecare secundă ce i-a fost dăruită sau hărăzită… Poate de zeii din adâncuri, poate de titani sau poate de entităţi a căror existenţă mintea noastră raţională şi logica se tem să o recunoască sau să o accepte.

http://newsconspy.wordpress.com/2013/06/09/portale-spre-lumea-subterana/