Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 23 noiembrie 2014

“Cunoaştere spirituală a lumii”

Ştiinţa spirituală - 
faţă de mărturisirea de credinţă şi faţă de ştiinţă

Sufletul uman nu a avut totdeauna aceleaşi capacităţi ca astăzi. Mai înainte oamenii au avut o clarvedere veche, difuză. Stările de veghe nu erau, în timpurile anterioare, ca astăzi. Obiectele erau înconjurate de o aură eterică. Între starea de veghe şi cea de somn omul trăia în lumea spirituală şi era acolo între fiinţe divin-spirituale. Pe atunci omul nu ştia numai din povestiri, ci din experienţă directă că există lumi spirituale. Cu cât mergem mai departe în trecut, cu atât îl vedem pe om mai mult în lumea spirituală. Dar apoi porţile lumii spirituale se închid treptat în faţa lui. S-ar putea da destul de exact acel interval de timp. Un proverb spune că natura nu face salturi. Acest proverb este inexact şi necorespunzător. Acolo unde o frunză verde devine floare, este prezent un salt, şi aşa este pretutindeni.

Această stingere a clarvederii s-a petrecut treptat, dar, în medie, ea a încetat la un timp bine definit care poate fi dat ca anul 3101 î.Chr. Atunci oamenii au pierdut vechea lor clarvedere. Înainte de acest timp mai era prezentă o clarvedere obscură, ca o amintire a unei clarvederi şi mai vechi. În epoca anterioară oamenii vedeau într-adevăr limpede, clar, în lumea spirituală. Şi a existat un timp mai în trecut, în care oamenii vedeau lumea fizică drept ceva cu totul neimportant. Aceasta a fost epoca de aur. Acesteia i-a urmat epoca de argint, în care oamenii mai puteau încă vedea în lumile spirituale. Apoi a venit epoca de bronz, în care oamenii aveau o amintire despre vechea clarvedere, şi după aceasta – începând cu 3101 –, a urmat o altă epocă, epoca noastră, în care porţile lumilor spirituale s-au închis complet.
Krita Yuga este prima epocă, epoca de aur; a doua, Treta Yuga, epoca de argint; a treia, Dvapara Yuga, epoca de bronz; a patra, Kali Yuga, numită şi epoca întunecată, începe la anul 3101 î. Chr. În cadrul epocii întunecate trebuie să găsim ceva ce nu era posibil în nici o altă epocă: după trei mii de ani de la începutul acestei epoci găsim evenimentul de pe Golgota.
 În anul 1899 Kali Yuga s-a încheiat. În oameni se pregătesc noi forţe; dar nu numai acele forţe despre care este scris în “Ştiinţa ocultă” că pot fi dobândite prin educaţie ocultă. În următoarele decenii anumiţi oameni vor spune că ei îi văd pe oameni cu totul altfel. Nu le va mai fi suficientă ştiinţa obişnuită. Oamenii vor vedea, treptat, trupul eteric. Unii vor vedea diverse lucruri ca premoniţie, vor spune cuvinte de proorocire, ş.a.m.d. Aceste lucruri vor apărea treptat. 

Sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală.

Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două aspecte se deosebeşte ştiinţa spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să îi dea ca speranţă şi încredere.

Ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat.
Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire. 

Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.

Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.

Cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni?
 Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă, anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditaţiei, sufletul său rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.
Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.
Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând, dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou dimineaţa.
Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul rămâne conştient la adormire, pentru că  în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii spirituale.
La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Fiinţa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul, în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.

Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.


Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? 
Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum picătura pierde din consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta 

spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos; totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum.
Aceasta este metoda rozecruciană.

În vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere.
Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria, 
încrederea şi prospeţimea vieţii precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.
Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.
 ...
Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voieşte în mine, ci Christos.
Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.
Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.

sursa
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com