Alchimiştii au făcut din aura lor aramă subiectivă, argint subiectiv şi aur subiectiv. - CREŞTINISMUL ROSICRUCIAN

Opera lui Christian Rosenkreutz, care îşi are începutul în secolul al XIII-lea, a continuat până astăzi şi va dura în eternitate.
Când Christian Rosenkreutz s-a născut din nou, în secolul al XIV-lea, trăind în acea încarnare mai mult de o sută de ani, opera sa a constat mai ales în pregătirea şi instruirea discipolilor celor doisprezece. În acel timp, foarte puţini oameni în afară de cei doisprezece ştiau ceva despre Christian Rosenkreutz. Nu trebuie, însă, să înţelegem de aici că el nu avea contact şi cu alţi oameni, numai că aceştia nu-l cunoşteau ca atare. Şi, de fapt, această situaţie s-a menţinut până în ziua de azi. Dar corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a acţionat permanent în cercul discipolilor săi, iar forţele sale au acţionat în cercuri din ce în ce mai largi, încât astăzi sunt deja mulţi oameni care se află sub influenţa forţelor acestui corp eteric.
Christian Rosenkreutz îi selecţionează într-un mod cu totul aparte pe cei pe care vrea să-i facă discipolii săi [Nota 38]. Cel ales trebuie să acorde atenţie unui eveniment anumit sau, poate, mai multor întâmplări din viaţa sa. Alegerea făcută de Christian Rosenkreutz se concretizează în faptul că acelui om i se întâmplă să treacă în viaţă printr-un moment decisiv, de cotitură, o criză karmică. Să ne gândim, de exemplu, că un om este pe punctul de a face ceva ce în mod neîndoios i-ar provoca moartea. Această situaţie poate îmbrăca cele mai felurite aspecte. Să zicem că omul merge pe un drum care îi poate fi fatal, deoarece se află chiar în preajma unei prăpăstii, fără ca el să-şi dea seama de primejdie. Se întâmplă ca cel în cauză să fie chiar la câţiva paşi de prăpastie, când aude o voce care îi spune: Stai! astfel că el se opreşte brusc, fără să ştie încă de ce. Mii de cazuri asemănătoare se pot ivi. De remarcat este faptul că acesta nu este decât semnul exterior, dar cel mai important, al chemării venite din lumea spirituală. Chemarea lăuntrică apare pentru că persoana respectivă, cel ales, s-a preocupat în viaţa sa de probleme spirituale, teosofice sau de alte cunoştinţe de ordin spiritual. Întâmplarea exterioară pe care am luat-o ca exemplu este un fapt din lumea fizică, dar apelul nu venea de la o voce umană. Lucrurile se întâmplă întotdeauna în aşa fel încât cel în cauză ştie foarte bine că vocea vine din lumea spirituală. La început, se poate crede că prin apropiere era ascuns cineva şi vocea era a lui, dar dacă discipolul ales este suficient de pregătit, îşi dă seama că cel care intervenise în destinul său nu era o persoană fizică. Pe scurt, lucrurile au loc în aşa fel, încât datorită acestei întâmplări discipolul află că în mod sigur există comunicări care vin din lumea spirituală. O astfel de întâmplare se poate petrece o dată sau chiar de mai multe ori în viaţa unui om. Trebuie să înţelegem ce efect îl poate avea acest lucru asupra sufletului discipolului. Acesta îşi va spune: Prin graţia divină mi-a fost dăruită o nouă viaţă, căci prima era pierdută. Această nouă viaţă, redată prin graţie divină, va lumina de atunci înainte întreaga existenţă a discipolului. El are un sentiment clar, care se poate exprima astfel prin cuvinte: Fără această întâmplare de factură rosicruciană, eu aş fi fost mort. Viața mea de acum înainte nu ar avea aceeaşi valoare fără această întâmplare.
Este însă posibil ca un om să trăiască un asemenea eveniment, o dată sau de mai multe ori, şi totuşi să nu se apropie imediat de teosofie sau de ştiinţa spirituală. Dar amintirea unei astfel de trăiri poate apărea mai târziu. Mulți oameni, rememorându-şi viața, şi-ar putea da seama că asemenea evenimente s-au petrecut cu adevărat în trecutul lor. Dar astăzi asemenea lucruri sunt remarcate doar în prea mică măsură. Ar trebui să fim conştienți că trecem pe lângă atâtea evenimente importante fără să le dăm atenție. Trebuie să luați ceea ce vă spun ca o atenționare asupra modului în care sunt aleşi discipolii de factură superioară în rosicrucianism.
Sau se mai poate întâmpla ca un asemenea eveniment să treacă neobservat de către omul respectiv; atunci impresia se şterge şi el nu-i acordă nici o importanță. Dar să luăm cazul în care omul este atent şi nu consideră evenimentul ca fiind lipsit de importanţă. Atunci este posibil ca el să ajungă să gândească astfel: Tu te-ai aflat atunci, propriu-zis, în fața unei crize, a unei crize karmice, viața ta urma să se termine în clipa aceea, ți-ai fi pierdut viața şi nu ai fost salvat decât datorită unui fapt aparent întâmplător. Din acea clipă, este ca şi cum ai început o a doua viață grefată pe prima.
Trebuie să priveşti această a doua viață ca pe un dar care ți s-a făcut şi purtarea ta de acum înainte să fie pe măsura acestui dar.
 Când un asemenea eveniment declanşează o stare sufletească care îl face pe om să considere că din clipa aceea viaţa lui este un dar, acel om devine adeptul lui Christian Rosenkreutz. Acesta este, deci, modul său de a chema sufletele la el. Şi cine îşi poate aminti un astfel de eveniment poate spune: Christian Rosenkreutz mi-a dat un semn din lumile spirituale, arătându-mi că aparțin curentului său. El a adăugat karmei mele posibilitatea unei astfel de experiențe. Acesta este felul în care Christian Rosenkreutz îşi alege discipolii. Aşa îşi alege el comunitatea. Cine este conştient de acest fapt îşi spune: Mi s-a arătat o cale, trebuie să o urmez şi să văd cât de profund pot să-mi angajez forțele proprii în slujba rosicrucianismului. Însă şi cei care nu au înțeles semnul vor ajunge totuşi, dar mai târziu, la această idee, căci cel căruia i s-a arătat o dată semnul nu mai poate ieşi de sub influența lui.
O experiență de felul aceleia pe care am prezentat-o se datorează faptului că omul respectiv, în răstimpul dintre ultima sa moarte şi ultima sa naştere, s-a întâlnit în lumea spirituală cu Christian Rosenkreutz. Acolo şi atunci ne-a ales Christian Rosenkreutz, a infiltrat în noi un impuls de viaţă care ne conduce acum spre asemenea trăire. Acesta este modul în care se stabilesc legăturile spirituale.
 Pentru a pătrunde mai adânc în această problemă, vreau să vorbesc despre diferența dintre modul de învățare folosit de Christian Rosenkreutz în primele timpuri şi cel de mai târziu. Acest învăţământ avea odinioară un caracter mai apropiat de ştiințele naturii, în prezent el este de tipul ştiinței spirituale. De exemplu la început era vorba mai mult de procesele din natură şi această ştiinţă purta numele de alchimie; în cazul în care aceste procese aveau loc în afara Pământului, ştiinţa respectivă se numea astrologie. Astăzi pornim mai mult de la consideraţii de ordin spiritual. Dacă, de exemplu, examinăm epocile de cultură postatlanteene succesive, cultura protohindusă, cultura protopersană, cultura egipto-caldeo-asiro-babiloniană şi cultura greco-latină, reuşim pe această cale să aflăm care este natura dezvoltării sufletului uman.

Rosicrucianul medieval [Nota 39] studia fenomenele naturale, pe care le privea ca fenomene pământeşti ale naturii. El distingea, de exemplu, trei fenomene naturale diferite pe care le considera ca fiind cele trei mari procese ale naturii.
 Primul proces important este formarea de săruri [Nota 40].
Tot ce se depune în natură ca materie solidă într-o soluţie, precipită sau cristalizează, era numit de rosicrucianul din Evul Mediu sare. Însă atunci când rosicrucianul medieval privea cum se formează această sare, el îşi făcea o cu totul altă reprezentare decât cea pe care şi-o fac oamenii astăzi. Căci observarea unui astfel de proces trebuia să acţioneze ca un fel de rugăciune în sufletul aceluia care privea, dacă voia să simtă că l-a înțeles. De aceea, rosicrucianul Evului Mediu căuta mai întâi să se lămurească asupra a ceea ce se va petrece în propriul său suflet când trebuia să aibă loc procesul formării sării. El gândea: Natura umană se distruge necontenit datorită instinctelor şi pasiunilor. Viaţa noastră ar fi o continuă distrugere, un proces permanent de descompunere, dacă ne-am lăsa numai în voia dorinţelor şi a pasiunilor.
Dacă, însă, omul vrea cu adevărat să se apere de acest proces de descompunere, trebuie să se dăruiască unor gânduri curate, îndreptate spre cele spirituale. Era vorba, aici, de o dezvoltare superioară a gândurilor sale. Rosicrucianul din Evul Mediu ştia că, dacă într-o încarnare nu luptă împotriva pasiunilor sale, se va reîncarna cu predispoziţii maladive, dar dacă îşi purifică pasiunile, în următoarea încarnare va veni cu o constituţie sănătoasă. Procesul de înfrângere a forţelor care conduc la descompunere, prin spiritualitate, este formarea microcosmică de sare. În felul acesta înțelegem cum un asemenea fenomen natural putea deveni pentru rosicrucianul Evului Mediu o rugăciune pioasă. Observând fenomenul de producere a sării, rosicrucienii medievali îşi spuneau, pătrunşi de cea mai pură evlavie: Aici, forţele divine spirituale au acţionat timp de milenii, tot aşa cum acţionează în mine gândurile curate. Rugăciunea mea se înalță dincolo de iluzie, de maya naturii, către gândurile zeilor, ale entităţilor spirituale dumnezeieşti. Ştiind acest lucru, rosicrucianul din Evul Mediu se gândea mai departe: Când mă las inspirat de natură să nutresc asemenea simţăminte, ajung eu însumi să mă asemăn cu macrocosmosul. Dacă privesc acest proces numai sub aspectul său exterior, atunci mă despart de Dumnezeu, mă desprind de macrocosmos. Aşa simţea teosoful sau rosicrucianul Evului Mediu.
O altă experienţă trăită era procesul de dizolvare, un alt proces natural care îl îndrepta spre rugăciune pe rosicrucianul Evului Mediu. Tot ceea ce avea puterea să dizolve un alt lucru era numit argint-viu sau mercur. De data aceasta, pentru rosicrucian se punea întrebarea: Care este, de fapt, calitatea corespunzătoare din sufletul omului? Ce calitate a sufletului acţionează aşa cum acţionează în natură argintul-viu sau mercurul? Rosicrucianul din acea vreme ştia că ceea ce îi corespunde mercurului în suflet reprezintă toate formele de iubire existente în suflet. El deosebea procese de dizolvare de natură inferioară şi de natură superioară, după cum există forme inferioare şi altele superioare de iubire. Iată cum contemplarea unui proces de dizolvare devenea, la rândul său, rugăciune pioasă, şi teosoful Evului Mediu gândea: Iubirea lui Dumnezeu a acţionat în lumea din afară timp de mii de ani, în acelaşi fel în care acţionează iubirea înlăuntrul meu.
Al treilea proces natural important era pentru teosoful din Evul Mediu arderea sau combustia, care are loc când o materie exterioară se consumă în flăcări. Şi, din nou, rosicrucianul din Evul Mediu căuta fenomenul intern care corespunde acestei arderi exterioare. El vedea acest fenomen sufletesc lăuntric ca un sentiment de devoţiune fierbinte faţă de divinitate. Şi numea tot ce putea fi mistuit de foc sulf sau sulphur. El vedea stadiile de evoluţie a Pământului ca pe un proces de purificări succesive, asemănătoare unui proces de ardere, deci unui proces sulfuric. Şi aşa cum ştia că Pământul va fi cândva purificat prin foc, vedea şi în devoţiunea fierbinte faţă de divinitate un proces de ardere. În procesele pământeşti vedea lucrarea unor zei care privesc spre alte divinităţi, şi mai înalte. Pătruns de o mare evlavie şi de un sentiment profund religios, privind un proces de ardere îşi spunea: Acum zeii aduc sacrificii divinităţilor şi mai înalte decât ei. Iar când, în Evul Mediu, teosoful iniţia el însuşi un proces de ardere, în propriul său laborator, simţea ceva ce ar putea fi exprimat astfel: Eu fac acum ceea ce fac zeii înşişi, atunci când se jertfesc unor divinităţi superioare lor. El se considera vrednic să înceapă un asemenea proces în laboratorul său numai atunci când se simţea pătruns de un sentiment de jertfire de sine, când simţea el însuşi, în sinea sa, dorinţa să se ofere ca jertfă zeilor. Puterea flăcării îl umplea pe teosof de sentimente profund religioase, şi el gândea: Când văd în afară, în macrocosmos, flacăra, percep gândurile, iubirea şi spiritul de jertfire de sine al zeilor.
Rosicrucianul medieval efectua el însuşi în laboratorul său aceste experienţe şi apoi se adâncea în contemplarea rezultatului, formarea de săruri, dizolvarea şi arderea, cu un profund sentiment religios, simţind totodată că se află în strânsă legătură cu toate forţele din macrocosmos. Aceste procese sufleteşti îi trezeau mai întâi gânduri divine, în al doilea rând iubire divină şi în al treilea rând sentimentul sacrificial divin. Şi astfel rosicrucianul acelor timpuri descoperea că dacă realiza un proces de formare a sării se declanşau în el gânduri curate, purificatoare. În cazul unui proces de dizolvare se simţea cuprins de iubire, era străbătut de iubirea dumnezeiască, iar în cazul unui proces de ardere, era gata pentru oficierea unui sacrificiu, îndemnat să se jertfească pe altarul lumii.
Experimentatorul trăia efectiv aceste stări. Dacă la aceste experienţe ar fi asistat un clarvăzător, el ar fi observat o modificare a aurei persoanelor implicate în efectuarea experienţelor. Aura, care înainte de începerea experienţelor fusese foarte eterogenă, pestriţă, fusese poate plină de dorinţe sau instincte ce-l stăpâniseră pe cel în cauză, o dată cu efectuarea experienţelor devenea monocromă. Mai întâi, în cazul experienţelor pentru formarea de sare, devenea de culoarea aramei – gânduri pure, divine, apoi, în experienţele de dizolvare, argintie – iubire divină şi, în sfârşit, strălucitoare ca aurul – iubire pentru jertfa divină sau pentru oficierea unui sacrificiu divin, în cazul experienţelor de combustie. Alchimiştii spuneau că au făcut din aura lor aramă subiectivă, argint subiectiv şi aur subiectiv. Urmarea era că acela care trecuse prin aceste experienţe şi le trăise lăuntric cu adevărat era pătruns întru totul de iubire divină. Aşadar, în urma acestor experienţe devenea o fiinţă pătrunsă de puritate, de iubire şi de voinţă de sacrificiu şi prin această oficiere a sacrificiului, teosoful medieval îşi pregătea o anumită clarvedere. Aşa, de exemplu, teosoful Evului Mediu putea să privească cum, dincolo de maya, fiinţele spirituale fac ca lucrurile să ia fiinţă şi să dispară din nou. Prin aceasta, el vedea şi care strădanii sufleteşti acţioneză favorabil în noi şi care nu. El reuşea să descifreze, să cunoască propriile noastre forţe de creaţie şi de descompunere.
Într-o clipă de iluminare, teosoful medieval Heinrich Khunrath [Nota 41] a numit acest proces legea creaţiei şi a descompunerii. Prin observarea naturii, teosofului medieval i-a devenit clară legea evoluţiei ascendente şi descendente. El exprima ştiinţa pe care şi-o însuşise în felul acesta prin anumite semne, prin figuri şi tablouri imaginative. Era un fel de cunoaştere imaginativă.
Acesta este modul în care au lucrat cei mai buni alchimişti din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea şi chiar până la începutul secolului al XIX-lea. Despre această muncă cu adevărat morală, etică, intelectuală, nu s-a publicat nimic. Ceea ce s-a publicat până acum despre alchimie se referă numai la experienţele pur exterioare, s-a scris doar despre cei care utilizau alchimia în scop personal. Falsul alchimist căuta doar să producă substanţe. El urmărea în experienţele de ardere a substanţelor numai câştigul material. Adevăratul alchimist nu acorda nici o valoare substanţei pe care o obţinea în final. Pentru el contau numai trăirile sufleteşti lăuntrice pe care le avea în timpul formării de substanţă, numai gândurile care erau în interiorul său. Din această cauză, exista o regulă foarte strictă, ca teosoful medieval care obţinea prin experienţele sale aur sau argint să nu realizeze niciodată din acestea un câştig material pentru sine. Îi era îngăduit doar să dăruiască altcuiva produsul obţinut. Astăzi, oamenii nu mai au o reprezentare corectă a acelor experienţe. Nu au nici o idee despre ce putea să simtă cel care trăia asemenea experienţe. Teosoful medieval putea să treacă prin drame sufleteşti de mare intensitate în laboratorul său; de exemplu, când obţinea antimoniu, el vedea în acest proces un element moral de o deosebită importanţă.
Dacă aceste evenimente nu ar fi avut loc atunci, astăzi nu am putea practica rosicrucianismul în spiritul ştiinţei spirituale. Ceea ce un rosicrucian a experimentat, atunci, în Evul Mediu, observând procesele naturale, constituie ştiinţa sacră a naturii. Cele resimţite în cursul experimentelor pe care le făcea ca spirit de sacrificiu spiritual, ca mari bucurii, ca măreţe fenomene naturale, precum şi ca durere şi tristeţe, ca evenimente înălțătoare şi pline de satisfacţie, toate acestea acţionau asupra lui ca o descătuşare şi eliberare. Dar toate acestea se află în prezent depuse în cele mai adânci străfunduri ale fiinţei umane, toate au fost sădite în om atunci.
Cum putem să regăsim astăzi acele forţe ascunse care au condus, atunci, la clarvedere? Le aflăm prin faptul că studiem ştiinţa spirituală, iar prin meditaţie profundă şi concentrare ne dăruim cu totul vieţii interioare a sufletului. Printr-o astfel de evoluţie lăuntrică preocuparea pentru natură ajunge să fie din nou, treptat, o oficiere a jertfei. De aceea, oamenii trebuie să se pătrundă de ceea ce numim în prezent ştiinţa spirituală. Mii de oameni trebuie să i se consacre, să ducă o viaţă interioară, pentru ca în viitor să poată fi perceput din nou adevărul spiritual aflat dincolo de natură, pentru ca ei să învețe, din nou, să descifreze spiritualul pe care maya îl ascunde. În viitor, chiar dacă la început în număr mic, oamenii vor putea trăi evenimentul pe care l-a trăit Pavel pe drumul Damascului şi vor percepe pe Christos în corpul eteric, venind printre oameni în mod suprasensibil. Dar mai întâi este necesar ca omul să revină la o percepere spirituală a naturii. Cine nu cunoaşte întregul sens interior al lucrării rosicrucienilor poate crede că omenirea se mai află şi acum pe aceeaşi treaptă de evoluţie ca acum două mii de ani. Înainte ca acest proces să fi fost parcurs, ceea ce nu este posibil decât cu ajutorul ştiinţei spirituale, omul nu va ajunge la o vedere spirituală. Există mulţi oameni cucernici şi buni care nu se consideră adepţi ai ştiinţei spirituale, dar în fond sunt totuşi teosofi.
Datorită evenimentului care a avut loc cu prilejul Botezului în apa Iordanului, când Christos a coborât în Iisus din Nazareth, precum şi datorită Misteriului de pe Golgota, omenirea a dobândit capacitatea ca mai târziu – dar începând chiar din acest secol, aproximativ din anul 1930 – să-1 contemple şi să-l resimtă pe Christos în corpul eteric. Christos a coborât într-un corp fizic, pe Pământ, numai o singură dată, şi acest lucru trebuie bine înțeles. A doua venire a lui Christos trebuie văzută numai ca o contemplare suprasensibilă a lui Christos în corpul eteric. De aceea, oricine vrea să meargă pe adevăratul drum al evoluţiei trebuie să-şi dezvolte facultatea de a putea privi cu ochiul spiritual. Omenirea nu ar fi progresat cu nimic dacă ar fi necesară încă o dată apariţia lui Christos într-un corp fizic. Următoarea revelaţie va avea loc într-un corp eteric.
Christian Rosenkreutz şi colegiul celor doisprezece au adus laolaltă tot ceea ce au putut da diversele curente religioase. Rezultatul acestui fapt va fi că aportul fiecărei religii, năzuinţele şi strădaniile adepţilor lor, se vor regăsi în impulsul dat de Christos. Acesta va fi mersul evoluţiei în următoarele trei milenii: să atingem şi să promovăm o înțelegere clară a impulsului adus de Christos. Începând din secolul al XX-lea, toate religiile se vor reuni în ceea ce am putea numi Misteriul rosicrucianismului. Împlinirea acestei unificări va fi posibilă în următoarele trei milenii, deoarece nu va mai fi necesar ca oamenii să învețe din faptele prezentate de documente.
Prin contemplarea directă a lui Christos vor ajunge să înțeleagă singuri evenimentul pe care l-a trăit Pavel pe drumul Damascului. Omenirea însăşi va trece prin experienţa trăită de Pavel.

 sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GAChrisRozen/ChrisRozen_CF05.html