Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

sâmbătă, 24 august 2013

MISTERUL PLACUTELOR DE PLUMB DE LA SINAIA

In  urmă cu câţiva ani, un număr important de cercetători avizaţi sau amatori, pasionaţi de istorie, ziarişti, fundaţii culturale, dar şi servicii secrete, societăţi oculte, mafioţi internaţionali, traficanţi de antichităţi sau de falsuri realizate în laboratoare sofisticate s-au angajat într-o adevărată bătălie, pentru a dezlega un mare mister: Tăbliţele de plumb de la Sinaia. O posibilă arhivă regală dacică, alcătuită din plăcuţe dreptunghiulare, cu dimensiuni cuprinse între 93/98mm şi 354/255mm, şi o piesă rotundă, multe dintre ele prezentând urme de agăţare.
Miza este enormă: pe de o parte, pentru cercetători, probarea autenticităţii pieselor de plumb şi descifrarea înscrisurilor ar putea duce la rescrierea unor capitole întregi din istoria noastră veche, cu consecinţe continentale nebănuite, iar pe de altă parte, ar putea provoca o adevărată revoluţie în lingvistica indo-europeană dar şi în istoria limbii române.
Într-un alt plan, ciudatele tăbliţe sunt “vânate”, întrucât ele ar putea duce la originale, deoarece se presupune că sunt copii după piese din aur, descoperite într-un tezaur, la Sinaia, cu puţin timp înainte de declanşarea Războiului de Independenţă. O parte dintre ele s-ar afla pe teritoriul Rusiei, furate sau ajunse acolo, probabil, odată cu Tezaurul României, iar o alta în seifurile Băncii Naţionale a României. 


 Totul a început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în România, într-un tiraj de câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de tulburătoare şi incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul domnului Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată, asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu înscrisuri într-o limbă necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri daci.
Peste 30 de plãci acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt nişte falsuri neinteresante. Ele conţin o scriere într-o limbã necunoscutã şi reprezentãri iconografice cu luptãtori înarmaţi cu suliţi şi lãnci, regi şi zei, temple, palate, cetãţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simţ artistic aproape desãvârşit, misterios şi incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal, puternicã şi realã.

În legãturã cu acest fascinant subiect, un interviu, în exclusivitate pentru “Observatorul de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã.
- Sunteti lingvist, expert in limbi clasice. De ce va intereseaza aceste tablite de plumb, atat de controversate?
Aurora Petan: 
 - Se stie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30, cã, în preajma anului 1875, când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur, din piese de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest sens. Existã însã o traditie oralã, destul de serioasã.
Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a scris nimeni pe tema asta.
Plãcile de plumb au fost depozitate la Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.
În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol I si folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o parte din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.
- Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele provin de la o persoanã din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea din 3 iunie 2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR-international si spunea cã vine cu o delegatie din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã, prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României.
 -  plãcile din aur nu ar fi fost descoperite când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui altar pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a preotilor precrestini si, apoi, ar fi fost transmise.
Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut, mai spune cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se reînnoia periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate.
În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie dacicã.
Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã Sarmizegetuza. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.
Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de piese si cã mai multe copii se aflã în diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor.
Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre nici una dintre variante.
 -  Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce. Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus si scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de aur. Dacã au fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã.
 -  Istoria acestor plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã existã o legãturã între Sinaia si aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El cunostea doar cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat peste o carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute. El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I.
În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul International de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am ajuns la documente si la arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea Sinaia.
În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã inventariate.
Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35 de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu sunt nici acum inventariate.
 - Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si compozitia este identicã. Este sigur plumb modern, care confirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu o scoabã de plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi impuritãti ca si scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de siguranta contextului în care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã, este posibil ca si piesa sã fie autenticã. Pornind de la aceste rezultate, considerând cã plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut matrite din folie de aur, în care s-au imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat plumb, iar când piesele au fost descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi intrat în contact cu aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã, pentru cã multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti, dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din contaminarea cu matritele, fie din contaminarea cu obiectele împreunã cu care au fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta este formula tipicã pentru plumbul de tipografie.
- Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a acestor piese, sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã aceste piese.
 - Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face distinctie de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când avem singular, când avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în “a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto, Vezino), chiar si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã elemente care se regãsesc si în limba românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de genul limbii basce care a supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, adoua variantã (la care m-am gândit, dar la care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce poporul folosea o limbã comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã, care sã se fi conservat în casta preotilor.
  - În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele au fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de redactare, ceea ce înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu sigurantã, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente. Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate de stil pentru plãcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea si asa mai departe.
Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone. Lucru foarte important, pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea scrierile grecesti locale.
Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care folosea omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre exemplu.
În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asdar sunt plãci de la Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
Cele care par sã provinã din Dobrogea folosesc un alfabet de influentã clar ionianã, lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În schimb, plãcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia greacã s-au constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al XX-lea.
Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din texte, este autorul complotului care l-a detronat pe Burebista. 

 - În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele dacilor si cele ale getilor prezintã diferente clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii de cuvinte.
Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.



http://www.formula-as.ro/2005/649/societate-37/din-tainele-istoriei-5669


 http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011/02/misterul-placutelor-de-plumb-de-la_4135.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com