Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 3 august 2014

Sensul rugăciunii „TATĂL NOSTRU”

În toate formulele de rugăciune şi maximele înţelepte de odinioară, pe care le-am moştenit de la marile religii, se află multe din tainele profunde ale existenţei. Trebuie să ne fie clar că toate diferitele religii aveau rugăciuni, că ele se diferenţiau, desigur, într-un anumit fel, că în timp ce unele aveau rugăciunile mai mult în forma aşa-numitelor meditaţii, creştinismul şi alte câteva religii, dimpotrivă, aveau rugăciuni adevărate, propriu-zise, aşa cum se cunosc astăzi prin această denumire. Meditaţii aveau în special religiile orientale. Meditaţia este o adâncire de sine într-un conţinut spiritual, şi anume astfel încât persoana respectivă află în acest conţinut spiritual, în care se cufundă, o intrare în temelia iniţială spiritual-divină a lumii. Aşadar înţelegeţi lucrurile în mod corect: Există religii care dau formule de meditaţie, de exemplu anumite formule de rugăciune în care omul se cufundă, cufundare în care omul simte cum curentul vieţii divin-spirituale îi străbate sufletul, iar el se înalţă în acele momente în temelia primordială divină a spiritualului. Aceste formule sunt însă mai mult un conţinut de gânduri. În definitiv nici rugăciunea creştină nu este altceva, conţinutul ei este numai cu mult mai potrivit sentimentelor, simţirii. Creştinul se adânceşte mai mult pe calea sentimentului, a simţirii, în fiinţa divină care străbate lumea.

Însă nu avem voie să credem că rugăciunea creştină a fost înţeleasă întotdeauna într-un astfel de sens, sau că poate fi înţeleasă în general aşa cum se întâmplă astăzi. Există o rugăciune creştină originară, în care Iisus Christos însuşi a arătat, pe cât de clar posibil, ce dispoziţie sufletească este necesară pentru creştin în rugăciune. Iar această rugăciune este pur şi simplu următoarea:
„Tată, dacă este posibil, îndepărtează de mine paharul acesta, totuşi, facă-se voia Ta, nu a mea”
[ Nota 52 ]. Să luăm în considerare o dată aceste ultime cuvinte. Avem de a face mai întâi cu o rugăminte: aceea de îndepărtare a paharului, dar în acelaşi timp cu o înălţare deplină în voia spiritual-divinului: „totuşi, să nu se facă voia mea, ci voia Ta”. Această dispoziţie sufletească – şi anume ca omul să lase să acţioneze prin el voia spiritual-divinului în timpul rugăciunii – înalţă prin aceea că nu vrea nimic pentru sine, ci lasă divinitatea să voiască în sine, această dispoziţie trebuie să pătrundă rugăciunea ca un subteran, ca o notă fundamentală, dacă e ca rugăciunea să fie creştină.

 Este clar că e imposibil să avem în felul acesta o rugăciune egoistă. Este de asemenea imposibil şi din alte motive să-i trimitem lui Dumnezeu o rugăciune egoistă, întrucât dacă cineva s-ar ruga pentru ploaie, iar vecinul pentru timp frumos, amândoi s-ar ruga din egoismul lor, făcând complet abstracţie de cazul când două armate se află faţă în faţă gata de luptă şi fiecare din ele se roagă să i se acorde victoria, ceea ce este complet exclus.
Dar dacă avem tonul de bază, dispoziţia fundamentală „să nu se facă voia mea, ci voia Ta”, atunci ne putem ruga pentru orice, căci aceasta este o înălţare în voinţa divin-spiritualului.
Eu aş dori să mă rog pentru ceva, dar las la latitudinea esenţei divin-spirituale să decidă dacă trebuie să mi se întâmple sau nu.

 Aceasta este dispoziţia sufletească fundamentală a rugăciunii creştine şi din acest punct de vedere a plecat cea mai cuprinzătoare şi mai universală rugăciune a tradiţiei creştine: Tatăl nostru care, conform tradiţiei creştine, a fost învăţată de la Iisus Christos însuşi. Ea aparţine într-adevăr celor mai profunde rugăciuni ale lumii. Numai că astăzi nu mai putem aprecia întreaga profunzime a rugăciunii Tatăl nostru, aşa cum a dat-o limba originară în care a fost învăţată. Dar conţinutul de gânduri este aşa de puternic încât el nu poate suferi prea multe pierderi în nici o limbă.

-----------
Să considerăm cele patru părţi inferioare ale naturii umane, începând mai întâi de jos, cu trupul fizic. El este cel care are aceleaşi substanţe şi forţe ca şi natura fizică exterioară, dar de asemenea aceste substanţe şi forţe se transformă neîncetat. Acestea intră şi ies în, şi din trupul fizic uman, şi el există doar prin faptul că aceste substanţe şi forţe intră şi ies neîncetat. El poate exista numai prin aceea că se reînnoieşte neîncetat şi se schimbă datorită substanţelor fizice exterioare. El formează un întreg cu natura fizică exterioară. Pe cât de puţin vă puteţi îndepărta un deget, dar el să rămână ceea ce este – el se usucă de îndată ce îl separaţi de restul corpului, el este ceea ce este doar prin faptul că există în organismul întreg – tot pe atât de puţin puteţi separa trupul fizic de Pământ, astfel încât el să rămână ceea ce este. Astfel, omul este ceea ce este doar în relaţie cu elementele Pământului. Substanţele şi forţele fizice intră şi ies din el, şi doar prin aceasta îşi poate el menţine entitatea. Prin aceasta se caracterizează trupul fizic. 

Întreaga viaţă a unui om într-o comunitate depinde de faptul ca trupul său eteric să găsească acordul just cu trupurile eterice ale celor cu care el trebuie să convieţuiască. Dacă el nu-l găseşte, atunci nu poate convieţui cu ei, îi merge rău şi se exclude dintre ei. Aşa că trupul eteric al omului are misiunea de a se adapta altor trupuri eterice. Trupul astral face posibil individualul, el trebuie să trăiască, înainte de toate, astfel încât omul să nu comită păcate personale. Cele prin care trupul astral se rătăceşte pe ici-colo, sunt păcatele personale, sunt greşelile trupului astral. Dizarmoniile cu comunitatea sunt erori ale trupului eteric. Esoterismul creştin, când vorbea exact, numea aşadar erorile trupului eteric, ceea ce perturbă armonia cu ceilalţi, „greşeală”. O eroare a trupului astral care este condiţionată prin individualitate, se numea, în esoterismul creştin, o „cădere în ispită”. Trupul astral este supus ispitei în privinţa instinctelor, pasiunilor şi poftelor sale. Se rătăceşte prin aceea că el cade în ispită în el însuşi. Aşa se deosebea în creştinismul esoteric „greşeala”, de o „cădere în ispită”. 

Noi am luat în discuţie corpul fizic, care subzistă datorită metabolismului, trupul eteric, care poate fi încărcat cu greşeală, trupul astral, care poate cădea în ispită. Acum luăm în discuţie Eul. El este cauza fundamentală a egocentrismului, a egoismului. Eul este cel care a făcut ca ceea ce era Unul în marea Fiinţă divin-spirituală, să coboare în cele multe. Căderea, din unitatea Divinităţii, înlăuntrul celor individuale, este condiţionată de Eu. De aceea înţelepciunea creştină a văzut în Eu originea egoismului şi a egocentrismului. Cât timp entităţile individuale erau unite în Divinitate, ele nu puteau năzui nimic una împotriva alteia. Ele au putut face aceasta numai după separarea lor ca Euri. Mai înainte ele nu puteau voi decât ceea ce voia Divinitatea. Această evoluţie una împotriva alteia, care corespunde egoismului, creştinismul o numeşte eroare a Eului, iar tradiţia creştină desemnează foarte exact momentul când aceste suflete coboară în trup, prin păcatul originar, prin muşcarea din măr. Eroarea propriu-zisă a Eului se desemnează cu expresia „rău”. Eroarea celui de-al patrulea organ este aşadar răul. Numai Eul poate cădea pradă răului, şi acesta a luat naştere prin ceea ce este desemnat prin muşcarea din măr. „Malum” este, în limba latină, cuvântul care desemnează atât „mărul” cât şi „răul”.

Deci, recapitulând încă o dată pe scurt: trupul fizic este identic cu elementele fizice înconjurătoare şi se menţine prin schimbul neîncetat de substanţe şi forţe, prin metabolism. Trupul eteric este ceea ce menţine echilibrul cu ceilalţi membri ai comunităţii şi poate cădea în greşeală. Apoi sunt trupul astral, care nu trebuie să cadă în ispită, şi Eul, care nu are voie să cadă victimă egoismului, răului.


Această entitate tetra-organizată se încheie cu esenţa superioară tri-organizată, cu miezul divin al fiinţei:
Voinţă
Atma

Împărăţie
Buddhi

Nume
Manas

Acum concepeţi o dată rugăciunea drept o unire a omului, în cămăruţa tainică, cu însăşi Divinitatea. În sensul originar al creştinismului este chiar aşa că sufletul este înfăţişat drept divin, drept picătură din oceanul Divinităţii. Iar acest suflet trebuie să implore ca această picătură separată să ajungă din nou la izvorul său de provenienţă. Această origine a entităţii divine a omului se desemnează cu numele Tatăl. Şi cel către care năzuieşte sufletul când va fi unit din nou cu cel ce este desemnat cu numele Tatăl, este Devachanul sau Cerul.
Iar acum să ne imaginăm rugăciunea originară: O implorare a evoluţiei fiinţei umane individuale către ceea ce este natura divină a Tatălui.
Această rugăciune trebuia să implore ca cele trei componente supe-rioare ale naturii umane să poată ajunge în dezvoltare să se roage ca „Voinţa”, cea mai înaltă revărsare a Divinului, să se poată realiza în om; ca al doilea element component al entităţii divine, „Împărăţia”, să dobândească loc în om; ca al treilea element component, „Numele”, să fie perceput ca sfânt. Aceasta s-ar referi deci la cele trei componente supe-rioare ale entităţii divine din om. Iar pentru cele patru componente inferioare ale naturii umane, ne-am ruga aşa: Fie ca trupului meu fizic să-i revină substanţele de care are nevoie pentru existenţă. Trupul eteric să găsească un echilibru între greşeala lui şi greşeala celorlalţi; să dorească să convieţuiască în armonie cu ceilalţi. Rugăciunea ar trebui să implore trupul astral să nu fie tras în jos de nici o ispită, iar pentru Eu, ca acesta să nu cadă în plasa răului, a revărsării propriu-zise a ceea ce se numeşte egoism.
Urmează să imploraţi unirea voastră cu Tatăl, într-o rugăciune originară. Trebuie să o faceţi în sensul ca elementele componente individuale ale fiinţei voastre septuple să stea înaintea sufletului vostru, în rugăciunea voastră:
„Tatăl nostru carele eşti în Ceruri”. Mai întâi invocaţi pe Tatăl, apoi faceţi cererile care se referă la cele trei elemente componente superioare:
„Sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta”.
„Facă-se Voia Ta, precum în Cer aşa şi pe Pământ”.
Apoi cele patru cereri, care se referă la celelalte patru componente ale naturii umane:
„Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi”.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Acesta este echilibrul cu cei printre care trăim.
„Şi nu ne duce pe noi în ispită”: trupul nostru astral.
„Ci ne mântuieşte de rău”. Asta înseamnă: de orice revărsare a egoismului.

Astfel, în cele şapte cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”, aţi dat sensul evoluţiei naturii umane septuple. Rugăciunea „Tatăl nostru” este scoasă din adâncul înţelepciunii despre om, ca o rugăciune creştină; în rugăciunea Tatăl nostru se află întreaga înţelepciune teosofică despre om. Este necesar să o înţelegem, şi avem întreaga înţelepciune teosofică în măsura în care ea se referă la om.
Aceste rugăciuni, care nu au acţionat doar un timp scurt, ci au cuprins sufletele şi au înălţat inimile de-a lungul mileniilor, toate sunt create din cea mai adâncă înţelepciune. O asemenea rugăciune nu a fost dată niciodată astfel încât să se asocieze într-un mod plăcut cuvinte frumoase sau sublime, ci ea a fost preluată din cea mai adâncă înţelepciune, fiindcă numai aşa are puterea de a acţiona de-a lungul mileniilor asupra sufletelor umane.
Nu este valabilă obiecţia că sufletul naiv nu ştie nimic despre această înţelepciune. El nu are nevoie să ştie nimic, întrucât puterea pe care o are rugăciunea „Tatăl nostru” vine totuşi din această înţelepciune, şi acea putere acţionează chiar dacă nu se ştie nimic despre ea.
Trebuie doar să se înţeleagă acest lucru în modul just: Un om merge în faţa unei plante şi este încântat de ea. Sufletul cel mai naiv va fi încântat de asemenea, şi totuşi poate că nu ştie nimic despre înţelepciunea divină care este în plantă. Tot aşa este şi cu marile rugăciuni. Omul are nevoie tot atât de puţin să cunoască înţelepciunea ei și o asemenea rugăciune are totuşi puterea, înţelepciunea, înălţarea sufletească, sfinţenia rugăciunii. Dacă aceasta este născută, de asemenea, din cea mai înaltă înţelepciune, atunci important nu este să cunoști această înţelepciune, ci să vieţuiești puterea acelei înţelepciunii.

Abia în vremea noastră există posibilitatea de a extrage din nou ceea ce a pus Iisus Christos în rugăciune, şi de a şti din nou ceea ce a pus El ca putere în special în rugăciunea „Tatăl nostru”. Şi fiindcă este creată din cele mai mari adâncuri ale înţelepciunii despre omul însuşi, despre natura lui septuplă, este ea mare şi puternică şi pentru sufletul cel mai naiv, şi cu atât mai mult înălţătoare pentru cel care poate și să aducă afară înţelepciunea care este înăuntrul ei. Şi prin aceasta ea nu pierde nimic din puterea pe care a exercitat-o întotdeauna, zguduitoare şi înălţătoare, ca  întreaga teosofie, înţelepciunea divină, în care se află rugăciunea „Tatăl nostru”.

Mulţimii, Domnul i-a spus multe în parabole. Când însă era singur cu ucenicii Săi, le interpreta parabolele, căci ei urmau să scoată din clarificarea plină de înţelepciune a parabolelor acea putere prin care puteau deveni vestitorii Lui, prin care puteau cunoaşte prin ce a dobândit El însuşi acea putere magică prin care opera Sa era destinată să acţioneze de-a lungul mileniilor.

Aceasta este ceea ce trebuie să conducă la sensul rugăciunii „Tatăl nostru”.

 sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA097/GA97_CF10.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com