Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 15 decembrie 2013

Credinţa este pentru mine o obligaţie interioară, credinţa este în acelaşi timp o necesitate şi un act moral liber.

Un spirit care prin întreaga sa evoluţie sufletească poate fi considerat un adversar puternic al acelui curent pe care noi l-am definit drept iezuitism: Blaise Pascal [Nota 35].
El ocupă un rang foarte înalt în istoria vieţii spirituale, fiind unul care a denunţat racilele vechii Biserici, care au luat amploare, fără a cădea însă în raționalismul modern. Ca atâtea alte spirite mari, şi el a rămas în fond singur, cu gândurile lui.
Dar care este fondul gândurilor sale de la începutul epocii moderne?
 În străfundul inimii sale, Pascal s-ar fi întrebat: Ce ar fi devenit omul dacă Christos n-ar fi interevenit în evoluţia omenirii?
Şi el răspunde: Noi putem simţi că omul, în sufletul său, este expus la două pericole.
Primul constă în faptul că omul îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind identic cu propria sa entitate: cunoaşterea lui Dumnezeu în cunoaşterea. omenirii. La ce duce ea?
Dacă nu-L recunoaşte decât pe Dumnezeu, ea îl poate duce, pe om la orgoliu, trufie şi înfumurare; prin asta omul distruge forţele sale cele mai bune, pentru că le împietreşte în orgoliu şi trufie. Este o cunoaştere a lui Dumnezeu care ar fi fost totdeauna posibilă, chiar dacă niciun Christos nu ar fi venit pe Pământ, chiar dacă impulsul christic nu ar fi acţionat ca un impuls în toate inimile omeneşti.
Oamenii L-ar fi putut recunoaşte oricând pe Dumnezeu, dar prin conştienţa din propriul lor piept ei ar fi devenit trufaşi. Ar mai fi putut exista însă şi oameni care se închid cunoaşterii lui Dumnezeu, care nu vor să-L recunoască pe Dumnezeu. Aceştia, dimpotrivă, nu văd decât slăbiciunea, mizeria omenească, ceea ce, în mod necesar, este urmat de disperarea omenească.
Acesta ar fi al doilea pericol, cel care ameninţă sufletele celor care ar refuza cunoaşterea lui Dumnezeu.
După Pascal, nu există decât aceste două posibilităţi: orgoliul sau trufia şi disperarea.
Atunci, în evoluţia omenirii a intervenit Evenimentul christic, prin care fiecare om a căpătat o forţă ce îi permite nu numai să presimtă existenţa lui Dumnezeu, ci şi să înțeleagă că acest Dumnezeu s-a făcut asemenea oamenilor, că a trăit printre ei.
Singurul mijloc de vindecare a orgoliului este de a-ţi îndrepta sufletul către Christos, care s-a supus morţii pe cruce. El este însă şi singurul tămăduitor al oricărei disperări.
Căci această umilință nu este una care te face slab, ci una care dă forţa de a invinge disperarea.
În sufletul omenesc, conform lui Pascal, mijeşte ca mediator între trufie şi disperare, Vindecătorul, Mântuitorul.
Acest lucru îl poate simţi orice om şi fără să fie clarvăzător. Şi asta este pregătirea pentru Christos, care începând din secolul al XX-lea va fi vizibil pentru toţi oamenii, care va învia ca vindecător al trufiei şi disperării în pieptul oricărui om, care a fost simțit şi înainte, numai că în alt fel.

Vladimir Soloviov [Nota 36] atrage şi el atenţia asupra a două forţe din natura omenească, între care trebuie să se situeze ca mediator Christosul personal.
El spune: Sufletul omenesc aspiră la două lucruri: la nemurire şi la înțelepciune sau perfecţiune morală.
Dar acestea două nu sunt în mod a priori consubstanţiale naturii omeneşti. Căci natura omenească împărtăşeşte aceeaşi soartă cu toate naturile, iar natura nu conduce la nemurire ci la moarte. Şi, în cugetări foarte frumoase, acest mare gânditor al prezentului expune, în deplin acord cu ştiinţa exterioară, cum moartea se întinde peste tot. Dacă privim natura exterioară, cunoaşterea noastră primeşte acest răspuns: Există moarte!
În noi trăieşte însă aspiraţia către nemurire. De ce?
Pentru că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire. Şi pentru a vedea că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire, este suficient să aruncăm o privire în sufletul omenesc: Pe cât de adevărat este – spune Soloviov – că trandafirul roşu este impregnat cu culoarea roşie, tot atât de adevărat este şi că sufletul omenesc este înzestrat cu aspiraţia către desăvârşire. Dar, adaugă Soloviov, o strădanie către desăvârşire fără aspiraţia spre nemurire este minciuna existenţei. Căci, conform filosofului, ar fi absurd ca sufletul să sfârşească precum întreaga existenţă naturală, prin moarte.
 Şi pentru că întreaga existenţă naturală ne spune că există moarte, sufletul omenesc este nevoit să se ridice deasupra existenţei naturale, pentru a căuta în altă parte răspunsul.
Şi el spune atunci: Uitaţi-vă ce vă răspund oamenii de ştiinţă atunci când îi întrebați despre legătura sufletului omenesc cu natura. Ei afirmă că în natură domneşte o ordine mecanică, iar omul este integrat în ea.
Şi ce vă răspund filosofii? Ei spun că o lume de gânduri goală şi abstractă ar străbate ca element spiritual toate realităţile din natură, fapt ce poate fi cunoscut pe cale filosofică. Niciuna dintre acestea nu constituie un răspuns dacă omul devine conştient şi, din lăcaşul acestei conştienţe, se întreabă:
Ce este desăvârşirea? – Dacă el ajunge să îşi dea seama că trebuie să aspire la desăvârşire şi la adevăr şi dacă se întreabă ce forţă îi poate satisface acest dor, în faţa lui se deschide perspectiva unei sfere aflate deasupra naturii, care la început apare pentru sufletul său ca o enigmă, fără a cărei rezolvare sufletul omenesc se poate considera o minciună.
Această sferă enigmatică este sfera harului. Nici filosofia, nici ştiinţele naturii nu pot concilia sfera harului cu existenţa; căci forţele naturii acţionează mecanic, iar forţele gândurilor au doar o realitate de gânduri.
Ce are însă o realitate deplină pentru a lega sufletul cu nemurirea? [Nota 37]
 Este Christos personal care acţionează în lume. Şi numai Christosul cel viu, nu cel doar imaginat, poate da un răspuns. Cel care acţionează doar în suflet lasă totuşi sufletul singur; căci sufletul nu-şi poate naşte singur sfera harului. Ceea ce se află mai sus decât natura, ceea ce stă acolo ca un fapt real precum natura însăşi, Christosul personal, Christosul istoric, El este cel care ne dă răspunsul, iar acest răspuns nu este unul imaginat ci unul real. 
Şi acest filosof ajunge acum la răspunsul cel mai extraordinar, cel mai spiritual care poate fi găsit la sfârşitul epocii ce tocmai s-a încheiat, puţin înainte să se producă acel eveniment care v-a fost indicat de atâtea ori – deschiderea forţelor spre contemplarea lui Christos începând cu secolul al XX-lea.
Şi simţind această realitate, acea conştienţă, pe care Pascal şi Soloviov au descris-o în mod clasic, a fost numită credinţă. Aşa au numit-o şi alţii. Cu noţiunea de credinţă putem ajunge în ce priveşte sufletul omenesc la un conflict ciudat, în două direcţii. Parcurgeţi evoluţia noţiunii de credinţă şi punctul de vedere al criticii cu privire la acest subiect. Astăzi s-a ajuns să se spună că credinţa ar trebui dirijată prin ştiinţă şi că orice credinţă care nu se sprijină pe ştiinţă trebuie respinsă. Credinţa ar trebui, să zicem aşa, abolită şi înlocuită cu o ştiinţă. În Evul Mediu înseşi obiectele lumilor superioare erau supuse credinţei, iar credinţa era considerată ceva îndreptățit. Însuşi nervul fundamental al protestantismului se bazează pe faptul că credinţa este privită ca ceva îndreptățit, alături de ştiinţă. Credinţa este deci ceva ce izvorăşte din sufletul omenesc, alături de care se pune ştiinţa, care trebuie să fie comună tuturor.
Noţiunea de credinţă merge în sensul că cunoştinţele pe care omul le poate dobândi cu privire la Dumnezeu, nemurire etc. trebuie să-i fie străluminate din cu totul alte zone; însă numai printr-o credinţă morală, nu printr-o ştiinţă.
Ideea de credinţă atinge cea mai înaltă expresie tocmai la acel filosof pe care l-am numit adineaori, la Soloviov, el fiind şi cel mai important susţinător al acesteia înainte de închiderea porţii şi indicând totodată, să zicem aşa, zorii unei lumi noi.
Pentru Soloviov opoziţia nu este acum între „a crede şi a nu crede”; pentru el credinţa devine o necesitate prin ea însăşi. El vrea să spună că noi suntem obligaţi să credem în Christos, altfel fiind în postura de a ne autodesfiinţa şi de a face din existenţa noastră o minciună. Aşa cum apare forma de cristal într-o substanţă minerală, tot astfel apare credinţa în sufletul omenesc ca adevărata sa natură.
De aceea sufletul trebuie să spună: Dacă eu recunosc adevărul din mine însumi şi nu minciuna, trebuie să realizez în propriul meu suflet credinţa.
Credinţa este pentru mine o obligaţie interioară; dar la ea nu pot ajunge decât prin fapta mea liberă. – Şi Soloviov vede ca definitoriu în acţiunea lui Christos faptul că credinţa este în acelaşi timp o necesitate şi un act moral liber. 
Sufletului i se va spune ceva cam în felul următor: Tu nu poţi face altceva, dacă vrei să nu te desfinţezi pe tine, decât să-ţi dobândeşti credința; dar ea trebuie să fie propria ta faptă liberă!
Şi acest filosof, ca şi Pascal, pune ceea ce vieţuieşte sufletul, pentru a nu se simţi pe sine o minciună, în legătură cu Christos Iisus istoric, aşa cum a intervenit el prin Evenimentele din Palestina în evoluţia omenirii.
De aceea Soloviov spune: Dacă Christos nu ar fi intervenit în evoluţia omenească ca Christos istoric, aşa cum trebuie el gândit, dacă el n-ar fi făcut ca sufletul să simtă atât fapta interior-liberă cât şi necesitatea legică a credinţei, sufletul omenesc ar fi fost obligat în epoca postcreştină să se nege pe sine însuşi, să nu spună „Eu sunt” ci „Eu nu sunt!”. – În sensul acestui filosof, evoluţia în perioada postcreştină ar fi însemnat o continuă împletire a sufletului omenesc cu conştienţa interioară a lui „Eu nu sunt!”.
Însă din momentul în care se încumetă să-şi atribuie lui însuşi existenţa, verbul a fi (n. t. ), el nu are altă soluţie decât să se refere la Christos Iisus istoric.
Prin această cale avem, aşadar, şi pentru domeniul exterior, exoteric, un progres, cel pe calea credinţei.
Acela care nu poate privi singur în lumea spirituală Îl poate recunoaşte pe Christos prin vestirile Evangheliilor. El Îl poate, de asemenea, recunoaşte pe Christos ascultând ceea ce i-a spus întotdeauna conştienţa clarvăzătoare: Dar, de fapt, au existat trei căi; pe deasupra, cea a cunoaşterii de sine, iar ea conduce – aşa cum ne spun cei doi martori menţionaţi şi, odată cu ei, miile de oameni care au făcut aceeaşi experienţă – la certitudinea că procesul cunoaşterii de sine. din perioada postcreştină este o imposibilitate fără alăturarea lui Christos Iisus persoanei omului; că sufletul trebuie fie să se nege pe sine, fie, dacă vrea să îşi afirme Sinea, să-L afirme odată cu ea pe Christos Iisus.

surse
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA131/GA131_CF03.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Soloviov
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com