Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 21 noiembrie 2014

AMABILITATEA

Forţa benefică nesfârşită a AMABILITĂŢII

Pe nedrept subestimată sau pur şi simplu uitată, amabilitatea este şi rămâne acea tainică lumină a sufletului, care îi uneşte pe oameni prin intermediul bunăvoinţei şi îi călăuzeşte către armonie lăuntrică şi fericire.

Atunci când este privită în lumina legii oculte a rezonanţei, amabilitatea ni se dezvăluie ca fiind o stare ce evidenţiază procesele subtile tainice de rezonanţă cu focarele energiei binelui şi a armoniei ce există în Macrocosmos. Dincolo de toate acestea, în zilele noastre, amabilitatea este privită ca o slăbiciune, mai ales de către cei materialişti, egoişti, sceptici sau meschini. Totuşi, a fi mai mereu amabil este şi rămâne una dintre cele mai puternice şi eficiente modalităţi de interacţiune binefăcătoare dintre oameni. Cu toate că amabilitatea face parte din educaţia elementară a celor „şapte ani de acasă” şi este o cerinţă de bază a societăţii şi chiar a culturii religioase, mulţi dintre noi tratăm ideea amabilităţii cu indiferenţă. Acest aspect este ciudat dacă luăm în consideraţie faptul că amabilitatea este totuşi o virtute pe care merită să o trezim, să o amplificăm, manifestând-o după aceea în permanenţă. Chiar dacă ideea amabilităţii ne apare în teorie ca fiind frumoasă, în practică se poate constata cu uşurinţă că manifestarea constantă a unei stări de amabilitate se loveşte adesea de ironie, de răutate şi chiar de ipocrizie.

Atunci când vin în contact direct cu violenţa din lumea în care trăim, cu răutatea şi egoismul care au tendinţa să se amplifice pe zi ce trece, ideile sublime nobile şi bunele sentimente lasă adeseori loc durităţii, indiferenţei şi unei răceli devastatoare. Este oare cu putinţă să ne păstrăm magia inefabilă ce a fost deprinsă în zilele copilăriei, fără a ne lăsa să fim striviţi de dura realitate înconjurătoare? Răspunsul este un DA hotărât, dar pentru aceasta este necesar să înţelegem în prealabil şi să controlăm energiile tainice care intră în joc de fiecare dată, în cadrul procesului interacţiunii noastre cu lumea. Încă de la început, este necesar să reţinem că atunci când manifestăm mai mereu o stare de amabilitate, beneficiem totodată noi înşine, într-un mod nebănuit, de pe urma proceselor benefice de rezonanţă ocultă pe care ni le dăruim totodată nouă înşine. Marii înţelepţi şi marii yoghini ai acestei planete au afirmat adeseori că tot ceea ce dăruim celorlalţi bun şi frumos, totodată ne dăruim în simultaneitate nouă înşine. Acest aspect este însă valabil şi atunci când dăm celorlalţi răul, otrava şi zgura pe care le atragem prin declanşarea unor procese de rezonanţă negative în propriul nostru univers lăuntric.

Să fii cel mai bogat, să fii cel mai frumos, să fii primul în tot şi în toate… gândind că întotdeauna scopul scuză mijloacele… şi să arăţi o totală lipsă de consideraţie şi bun simţ faţă de ceilalţi – iată ţelurile şi modalitatea mizerabilă pe care o promovează societatea, pentru a duce toate acestea la îndeplinire. În zilele noastre, mulţi oameni au tendinţa să considere că este „puternic” mai ales acela care îşi striveşte într-un mod cinic şi cu multă cruzime oponenţii. Aşa se comportă mai ales aceia care afirmă pentru ei înşişi, în taină, că de fapt scopul scuză mijloacele, oricât ar fi acestea de josnice. Totuşi, cei înţelepţi afirmă că puterea benefică, divină – cea adevărată – nu are nevoie să fie exercitată într-un mod silnic, în mod forţat, asupra celorlalţi pentru a-şi face simţit efectul. Dacă privim cu atenţie şi luciditate dincolo de aparenţe, ne putem da seama cu uşurinţă că a te folosi de puterea despotică, silnică pentru a smulge unele servicii sau avantaje de la anumite fiinţe umane nu reflectă în fond decât incapacitatea de a obţine toate acestea prin forţe proprii. O astfel de putere tiranică, silnică, ce este exercitată asupra celorlalţi, este de fapt vectorul mascat al tiraniei. Toţi despoţii ştiu sau măcar şi-au putut da seama la un moment dat că vine un moment inevitabil, în care victimele întorc scârbite spatele opresorului şi, până la urmă, tirania, oricât ar fi ea de îngrozitoare, conduce în mod inevitabil la însingurare.

În fond, dacă analizăm cu atenţie şi luciditate, ne putem da seama că nimănui nu-i place să fie manipulat sau dominat. Dat fiind cinismul şi îndârjirea manipulatorului, mai devreme sau mai târziu, fiinţele umane  îşi dau seama de realitatea insidioasă a procesului de manipulare. La scurt timp după aceea, fiinţele umane se depărtează scârbite de tiran, de despot, iar însingurarea în care acesta se cufundă pe zi ce trece duce la vulnerabilitate. Dată fiind ipostaza în care se complac, tiranii nu-şi dau seama că întotdeauna suntem mai puternici atunci când suntem buni, atunci când facem bine, iar această putere devine şi mai mare atunci când suntem fraterni şi uniţi. Cei tiranici, despoţii, care îşi folosesc fără încetare puterea efemeră pe care o au la dispoziţie în rău pentru a-i domina pe ceilalţi sau pentru a-i teroriza, sfârşesc întotdeauna singuri, chinuiţi şi vulnerabili. Puterea cea rea, puterea cea silnică, ce este exercitată acum pentru a-i forţa pe ceilalţi adeseori prin intimidare, iar alteori chiar prin frică să ne sprijine în îndeplinirea dorinţelor noastre egoiste, se dovedeşte a fi, pe termen lung, o slăbiciune care ne face să ne cufundăm într-un abis infernal, înfricoşător. Tocmai de aceea, un gânditor a spus: „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.”

Este necesară, pentru cel care îşi vrea binele, renunţarea la poziţia de forţă dominatoare, despotică
Adeseori, ignoranţa în care ne complacem nu ne permite să ne dăm seama că ipostaza de forţă dominatoare, despotică, pe care o exercităm asupra celorlalţi, este de multe ori invers proporţională cu forţa pe care o exercităm asupra  noastră înşine.
 Aşadar, cu cât o fiinţă umană doreşte din toate puterile să-i conducă pe ceilalţi, cu atât va fi mai neputincioasă în ceea ce priveşte modul în care se conduce pe sine însuşi. Cei înţelepţi şi-au dat seama cu mii de ani în urmă de un adevăr fundamental. În fond, ce interes ai mai putea avea să urmăreşti să-i domini în diferite moduri pe ceilalţi, atunci când tu însuţi eşti cufundat într-o stare de pace profundă şi pe deplin împăcat cu tine însuţi? O fiinţă umană care a atins această stare armonioasă profundă nu simte niciun fel de interes să-i domine, în nu contează ce mod, pe ceilalţi, pentru că ea ştie că atunci când multiplicăm numărul de fiinţe umane pe care le dominăm, multiplicăm totodată şi problemele care ne apar inevitabil.

Prin urmare, renunţarea la poziţia de forţă dominatoare, tiranică, ce este exercitată asupra celorlalţi ne este benefică. Dincolo de această ipostază, o atitudine de forţă benefică, ce contează chiar foarte mult, este aceea pe care o exercităm asupra noastră înşine atunci când urmărim să ne transformăm sau să dobândim un control excelent asupra noastră. Datorită ei şi unei atenţii stăruitoare, fiecare dintre noi îşi poate transforma defectele în calităţi şi, prin declanşarea unor procese benefice de rezonanţă în propriul univers lăuntric, poate triumfa asupra propriilor temeri. Ulterior, aceasta ne permite să deschidem larg porţile liniştii interioare.


Cu extrem de rare excepţii, marea majoritate a filosofiilor nu se aplică într-o manieră absolută, tocmai de aceea niciuna nu neagă paradoxurile. Având în vedere acest aspect, amabilitatea trăită intens şi profund nu poate şi nu trebuie să fie decât o manifestare sinceră a voinţei noastre stenice. Căci dacă ne vom forţa să o manifestăm ca pe un mecanism de protecţie sistematică în faţa opresiunii, nu  vom reuşi, cel mai adesea, decât să ne umplem de suferinţă şi de frustrări. Starea de amabilitate despre care vorbim trebuie însă să fie dublată de o sui-generis atitudine de forţă benefică şi fermă interioară, cu ajutorul căreia pot să fie ţinuţi la o anumită distanţă profitorii şi eventualii exploratori. Forţa benefică ce se manifestă asupra ta însuţi sau altfel spus curajul de a triumfa mai mereu asupra propriilor defecte şi asupra propriilor temeri reprezintă un mijloc privilegiat de a ne sustrage complet, atunci când ne confruntăm cu sfera nefastă de influenţă subtilă a persoanelor rău intenţionate. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere că uneori în viaţă apar şi situaţii ce ne zdruncină din temelii principiile şi ne obligă să reacţionăm într-un mod neprevăzut. Aceasta implică, aşadar, să fim pregătiţi să oferim lecţia de viaţă corespunzătoare acelora care ne deranjează, dar trebuie să veghem să facem aceasta, de fiecare dată, cu o stare de detaşare implicată. Înţelegând în profunzime aceste mecanisme tainice, trebuie tocmai de aceea să ştim să facem totdeauna din energia subtilă a stării de amabilitate, cu care intrăm în rezonanţă, atunci când o manifestăm cu putere, o adevărată forţă, care ne permite să devenim invulnerabili şi chiar să triumfăm, atunci când toate celelalte mijloace au fost epuizate.

Într-o societate care este atât de competitivă cum este societatea în care trăim, renunţarea completă la poziţia de forţă dominatoare, preponderent egotică poate apărea, pentru unii, ca fiind o formă deabandon. Nu-i nimic. Mai târziu vă veţi convinge că, în realitate, nu este deloc aşa. Pe măsură ce vom experimenta de un anumit număr de ori această stare, ne vom putea da seama că, într-un mediu în care marea majoritate a fiinţelor umane caută să se protejeze, atacând cu anticipaţie, o modalitate extraordinară şi cel mai adesea nebănuită de a ne manifesta fără a avea concurenţi este aceea de a  fi noi înşine amabili. Experimentând intens şi profund starea de rezonanţă ocultă, pe care o declanşează în universul nostru lăuntric, vom descoperi apoi că adevărata amabilitate spontană şi chiar jucăuşă nu reprezintă de fapt o slăbiciune, ci este o opţiune net armonioasă, care totodată ne permite să oferim altora ceva bun şi minunat, care se manifestă atunci prin noi, datorită proceselor de rezonanţă ce se declanşează mai ales atunci când ceilalţi nu ne răspund cu aceeaşi monedă. Dacă vom privi cu multă atenţie anumite atitudini, vom descoperi că atât răutăţile, cât şi atitudinile dizarmonioase pe care unele fiinţe umane le exprimă la un moment dat faţă de noi nu sunt în fond decât reacţia penibilă a feluritelor lor suferinţe interioare. Prin urmare, a răspunde la prostia pe care ele o manifestă, tot prin prostie, o astfel de reacţie din partea noastră nu numai că ne coboară şi, prin repetare, ne face să devenim chiar şi noi nişte proşti, dar totodată nu face decât să prelungească şi chiar să amplifice situaţiile neplăcute pentru noi înşine.

În lucrarea sa „Dialoguri inspiratoare cu îngerii”, îngerul îi spune la un moment dat Gitei Malasz: „Fiţi foarte atenţi, căci trebuie să vă daţi seama că fiecare gest acţionează. Chiar şi un gest călduţ, chiar şi un gest serios, chiar şi un gest neglijent, orice gest acţionează. Chiar şi atunci când vi se pare că el nu acţionează. Totul acţionează, atunci când omul acţionează.” Ştiind aceasta, trebuie să avem în vedere că fiecare gest spontan şi plin de amabilitate acţionează. Binele pe care îl facem şi pe care totodată ni-l facem, atunci când manifestăm o stare de amabilitate, ne întăreşte, ne consolidează fiinţa, în timp ce orice atitudine rea este nefastă şi ne distruge. Mai presus de aceste principii morale, noţiunea de bine şi de rău îşi găseşte de fiecare dată ecoul în universul nostru lăuntric prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă, pe care le declanşează în mod inevitabil în noi. De fapt, mulţi dintre noi cunoaştem chiar foarte bine dinainte ceea ce este just sau ceea ce este nejust şi simţim, fie atunci când facem ceva rău, fie atunci când facem ceva bun prin acţiunile noastre. Atunci când facem ceva rău, aceasta se cristalizează apoi în noi, atât sub forma unor energii chinuitoare, cât şi sub forma unei vinovăţii din ce în ce mai mari, care în timp începe să ne apese inima, ne înăbuşă sufletul şi apoi ne îndepărtează de natura noastră reală, împiedicându-ne să mai fim fericiţi. 

Cei care i-au înţeles secretele şi o savurează prin experienţă directă, au putut să-şi dea seama că amabilitatea nu a fost şi nu este niciodată o slăbiciune. Atunci când manifestăm stări profunde de amabilitate, ne transformăm totodată pe noi înşine. Transformările care apar în fiinţa noastră prin manifestarea stărilor de amabilitate sunt inevitabile. Reuşind să fim amabili, învăţăm în acelaşi timp să fim generoşi, răbdători şi toleranţi, iar în timp această atitudine ne ajută să ne dezvoltăm curajul de a fi noi înşine, împotriva  tuturor obstacolelor. Prin manifestarea unei stări profunde de amabilitate, refuzăm atitudinea de culpabilitate ce este produsă de faptele sau gesturile noastre injuste şi ne deschidem astfel porţile fericirii şi ale speranţei.

Întocmai ca şi toate celelalte adevăruri tainice, o stare de amabilitate puternică şi copleşitoare îşi produce, cu timpul, efectele pe care nimic nu le poate opri, deoarece mulţi dintre noi aspirăm mereu să fim fericiţi. O astfel de minune se petrece doar dacă oferim mereu ceva bun şi minunat, care este atras în noi înşine prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă, pe care le declanşează în fiinţa noastră amabilitatea. Manifestarea unei stări profunde de amabilitate reprezintă pentru fiecare dintre noi o garanţie absolută a acestei realizări. Cu ajutorul amabilităţii este posibil să transformăm cu uşurinţă inima fiinţelor umane şi chiar lumea întreagă.

profesor yoga Gregorian Bivolaru
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5904


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com