Falxul Dacic indreptat spre Roma - Cea mai eficientă armă a dacilor

Un monument spectaculos şi uşor bizar le atrage atenţia şoferilor celor 35.000 de maşini ce trec zilnic pe porţiunea de drum E 68 - DN 7, dintre Simeria şi Orăştie, judeţul Hunedoara. Este vorba despre un monument ridicat pe “hula Turdaşului”, cum numesc localnicii colina cu pricina. Nici măcar oamenii locului nu cunosc însă povestea monumentului sau semnificaţiile lui, cu toate că a fost montat pe locul respectiv încă din 2008.

Denumit “Semn dacic”, monumentul a fost realizat după o documentare laborioasă. “Monumentul reprezintă un falx dacic. Este arma cea mai eficace a dacilor, cea care i-a determinat pe romani ca, după războiul de la 101-102, să-şi modifice coifurile şi scuturile, care nu rezistau din cauză că tăişul situat pe interiorul curburii, puterea loviturii şi efectul de seceră dat de conformaţia armei formau o combinaţie distrugătoare”, explică Nunu Brilinski, vicepreşedinte al Fundaţiei Renaşterea Daciei, cel care l-a ajutat pe sculptor în perioada de documentare pentru realizarea monumentului.
“Împreună cu regretatul Nicolae Adam am studiat cel puţin şapte tipuri de falx dacic. Până la urmă, el a ales o variantă mai curbată de falx după care să lucreze. Se bănuieşte că această variantă era cea mai penetrantă”, mai spune Nunu Brilinski.
“Am tot căutat cel mai bun loc pentru amplasarea monumentului, iar aici, pe dealul Turdaşului, are cea mai bună vizibilitate. În plus, de acolo se vede bine şi Uroiul, dealul în forma unei cuşme de dac. Semnificaţia sa, mai pe larg expusă, este următoarea: de aici începe inima Daciei şi oricine o va călca va muri de tăişul falxului”, adaugă Nunu Brilinski.

“Semnul dacic” a fost ultima creaţie a sculptorului Nicolae Adam. Maestrul s-a stins din viaţă la câteva luni după ce a terminat lucrarea. “Nicolae Adam era un împătimit al istoriei dacilor şi visul lui era să realizeze un muzeu dacic la Orăştie. A mai apucat, săracul, doar să termine «Semnul dacic ». Ce nu prea s-a ştiut până acum este faptul că vârful falxului, situat la vreo 6 metri înălţime, este orientat exact înspre Roma”, adaugă Brilinski, zâmbind cu un mic subînţeles.
Falxul gigantic, de 3,5 metri înălţime, făcut din bronz şi alamă, e aşezat pe un soclu de 2,5 metri, din armătură cu fier beton, pe care stă scris că monumentul e ridicat în memoria lui “Decebalus”. A fost realizat pe cheltuiala Primăriei Orăştie.
“Costurile au fost de aproximativ 80.000 de lei, însă aproximativ 80 la sută din sumă a provenit din sponsorizări venite de la câteva firme private, majoritatea din Orăştie”, ne-a declarat actualul primar Alexandru Munteanu.
“Semnul dacic” a beneficiat de atenţie în mod “organizat” doar la momentul inaugurării. După aceea, planurile primăriilor Orăştie şi Turdaş, de a organiza diferite manifestări pe platoul pe care este amplasat au fost anulate din cauza crizei ce a lovit bugetele celor două localităţi. Locul ar putea fi însă reanimat, dacă un proiect privat reuşeşte.
“La baza colinei, doi investitori privaţi, un român şi un francez, doresc să alcătuiască un muzeu al satului transilvan. Fiind vorba de un proiect privat, nu pot eu să estimez când anume va fi gata”, spune primarul comunei Turdaş, Aurel Lup, adăugând că, de îndată ce muzeul va prinde contur falxul gigantic va intra mai mult în atenţia publicului, nu doar în cea a trecătorilor, care-l fotografiază din maşină.
 
Sursa: Tracologie 
http://www.rostirea.ro/news/in-secolul-xxi-falxul-dacic-indreptat-spre-roma

 

 

Falx dacica

          Rǎzboaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în evidenţǎ nu numai însuşirile rǎzboinice ale ramurii de nord a tracilor, dacii, ci şi o adaptare localǎ a unei sǎbii curbe cunoscutǎ în antichitate sub numele de falx.

       Spre deosebire de pumnalul sica, creaţie indiscutabilǎ a tracilor, sabia încovoiatǎ, aşa numita sabie-secerǎ, nu a fost specificǎ doar spaţiului trac, ea fiind cunoscutǎ şi de tracii sud-dunǎreni, de greci şi de macedoneni, de lycieni sau de unele triburi celtice. Faima ei însǎ, în Antichitate, a fost datǎ de utilizarea ei de cǎtre daci, îndeosebi în ultimul secol de existenţǎ a statului dac.

      Probabil la origine o simplǎ secerǎ, falx dacica a suferit modificǎri succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în orizonturi cronologice mai vechi, ajungând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate spre sfârşitul regalitǎţii dacice. Transformarea secerii de bronz într-o sabie curbatǎ a coincis cu trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului, epocǎ dominatǎ de un metal mult mai potrivit pentru o astfel de armǎ-unealtǎ şi poate fi pusǎ pe seama nevoii de adaptare a unor luptǎtori simpli, puşi în faţa unor situaţii tactice noi. Evoluţia armei poate fi urmǎritǎ în douǎ direcţii, una din care a derivat falcata, cunoscutǎ şi utilizatǎ în întregul bazin mediteranean şi o a doua linie directoare de evoluţie care a dus spre o sabie de mai mari dimensiuni, cu lama alungitǎ, curbatǎ mai accentuat şi cu tǎişul pe partea concavǎ, utilizatǎ cu precǎdere la nord de Dunǎre.

       Nu se cunoaşte numele pe care dacii l-au dat acestei înspǎimântǎtoare arme, astfel cǎ istoriografia l-a înregistrat doar în varianta latinǎ. Termenul falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă, cange), probabil latinizarea grecescului falcata,a definit în special unealta, cu numeroasele sale atribute diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în practicile cultice, la vânătoare sau cu aplicaţii militare. La modul general, falx desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite.

       În ceea ce priveşte panoplia de arme curbe utilizate cu precǎdere la nord de Dunǎre putem include în sintagma Dacorum falcibus secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea tracicǎ şi varianta mai scurtă, falx dacica, utilizată de tracii nord-dunǎreni.

       La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, probabil, şi Cornelius Fronto, integrând în ansamblul de cuvinte Dacorum falcibus toate tipurile de arme curbe utilizate de daci. O clarificare necesarǎ aduce Publius Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului, ceea ce concentreazǎ atenţia doar asupra unei anume arme curbe, suficient de individualizatǎ şi eficientǎ încât să poată fi asociată cu etniacelor care o foloseau. Coroborând această informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la acest statut rămâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recentă falx dacica, armă ale cărei caracteristici nu au fost însă, până acum, stabilite în detaliu.

       Sabia curbă dacică este aşadar nu doar una dintre armele curbe ale dacilor, ci şi cea mai eficientă dintre ele, în orice caz una dintre cele mai celebrearme curbe folosite în Antichitate, în întregul areal mediteranean, inclusiv zona Balcanilor nordici.

       Din multitudinea de arme curbe utilizate de cǎtre daci,ea se detaşeazǎ nu prin numǎrul de exemplare descoperite,cât prin morfologia elaboratǎ şi prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cǎrora ea s-a dovedit o armǎ de excepţie.

       Morfologia, reconstituitǎ parţial, a acestui tip de sabie, numitǎ „Sarmizegetusa” dupǎ locul de provenienţǎ a majoritǎţii pieselor descoperite, aratǎ o armǎ de dimensiuni medii spre mari, cu o lungime totalǎ situatǎ între 0,70-1 m, cu un mâner terminat printr-o îngroşare destinatǎ opririi mâinilor, pretabilǎ la utilizarea cu una sau douǎ mâini. Lama este triunghiularǎ în secţiune, cu o lungime apreciabilǎ, având o curburǎ elegantǎ terminatǎ printr-un vârf ascuţit. Resturile pietrificate de piele, descoperite în cazul unui exemplar, întǎresc ipoteza cǎ acest tip de curburǎ permitea purtarea sabiei într-o teacǎ.

       Destul de explicit în stabilirea proporţiilor este reversul unui sestert (fig. 8/6) emis la Roma în intervalul 104-111, mai probabil după 106 (RIC 584, Cohen 569). Ansamblul iconografic se aflǎ ilustrat şi pe un as (fig. 8/7), variantǎ a aceluiaşi tip monetar, iar armele, clar vizibile, sunt foarte asemǎnǎtoare cu armele curbe reliefate pe scena LXVII a Columnei traiane.

       Un exemplu în acest sens îl constituie chiar Columna traianǎ, din Forul lui Traian, monument în care abundǎ prezenţa acestor arme în mâinile luptǎtorilor daci care se opun Romei. Dimensiunile acestor sǎbii curbate, având ca reper statura oştenilor, le aratǎ ca fiind medii, comparabile cu lungimea gladius-urilor romane, sau chiar mai mici, ceea ce poate oferi perspectiva unor arme grele, cu lamele late, relativ scurte de cca. 50 cm, mânuite cu o singurǎ mânǎ. Acelaşi monument, în scenele în care prezintǎ trofeele, oferǎ o altǎ perspectivǎ din care rezultǎ nişte sǎbii mari, comparabile cu dimensiunile unui scut (fig. 8/1-5, 8).

        Dimensiunile şi forma acestor sǎbii sunt apropiate de exemplarele descoperite cu precǎdere în zona capitalei regatului dac şi se poate spune cǎ reprezintǎ o imagine corectǎ a sabiei cu care era dotatǎ elita militarǎ din preajma regelui. Diferenţele pot fi puse pe seama talentului, a inspiraţiei artistice sau a unei doze de subiectivism politic dacǎ ţinem seama de faptul cǎ pe Columnǎ dacii apar figuraţi ca nişte barbari simpli, fǎrǎ echipament complex, iar pe scenele cu trofee apar cǎmǎşi de zale, coifuri, lǎnci, tolbe cu sǎgeţi sau sǎbii lungi. Diferenţa de mesaj este evidentǎ şi obligǎ la prudenţǎ în identificarea şi stabilirea unor criterii fixe, dar, ţinând seama de contextul în care apar, imaginile nu pot fi eludate.

       Un element hotǎrâtor, în stabilirea dozei de adevǎr istoric conţinutǎ de reliefurile romane, îl reprezintǎ descoperirea în contexte arheologice, şi nu numai, a unor sǎbii identice cu cele de pe trofee şi nici mǎcar a uneia, deocamdatǎ, din cele utilizate de cǎtre rǎzboinicii daci reliefaţi pe Columnǎ. Concluzia este sprijinitǎ de metopele Trofeului de la Adamclisi, ale cǎror autori, meseriaşi şi soldaţi din trupele cantonate aici dupǎ cucerirea Daciei, au fost mai aproape de evenimente, şi implicit mai calificaţi în redarea armamentului barbar. Sǎbiile rǎzboinicilor barbari, daci sau aliaţi ai acestora, sunt de douǎ tipuri: unul lung asimilabil rhomphaea-lor tracice dar cu evidente caracteristici locale şi unul cu dimensiuni apropiate de cele de pe trofeele Columnei sau din contextele arheologice.

       Exemplificarea cu artefacte suferǎ o serie de neajunsuri, datorate în parte raritǎţii acestor obiecte în contextele arheologice, iar pe de altǎ parte, din cauza relativei standardizǎri. Deşi arma este prezentǎpe numeroase monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau piese votive, ambiguitǎţile artistice nu lasǎ sǎ rǎzbatǎ caracteristicile reale ale acestor sǎbii, autorii mulţumindu-se aproape întotdeauna sǎ redea ideea de falx şi nu imaginea obiectivǎ a acesteia.

       Din punct de vedere arheologic, deşi deloc numeroase, descoperirile se subsumeazǎ, cu mici excepţii (rep. 1, fig. 1/2),unui singur tip de sabie, numit de noi „Sarmizegetusa” după locul de provenienţă a mai multor săbii curbe despre care avem certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile.

       Descrierea acestui tip de sabie curbǎ oferǎ o oarecare standardizare, în sensul cǎ diferenţele sunt minore, toate piesele fiind circumscrise aceleiaşi tehnologii de fabricare şi aceleiaşi idei funcţionale. Deosebirile ţin de mǎiestria fǎurarului sau de specificaţii ale comenzii de lucru primite de acesta. Astfel acest tip de sabie are o lamǎ lungǎ, suficient de latǎ ca sǎ ofere o bunǎ rezistenţǎ la impact. Ceea ce le individualizeazǎ este sistemul de prindere a mânerului, care poate fi cu tub de înmǎnuşare (rep. 2, fig. 2/1), cu ajutorul unui/unor inele de prindere a cozii (rep. 3,fig. 3/2 a-b), cu tijǎ (rep. 4, fig. 4/1; 5/1), prin limbǎ de mâner dedusǎ din lamǎ (rep. 5, Pl. I/1;Pl. V/1) sau cu orificiu pentru nit (rep. 6, fig. 2/2). Dacǎ pentru acestea din urmǎ lungimea totalǎ a mânerului, şi implicit a armei, poate fi dedusǎ cu o probabilitate mare, pentru celelalte tipuri ar fi putut exista posibilitatea ataşǎrii unui mâner lung ceea ce ar transforma sabia într-o coasǎ de luptǎ. Aceastǎ ipotezǎ pare deloc improbabilǎ dacǎ ţinem seama de faptul cǎ piese cu aceastǎ alurǎ sunt reprezentate pe numeroase monede, sau pe una din metopele monumentului de la Adamclisi. Aceast tip de curburǎ, deşi are o geometrie variabilǎ la toate exemplarele repertoriate, nu se prezintǎ suficient de variat încât sǎ se constituie în subtipuri.O caracteristicǎ, insuficient de argumentatǎ însǎ, o reprezintǎ prezenţa şǎnţuirilor de pe lamǎ, indentificate pânǎ acum doar pe un vârf descoperit la Tilişca (rep. 7, fig. 5/4)dar şi pe unele emisiuni monetare (fig. 5/5,5/6).

       Un ultim aspect de menţionat este cel referitor la pansoanarea unui simbol pe lama unei sǎbii descoperite la Sarmizegetusa Regia (rep. 8, fig. 4/2 a-b)de forma unui punct înscris într-un cerc sau litera grecească Θ, reprezentând, mai mult ca sigur, un simbol cu rol proteguitor al armei şi al mânuitorului ei. Aceastǎ ipotezǎ prinde consistenţǎ dacǎ ţinem seama şi de ornamentica pumnalelor curbe sica, pe lamele cǎrora apare destul de des incizat acest simbol solar.

       Provenienţa acestui tip de sabie curbǎ, din zona Munţilor Orăştiei, oferǎ încǎ un detaliu care sprijină opinia noastră cum că producerea şi utilizarea acestui tip de sabie a fost circumscrisǎ ariei din jurul capitalei, fiind probabil un apanaj al elitei războinice din preajma reşedinţei regale. Exemplarele ajunse în zone depǎrtate de acest centru par sǎ fi fost imitaţii mai mult sau mai puţin reuşite, cum este cazul unor fragmente descoperite la Sighişoara (fig. 5/2-3), al exemplarului de la Târgu Mureş sau a unor piese provenind din sudul Dunǎrii (fig. 6/1-2), care au putut ajunge aici prin schimburi sau ca trofee.

sursa

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=734&Itemid=402