Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

marți, 22 aprilie 2014

Virtutea Profetului Mihail Eminescu a fost arma de luptă a cuvântului, făurită din demnitatea Neamului nostru prin jertfă spre Calea Vieţii întru Hristos, Adevărul, Lumina şi Iubirea lumii

Iisus Hristos este şi trebuie să fie permanent voinţa noastră ortodoxă, naţionalist-creştină.
 Aceasta este şi trebuie să fie Modelul desăvârşit al Naţiunii dacoromâne, al unei Patrii ortodoxe, al unui Stat naţional creştin. 
Dacă Biserica Ortodoxă naţională, respectiv creştinii sunt conaturali şi consubstanţiali cu Hristos, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu Statul, ca urmaş legitim al Neamului său creştin. Pentru a se înfăptui natural acest sens măreţ este imperios necesar chemarea, alegerea şi constituirea Elitei Profetice, care să-şi  asume Misionarismul şi Jertfa Ortodoxiei Dacoromâne. Creştinismul teologiei hristice al dreptei credinţe este suma tuturor virtuţiilor ortodoxe, care se asumă şi se însumă îndumnezeirii omului. Aşadar, Profetul şi Pedagogul Neamului nostru Mihail Eminescu analizează şi fundamentează ca trăire modul viguros dacoromân de existenţă: ca act suprem şi supranatural al ortodoxiei mărturisite, ca sens divin al frumuseţii creştine permanent jertfite.
Faptul că suntem consângeni prin Protopărinţii adamici, dar mai ales revelaţia că suntem cofiinţiali cu Logosul lui Dumnezeu întrupat, prin harurile Sfântului Duh ale Tainelor Sale sfinte, Noi - dacoromânii trebuie să ne cugetăm în ceilalţi semeni prin noi înşine, urmându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, prin ortodoxia pravoslavnică şi prin ecumenismul naţionalist creştin, ca renaştere a naţiunilor, prin Jertfa şi biruinţa Crucii, care pot fi un apostolat suprem, un ideal şi o realizare istorică universală pentru oameni, dar mai ales o stare de fapt mesianică-vocaţională pentru Îngeri, pentru Sfinţi, pentru Dumnezeu, ca desăvârşire a Creaţiei Sale întru Înviere.
Aura adâncă al Ortodoxiei Moşilor şi Strămoşilor noştri dragi, îi străbate profund Profetului dacoromîn chipul său de lumină, logodindu-i înţelepciunea cu dreapta credinţă, buna cuviinţă cu răbdarea, boieria cu nobleţea ţăranului imperial din totdeauna, curajul cu truda creatoare, adevărul cu dreptatea, erudiţia cu frumuseţea exprimării limbii dumnezeieşti, sintetizându-i astfel gândirea moral-creştină pe care o însumă Filosofiei Crucii, adorând astfel, Jertfa supremă a Mântuitorului lumii - Iisus Hristos. Aceasta este de fapt biruinţa înţelepciunii sale profetice şi a Neamului nostru între celelalte naţiuni creştine ori necreştine.

Vlăstar al Marii boierii de Glie, dar mai cu seamă al unei Boierii Ortodoxe veşnic-spirituale, Domnul Eminescu cinsteşte cu reverenţă şi adâncă gratitudine, înaintaşii noştri Boieri şi Voievozi, ctitori de Neam şi Ţară, Domni ai măsurii şi cumpătării creştine, jertfitori pentru Neam. Iată cum surprinde demnitatea şi înţelepciunea boieriei valaho-ortodoxe, vis-a-vis de cea aristocrato-catolică ungurească, într-o inedită replică războinică, istorisită de Voievodul limbii dacoromâne - Mihai Eminescu: 
„La anul 1392, Sigismund al Ungariei încheiase alianţă cu Mircea cel Bătrân în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea şi ia Nicopoli, apoi auzind de tulburări în propria lui ţară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea singur cu ţara în faţa dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mişcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărţit cu lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună cu Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianţă îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e încunjurat de oastea uşoară a Ţării Româneşti şi scapă abia cu puţini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteşugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianţă cu acelaşi rege al Ungariei. În sfârşit această alianţă îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în faţa strălucitei oşti creştine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste uşoară şi abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franţuzească. Dar cavalerii franţuji, setoşi de glorie şi plini de ambiţie, nu vor să stea în urma moldovenilor şi muntenilor, ci vor în frunte să de-a năvală vitejească, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscând poate generozitatea cavalerimii s-a plecat acestui plan glorios şi s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binişor cu oaste cu tot peste Dunăre lăsând oastea crucii în ştirea lui Dumnezeu şi a unei sorţi, pe care el o prevedea foarte clar. Şi cum prezisese el în consiliul de război, aşa s-a întâmplat. Creştinii conduşi de entuziasm, de dorinţa de glorie, de cavalerism şi generozitate, au fost cumplit bătuţi în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea şi-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă preţioasă, cu care peste un an el a stins pe acelaşi Baiazid, care sfărâmase frumoasa oaste creştină, în care erau faţă cele mai nobile şi mai glorioase mume ale Europei. Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care ştia, că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.” 
 Buna chibzuinţă, dreapta măsură, dragostea de Glie, de Neam, recunoştiinţa pentru Dumnezeu ale Voievodului nostru sunt cu mult mai glorioase decât suprema onoare fie ea chiar a unui Monarh apusean, fie rege, fie papă. 
Să vedem cum definea onoarea în gândirea sa Lordul John Falstaff: 
„Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă; ea nu vindecă oasele sfărâmate de ghiulele, nu cârpeşte mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul crud, pe care l-au mâncat soldaţii noştri, ca pâne caldă, c-un cuvânt gloria ce-o câştigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu rişte nici măcar degetul mic, necum zeci de mii de oameni şi zeci de milioane de bani, storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive, a ţăranului.”  

În Sânul Ortodoxiei, al acestui Cer tainic dumnezeiesc, sălăşluiesc adevărurile fundamentale ale doctrinei şi practicii asceto – mistico -ortodoxe, care converg spre: 
„Imutabilitatea şi eficienţa supranaturală a dogmei creştine ce se sprijină pe istoricitatea venirii şi întrupării lui Dumnezeu în lume prin Fiul Său şi pe Biserică – Trup al lui Hristos aflat sub neîntrerupta supraveghere şi lucrarea a Sfântului Duh.”  
Asumându-se unităţii desăvârşite a Bisericii Ortodoxe, celei Una a Logosului - Iisus Hristos, a Înţelepciunii Naţiunii noastre binecuvântate, Mihail Eminescu îşi împlineşte chemarea întru alegerea sa divină, devenind pentru noi, nemuritorii daci: Luceafăr al Poeziei, Mire al dumnezeieştii Iubiri, Apologet al dragostei naţionaliste, Apostol al unicului Adevăr, Profet al Ortodoxiei, Prooroc al Filosofiei Duhului, Mistic al Evangheliei Iubirii şi Ascet al dulcelui grai dacoromân. În fenomenul lăuntric inimii lui de Român absolut, al Rugului aprins sufletului său dac, al actului său religios, Mihail Eminescu consacră şi confirmă, adorare lui Dumnezeu şi supravenerare Neamului veşnic dacoromân, care l-au consfinţit întru profetismul nemuririi divine. Tot crezul său religios mărturisit i-a adus perspectiva adevăratului său cult, minunatei sale culturi spirituale şi slujiri vii, ortodoxe vocaţionale.

Profetul nostru Mihail Eminescu afirmă într-un mod concret, absolut, divers şi divin, specificul ortodox al religiei creştine ca un Drept dumnezeiesc al Neamului nostru primordial, dar şi ca Drepturi absolute ale lui Dumnezeu în cadrul tuturor Naţiunilor. Dreptatea pe care Dumnezeu a propus-o tuturor seminţiilor a  fost şi este setea harică după Adevăr. 
Doar Naţiunea noastră a păşit pe Calea plină de lumină a Cunoaşteri, împlinindu-se întru Frumos şi Iubire. Toate frumuseţiile virtuţiilor noastre strămoşeşti, toate chemările şi jertfele lor, toate înfrângerile curmate apoi de biruinţa întru harul hristic au odrăslit în Voievozii Culturii Duhului, în Elita profetico-ortodoxă, ca Sacerdoţi ai Spiritului naţionalist creştin. 

Virtutea tuturor Marilor dacoromâni de-a lungul istoriei şi în mod expres a Profetului Mihail Eminescu a fost arma de luptă a cuvântului, făurită din demnitatea Neamului, din Autoritatea creştinismului hristic primar, ca virtute a Drumului nostru prin jertfă spre Calea Vieţii întru Hristos, Adevărul, Lumina şi Iubirea lumii.

Relevantă este şi istorisirea din închisoarea Uranus a fiicei Părintelui basarabean Boris Răduleanu (arestat împreună cu familia sa), a Doamnei Doctor Galina Răduleanu:  
„Evadarea mea preferată era poezia. Ore în şir retrăiam aceeaşi strofă, o simţeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până şi ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare, Buga de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de o mireasmă, o Frumuseţe pe care o descopeream mereu, mereu şi care mă cuprindea în totalitate. Auzeam şi vedeam cu alţi ochi şi cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire. « Tovarăşul » meu constant a fost Eminescu. În închisoare, fiecare zi, aproape fiecare ceas şi-a avut versul şi melodia sa.” 

sursa
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu    
http://www.art-emis.ro/religie/2175-profetismul-lui-mihail-eminescu-3.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com