Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 7 februarie 2014

Protodaca – Limba divină a pământului

„Păziţi-vă limba mai mult decât lumina ochilor” 
 (Sf. Ioan Gură de Aur)
„Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara”. 
(Alexei Mateevici)

 Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici, creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrâne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).


Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului pelasgo-traco-geto-dac sau proto-daco-român şi limba sa protoevanghelică s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S-a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din Marea Familie pelasgo-tracă şi slujeau Adevărului divin dar şi istoriei Neamului şi lumii totodată.
Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrâne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).
Mai târziu, odată apăruţi, unii Cavalerii aşezaţi la „Masa rotundă” şi-au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape ADEVARUL existenţei celui mai de preţ tezaur al Naţiei noastre divin alese, inventând axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tânăr, „romanizarea”.
Dar, cum Adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, Înviază şi se Înalţă, aşa s-a întâmplat şi cu istoria Neamului şi a Limbii noastre, care a odrăslit marii Fii ai Daciei Mari, Fiii şi Părinţi deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din Sânul naţiei, fie din afara ei.
„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean. 
Graiul ţăranului român este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedii cert că nici o altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor spre aleasă nemurire sau pe scoarţe,de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapestamei Sfântului Altar, etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de traco-daco-geţi.
Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, până în secolul 19 pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el ?!
Poporul dacoromân descendent din ilustrul Neam Pelasgo-trac, scito-geto-dac s-a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a Neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să „împrumute” de la cineva cuvinte,singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându-se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştrii există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedii că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime.
Limba vorbită de români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa „împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură. Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie , o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.
În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate(frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prînz), dzambaiami (a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm că au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l-a invocat prima dată având etimon necunoscut. Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă,existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu româna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la traco- daci în cadrul marii familii pelasgo-trace.

Zamolxis, care a trăit cu 1.300 de ani î.d.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii trace şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.

Horaţiu spune într-una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă tracă sunt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, dacii, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.
Herodot - Părintele Istoriei (a scris 9 istorii ): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele...Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.
Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de traci şi toţi grăiau aceeaşi limbă. 
Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului balcanic trac şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de „similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia grecului Herodot, îi las spaţiul necesar în care să-şi scrie opera pe care o cităm.) (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34). Tot marele Herodot ne desluşeşte într-un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică. („Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX). Eneţii nu erau alţii decât veneţii /veneţienii, adică tot traci. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sunt sciţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)
Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătând că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. („Geografia”, cap. 250). Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede: dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sunt un neam de aceeaşi limbă cu tracii... Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatârşilor, vechi de 6000 de ani î. d. Hr. („Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)
Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene-Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată. Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.
Cato cel Bătrân-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cântau în Ode scrise vitejia eroilor lor.
Lucius Caelius Lactanţiu - apologetul creştin remarca precum că Dacii care au ajuns stăpânii lumii aveau capitala la Tesalonic, marea Cetate a tracilor-daci.
Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec.I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia [...] Ţara imensă a dacilor. (Fontes, I, p. 529)
Carpacrat din Alexandria - înţeleptul aristocrat traco-dac din sec. II. d. Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii daci, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor daci-casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul dacic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gânditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, „Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, „Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; „Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)
Coroborând descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria - Turdaş - Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost Strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.
Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib trac: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lângă Herulii (popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)
Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspândit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.
Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor inarime, similarul grecescului ein Arimois.
Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: Seminţiile scite, atât cele din Asia cât şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii Aramei, Arimini, Arieni .
Arimii, vechii locuitori ai Daciei se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)
Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţâşnesc din Spaţiul carpatic. Citindu-l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile geto-dacă, sarmată şi latină, afirmând că: 
Limba dacică-latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne.
 (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

 http://art-emis.ro/analize/1824-protodaca-limba-divin-a-pamantului-1.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com