lucruri minunate, pe cele mai multe, le-am înțeles, le-am acceptat și au devenit parte din mine. Chiar dacă am uitat cuvintele ce mi-au atins sufletul de copil, ele m-au schimbat. După o viață, de om, după atâta amar de ani nu-mi mai amintesc de unchiul meu decât că a fost un om bun, un om deosebit. El a învățat atâta lume să trecă peste necazuri și greutăți, încât uneori cred că a fost sfânt sau înger. Oare cum le știe el pe toate? Asta nu-mi dau seama. Probabil s-a rugat mult și Dumnezeu i-a dat răspunsurile. Totuși, oricât de mult timp ar mai trece, până o să închid ochii o să-mi aduc aminte discuția pe care am avut-o cu el atunci cănd eram disperat. În acel moment viața mea s-a schimbat.
Retrăiesc cu deplină intensitate amintirea acelei zile de neuitat. Fugeam de lume, mă consideram un
paria, un străin, chiar și pentru familia mea. Îi văd cu ochii minții barba albă și stufoasă și mustața ce nu lasă decât un spațiu minuscul pentru zâmbetul lui etern. Toată acea dimineață o am înregistrată în minte și în suflet secundă cu secundă… - Bună, ziua unchiule!
- Bună, nepoate! Cum de-ai ajuns la mine?
- Cu necazuri… nu mă pot împrieteni cu nimeni, toți râd de mine și mă vorbesc pe la spate…
- Așa și? Ai venit la mine să-i fac pe oameni să tacă.
- Daaaa!
- He, he, gura lumii nu poate fi oprită!
- Atunci cum să fac? Orice spun, orice acțiune încep sau termin, tot nu este bine. Mereu, hohotele de râs mă însoțesc. Doar când sunt singur, am un pic de liniște.
- Dragul meu nepot… eu te întreb acum: ce este în mintea ta când vorbești sau când purcezi a face o acțiune? Ce gândești atunci? Vrei să le faci celorlalți pe plac, au ba?
- Normal, doar la asta mă gândesc, spun eu, cu capul în pământ și rușinat peste măsură.
Unchiul mă privește, îmi citește rușinea din privire. Se pare că-l amuză.
- Cine ești tu?
- Eu sunt nepotul tău…
- Asta este doar relația care ne leagă pe noi doi. Cine ești tu?
- Eu sunt… un tânăr, un bărbat, un om… ca oricare altul…
- Cine ești tu?
- Ți-am răspuns, nu știu ce vrei să-ți zic.
- Tu ești ceilalți?
- Nu.
- Vezi? Atunci de ce trebuie să faci totul, ca să-i mulțumești pe ceilalți? Fă totul ca să te mulțumești pe tine.
- Dar, ei râd de mine.
- Ha, ha, ha! Și eu râd acum de tine! E bine?
- Nu e bine.
- Te face să te simți prost?
- Da.
- De ce?
- Nu știu… dar nu-mi place ca cineva să râdă de mine.
- Știu asta, dar tu trebuie să-ți trăiești viața ta, nu pe a lor. Trebuie să faci ce vrei, ce-ți face ție
plăcere, fără să ții cont de gura lumii. - Adică pot să fac ce vreau?
- Da, cu condiția să fii ca o lumânare. Când te comporți și vorbești, când gândești și acționezi precum o lumânare atunci nu va mai râde nimeni de tine și vei avea libertatea să faci orice.
- Nu înțeleg, cum să trăiesc ca o lumânare?
- Ai văzut o lumânare? Ea dă lumină celor din jur. Fie noaptea cât de neagră și întunericul de nepătruns, când apare lumânarea se face lumină. Ea dăruiește. Ea arde pentru tine, pentru noi, pentru ceilalți.
Scopul lumânării este să aducă lumină. Așa trebuie să faci și tu. Oferă, dăruiește cuvinte bune, gânduri frumoase, fapte plăcute și multă, multă dragoste!
Ce faci cu o lumânare stinsă?
- O păstrez!
- Da, poți să faci asta, dar nu mai ai lumină, nu obții decât promisiunea unei lumini ce ar putea arde în viitor. Nimeni nu trăiește în viitor, dragul meu. Viitorul este gol!
- Cum așa?
- Viitorul este o promisiune a zilei de azi. Toată lumea trăiește azi, acum. Când viitorul se va transforma în prezent, abia atunci îl vom scrie cu faptele și gândurile noastre. Până atunci este o promisiune.
Dacă eu îți promit că într-o zi va ploua la ce îți folosește?
- Dacă îmi spui în ce zi, atunci voi putea strânge recoltele.
- Eu nu știu… pentru că viitorul nu s-a scris încă, nu pot să-ți spun așa ceva.
- … deci să fiu ca o lumânare.- Da, împrăștie iubirea precum lumânarea lumina. Fii tu cel care oferă gânduri bune, sfaturi înțelepte, fapte bune. Ajută pe toată lumea, atât cât poți.
- Dar, lumânarea se topește!
- Aici este deosebirea dintre om și lumânare. Ea face sacrificiul suprem, pentru a oferi altora lumina. Ea se termină și dispare. Pe de altă parte, omul crește. Omul când oferă din inimă, primește de la Dumnezeu putere, dragoste și bucurie! Omul evoluează, se transformă în ceea ce este menit să fie, așa cum lumânarea se transformă în lumină.
Vezi nepoate, în ochii lui Dumnezeu acești oameni sunt binecuvântați. Ei sunt cei care primesc multe daruri, spirituale și materiale. Dacă tu ții pentru tine tot ce ai și nu dai la nimeni nimic, vei primi doar ce ai nevoie. Dacă te hotărăști să dai la toată lumea, mereu vei primi, tocmai, pentru ca să ai de unde da.
Nu trebuie să-ți faci griji, Dumnezeu va dărui prin tine. El este cel care dăruiește, iar tu ești unealta lui. Pe măsură ce devii mai darnic, vei primi tot mai mult. - Am văzut bogați care nu dădeau nimic, la nimeni.
- Da, așa este. Dar cănd vorbesc de daruri mă refer și la cele spirituale. Tu îi iubești pe acești bogați, care sunt zgârciți?
- Nu!
- Nimeni nu-i iubește! Poți fii fericit când nu te iubește nimeni?
- Nu cred.
- Nepoate, trebuie să știi că fiecare om trăiește pentru ca să ofere lumii și celorlalți lumina sa. Dacă nu oferă nimic, el este ca o lumânare stinsă. Rămâne o promisiune a unui lucru ce s-ar fi putut întâmpla, ca o floare ce rămâne mereu boboc, ca o pasăre ce se uită la cer, dar nu îndrăznește să zboare, de pe creanga ei.
- Du-te acum acasă dragul meu și fii o lumânare, ia-ți zborul, luminează viețile celor din jurul tău. În felul acesta nimeni nu va mai râde de tine, toată lumea te va respecta și vei fi înconjurat de iubire. Oferă dragoste din toată inima, necondiționat și fără așteptări. Vei primi totul!
… și așa a fost!
sursa
Autor text: Răzvan
http://despremiracole.blogspot.ro/2013/06/cum-sa-fi-o-luminita.html
