Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

joi, 15 ianuarie 2015

EMINESCU

Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane.
Arta este visul cu ochii deschisi.

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul IpoteştI.
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase.[necesită citare] Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Ţara Făgăraşului, unde mai există şi astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranţii transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, şi poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaşte şi nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.
Primul născut dintre băieţi, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieşte în Ipoteşti şi are doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.”
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.
În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.
În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882.În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital.In 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.
Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon.
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Şuţu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”.În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa judiciară a bolnavului.
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaţi doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Şcoala normală de institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" din cimitirul Bellu.
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. 
Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite şi extravertite.



http://www.mihai-eminescu.ro/
http://artapeintelesultuturor.blogspot.com/2011/06/eminescu.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com