Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

miercuri, 4 septembrie 2013

Hiram – Maestrul fondator

De-a lungul ultimelor trei secole, de cînd masoneria speculativă a devenit o prezenţă în lumea guvernată de simboluri, mulţi istorici şi specialişti în ritualurile masonice se vor fi întrebat pentru ce masoneria l-a ales pe Hiram ca principal erou al mitului său fondator. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calităţi iniţiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decoraţiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reţinut atenţia părinţilor fondatori ai masoneriei? Poate fi ceva ascuns în spatele textelor sacre care îi amintesc numele?
Un părinte al Bisericii, Origen, spunea că un text sacru putea avea 77 de grade de lectură diferite, lăsînd loc să credem că puteau fi mai multe. Cabaliştii s-au mulţumit cu patru niveluri ale lecturii: literal, moral, alegoric şi secret, cel spre care putem tinde, dar pe care nu-l vom atinge niciodată. Şi Dante vorbea despre patru sensuri în înţelegerea unei opere: literal, alegoric, moral şi anagogic sau suprasensul, semnificaţia spirituală a scrierii; şi astăzi iluştri cărturari caută să dea noi sensuri celebrei sale scrieri Divina Comedie.
În Biblie sînt menţionate două personaje purtînd acelaşi nume – Hiram. În Cartea regilor III este amintit Hiram, rege al Tyrului care fusese prieten cu David, tatăl lui Solomon, cel care i-a promis tînărului rege că îi va îndeplini dorinţa şi îi va trimite lemn de cedru şi chiparos pentru ridicarea Templului. În Cartea regilor este amintit şi meşterul Hiram din Tyr : “Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă. Şi a aşezat stîlpii în pridvorul templului, punînd un stîlp în partea dreaptă şi dîndu-i numele de Iachin; şi pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele de Boaz”. În Cartea a doua a Cronicilor este menţionat din nou Hiram făurarul în răspunsul regelui Hiram către Solomon: “Aşadar îţi trimit un om înţelept şi înzestrat cu ştiinţă, şi anume pe meşterul Hiram-Abif. Acela ştie să facă lucruri de aur şi de argint, de aramă şi de fier, de tort purpuriu, stacojiu şi albastru, de in şi de purpură; ştie să facă tot felul de sculpturi şi să îndeplinească tot ce i se va porunci”. Toţi comentatorii ritualurilor masonice sînt de acord că privitor la priceperea lui Hiram Abif (textul biblic îl  numeşte Abi) Cartea a doua a Cronicilor pune în evidenţă mai bine calităţile extraordinare ale meşterului Hiram, în vreme ce descrierea din Cartea Regilor este mai lacunară. Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al masoneriei speculative.

În multe traduceri ale Bibliei în limbi moderne apare vocabula Hiram Abi, adică Hiram, tatăl meu. Cînd Solomon vorbeşte despre David spune David abi, care s-a tradus prin David, tatăl meu; de ce abi este tradus în cazul lui Hiram cu alt cuvînt? Este evident că Hiram artizanul nu era tatăl biologic al regelui, dar era vorba mai curînd despre o formulă de respect, un gen de filiaţie spirituală. Hiram, regele Tyrului se prezintă ca fiu spiritual al lui Hiram omul artei, al ştiinţei, al cunoaşterii. Cum bine se ştie, alfabetul ebraic are particularităţile sale, un cuvînt avînd rădăcini care la rîndul lor sînt cuvinte. Rădăcinile cuvîntului înseamnă a fi strălucitor, a fi nobil, a fi îmbrăcat în lumină. Aceste rădăcini terminologice şi interpretări etimologice pot oferi un răspuns întrebării de ce părinţii fondatori ai masoneriei l-au ales pe Hiram ca erou al mitului fondator.

Legenda masonică, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginaţiei şi al erudiţiei unor autori rămaşi necunoscuţi, cum necunoscută a rămas şi sursa acestei legende. Că a fost o legendă fascinantă în măsură să devină sursă de inspiraţie pentru scriitorii romantici nu este nici o îndoială, iar cel mai bun exemplu îl constituie povestirea Makbenah din volumul Călătorie în Orient al lui Gerard de Nerval, din care redăm un scurt fragment: “Ora era înainată, şi soarele pălind, văzuse noaptea pe pămînt. În sunetul ciocanelor ce sunau de adunare pe toaca de aramă, Adoniram, smulgîndu-se gîndurilor lui, străbătu mulţimea muncitorilor adunaţi şi, pentru a supraveghea plata, pătrunse în templu şi întredeschise poarta dinspre răsărit unde se aşeză lîngă coloana Jakin. Cele trei grade ierarhice se deosebeau printr-un cuvînt de recunoaştere care înlocuia, în această împrejurare, ritualul gestic, a cărui îndeplinire ar fi durat prea mult. Plata era făcută după rostirea parolei. Treptat mulţimea se rări, incinta rămase pustie; după ce s-au retras ultimii muncitori, s-a văzut că nu se prezentaseră toată lumea, căci mai rămăseseră bani”. De aici urmează abominabila crimă, îngroparea maestrului, aşezarea ramurei de accacia, descoperirea mormîntului şi rostirea cuvîntului care avea să devină noua parolă. Gradul de maestru este unul în care se împletesc în chip fericit punerea în scenă a unei drame şi un parcurs iniţiatic şi spiritual ale căror rezonanţe vor dăinui în mintea noilor maeştri.
Legenda lui Hiram este posibil să fi apărut în secolul al XVII-lea, dar gradul de maestru şi legenda masonică apar după 1720, pînă atunci nici un document nefăcînd vreo menţiune. De altfel nici Anderson, în prima versiune a Constituţiilor nu vorbeşte despre un mit fondator al lui Hiram, el revine însă în ediţia din 1738 cînd subliniază doliul profund care a urmat morţii maestrului Hiram. În această legendă este vorba de un întreg rit autentic tradiţional, coborînd poate pînă la vechile mistere ale antichităţii, de o învăţătură cu o certă valoare iniţiatică. În timpul ceremoniei de iniţiere, candidatul este chiar Hiram şi trăieşte legenda acestuia ca dramă simbolică. Simbolul nu este un capăt de drum în căutările omului, ci este doar un început care ne deschide către lumea sacrului.
 Într-o recentă apariţie editorială (Les Sources chrétiennes de la légende d’Hiram, Paris, Editions Dervy, coll. „Bibliothèque de la Franc-Maçonnerie”, 2009, 394 p.), cunoscutul autor de literatură masonică, Philippe Langlet, întreprinde un temeinic studiu, bazat pe o amplă bibliografie, despre legenda maestrului Hiram. Dacă pentru mulţi, fie ei masoni sau nu, sursele creştine, biblice ale legendei lui Hiram sînt evidente, nu puţini sînt masonii care vorbesc despre un fond precreştin, după cum nu puţini sînt creştinii care neagă orice prezenţă creştină în legenda masonică. Înaintea studiului lui Ph. Langlet, teologul dominican Jérome Rousse-Lacordaire (Jésus dans la tradition maçonnique. Rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maçonnerie française) făcea cîteva apropieri între Patimile lui Isus şi legenda lui Hiram, dar şi în legătură cu ritualul iniţial al gradului de Cavaler al Crucii şi al Trandafirului. Ph. Langlet consideră că legenda lui Hiram nu îşi are sursele în spaţii şi tradiţii exotice, ci în tradiţia creştină, şi atenţionează asupra manierei de a recepta legenda lui Hiram. Într-o lume tot mai îndepărtată de cultura religioasă, lectura literală a legendei îi îndrumă pe mulţi masoni în a considera personajele ca persoane, elementele povestirii ca fapte concrete, peripeţiile ca realităţi, cînd textele biblice conţin povestiri care abundă în parabole a căror lectură şi înţelegere ne amintesc doctrina celor patru sensuri.
Legenda lui Hiram propune drept cadru al povestirii un loc – Templul lui Solomon, despre care Părinţii Bisericii spuneau că nu-şi are măreţia în piatră, ci în arhitectura interioară, în construcţia interioară; realitatea sa materială este de ordin secundar, chiar dacă în Biblie găsim dimensiunile sale, ca şi bogăţia ornamentală. Realitatea sa ca edificiu, construcţia sau reconstrucţia materială, chestiunile istorice sînt inutile într-un demers iniţiatic, pentru că iniţierea cere construirea Templului prin gîndire, „este un alt ordin al realităţii, care nu este mai puţin real. Este vorba totdeauna de o arhitectură spirituală, şi acest tip de construcţie aparţine unei practici fondate pe utilizarea mentală a unei construcţii familiare în scopul dezvoltării unei gîndiri orientate. Această uzanţă aTemplului aparţine unei lungi tradiţii care îl consideră ca una din axele fundamentale ale meditaţiei spirituale creştine”, susţine Ph. Langlet.
Lui Roger Dachez i se pare mai utilă cercetarea surselor legendei, identificînd surse mitologice, adică arhetipuri, figuri universale ale eroului care moare, dar şi o posibilă alegorie creştină sau cristică: „A-l considera pe Hiram ca o alegorie a lui Cristos este perfect coerent. (…) Nu se poate citi legenda doar cu ajutorul acestei grile. Drama din cel de-al treilea grad nu este o simplă replică a Patimilor. Hiram nu este un Dumnezeu, şi în legenda însăşi, el nu renaşte. De altfel, nici în dramaturgia gradului: un nou Maestru îi este substituit, ceea ce este mult diferit”. Legenda lui Hiram este mai bine înţeleasă prin recursul la fondul creştin pe care unii continuă să-l refuze pe considerente străine evidenţei istorice. Pentru cercetătorul care urmăreşte constituirea ritualului gradului de maestru şi legenda lui Hiram, informaţii preţioase le oferă Ms Graham (1726) prezentat pentru prima oară de cercetătorul enlgez H. Poole, în 1937. În cele trei povestiri este descris un rit de ridicare a unui cadavru prin cele cinci puncte ale companionajului, tema păstrării secretului, mitul lui Hiram, „supraveghetorul cel mai înţelept de pe pămînt”. Ms Graham arată caracterul compozit al personajului Hiram Abif, eroul legendei celui de-al treilea grad.

La capătul călătoriei sale printre mărturiile sigure asupra gradului de maestru, Roger Dachez avansează cîteva concluzii: care au fost motivaţiile inovaţiei care a dus la apariţia unui nou grad, profund diferit de primele două, care răspundeau definiţiei date de Robert Kirk, în 1691: „un gen de tradiţie rabinică în formă de comentariu la Jakin şi Boaz”?; nu s-a ajuns la un răspuns definitiv în privinţa coexistenţei, în epoca constituirii gradului, a cel puţin două ritualuri, unul corespunzător cuvîntului M., celălalt literei G. Un caz tulburător asupra căruia se opreşte Roger Dachez este cel al gradului de Maestru Perfect, cunoscut în masoneria franceză, practicat mult timp, devenit, după promovarea definitivă a gradului hiramic, unul din gradele înalte, ultimul din seria celor ale Perfecţiei. Ipoteza lansată de istoricul francez este că prin structura sa, gradul de Maestru Perfect nu se înscrie în continuarea logică a gradului de maestru. Cele două recente cărţi despre mitul lui Hiram şi transpunerea sa masonică deschid noi orizonturi de căutare într-un univers în care istoria şi legenda încă se împletesc.

sursa
http://www.esoterica.ro/2011/05/hiram-maestrul-fondator/

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com