Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

joi, 26 februarie 2015

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine

Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi, voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupri­torii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut nici un drept. O scriitoare franceză, G. Sand, spunea că „răbdarea e energie” (Pensees), deci nu capitulare.

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment, în lumea capitalistă, deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimentale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de Duhul nerăbdării.

Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle în care stăpânirea de sine l-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să pro­cedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări.

Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mare al vieţii lui.

Petru cel Mare a spus odată: „Am cucerit ţări, dar n-am reuşit să mă cuceresc pe mine şi să mă stăpânesc”.

Cred că am văzut un film în care, într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. „Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera”. L-a operat şi l-a salvat.

Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i fratele.

Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul şi după aceea îşi dă seama că trebuia modificat. O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micşorează mâine. O ruşine de azi îşi scade din intensitate pe măsură ce timpul şi uitarea o scot din circumstanţele în care s-a produs.

Duhul răbdării e frate bun cu duhul înţelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aş mai face cum am făcut atunci!”. Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel!

Şi apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul Duhului dragostei. Cu dragostea se răzbate peste tot, fiindcă acesteia nu i se poate opune nimeni şi nimic. Şi nimic nu e mai mare decât ea.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvi­inţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. l3, l-l3).

Ca să înţelegem până unde trebuie să meargă dragostea, îmi voi aduce aminte de o întâmplare care m-a emoţionat profund când am citit-o. Multora le va părea neverosimilă, dar gândită bine ne poate foarte bine apărea drept verosimilă, posibilă. Se cheamă „Dragostea de mamă”.

Cândva, într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată.

Tânărul gândi: ,Acum e momentul”. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, dar mama îl îndemnă să meargă mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu blândeţe: „Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorilor. Hai, dă-i dru­mul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!”.

Ar trebui să nu mai adăugăm nici un cuvânt. Aţi înţeles toţi. Văd lacrimi în ochii multora. Şi în ochii tânărului fiu au izbucnit lacrimi. A înţeles că mama îi cunoştea gândul, dar în loc să se apere pe ea, s-a gândit cum să-l apere pe el de judecată.

Dragostea a învins. I-a căzut în braţe, cerându-i iertare. Îl ier­tase dinainte, fiindcă îl iubea. Era fiul ei. Era prelungirea fiinţei ei.

În limba engleză există un poem asemănător, intitulat „The Mother’s Heart” („Inima mamei”)… . Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză.

Un tănăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea supor­ta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omoară mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ,Are you hurt child?” („Eşti cumva rănit, fiule?”). Iarăşi dragostea de mamă!

Cine nu cunoaşte din copilărie povestea Corneliei, mama Grachilor, din străvechea capitală a strămoşilor noştri, Roma. Îi venise o prietenă în vizită, încărcată de bijuterii, în degete, la urechi, la gât şi altele în poşeta pe care o poartă de obicei femeile cu ele. Casa Corneliei era simplă, fără podoabe, mobilată doar cu cele trebuincioase unei vieţi decente şi suficiente. După ce prietena îşi etala toate giuvaerurile, diamantele, brăţările, co­lierele, o întrebă: „Tu, Cornelia, nu vrei să-mi arăţi diamantele tale?”.

Tocmai atunci intrară pe uşă, gălăgioşi, frumoşi, rumeni, doi copii. „Iată diamantele mele!”, zise Cornelia. Cei doi au ajuns cetăţeni de cinste ai Romei.

Câte n-am mai putea adăuga despre forţa dragostei în viaţa oamenilor şi a lumii! Nu există forţă care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste” (I loan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea?

Să cerem dar, în această perioadă a Postului Mare, să fie cu noi şi Duhul dragostei.

Frumoase şi cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia Cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.

Şi apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte şi fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt. 6, l2). Acum creştinul vrea să şi le ştie. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Şi cele neştiute, să fie ştiute, pentru ca pocăinţa să fie deplină: „Dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele!”. „Să-mi cunosc”, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să şi le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscuă, nerecunos­cută. E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufle­tului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Şi să nu fie cumva printre cei care nu ştiu, sau nu vor să ştie că fac greşeli, sau nu ştiu ce spun, când recită mecanic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Matei 6, l2).

John Wesley, un cunoscut predicator, călătorea odată în diligentă cu un ge­neral care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: „Nu iert niciodată”, a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: „Înseamnă, domnule general, că dum­neavoastră nu greşiţi niciodată!”. De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare.

Filosoful Leibnitz (secolul al XVIII-lea) spunea: „Dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, e dovadă de înţelepciune (Theodicee, I, 26) pen­tru că întoarcerea, convertirea şi mărturisirea fac măreţia omului”. Exagerând desigur, într-o manieră pietistă, un Francois de Sales a putut zice: „Scumpe imperfecţiuni care ne fac să ne cunoaştem mizeria” (Scrisoare, 22 iulie l603), urmând o sintagmă catolică din aceeaşi categorie: „Felix culpa”, „fericită, greşeală, a protopărinţilor, datorită căreia Dumnezeu şi-a putut arăta mila, iertarea şi puterea!” (cf. Jacques Chevalier, Le sens du peche, „L’homme et le peche”, Paris l938, p.l l7-ll8).

Nu, noi vom zice că era mai bine să nu fi fost culpa, că atunci ar fi rămas Felix singur, adică fericirea originară, în care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi strălucit nu în condiţii de împăcare, ci în condiţii de comuniune neumbrită de nimic. Este însă adevărat că, după căderea lui Adam şi Eva, datele problemei s-au schimbat. Nu s-au schimbat însă până la a se exalta răul.

Francois Mauriac îi critică pe teologii romano-catolici şi protestanţi care, observând că Dumnezeu foloseşte uneori răul pen­tru a ne face un bine mai mare, uită să spună că prin aceasta răul nu e nici scuzat, nici legitimat (La litterature et le peche, în vol. cit. supra, p. 2l2).

Mântuitorul nu critică învăţătura fariseilor şi a cărturarilor vremii Sale, ci le denunţă impostura, pentru că „ziceau, dar nu făceau”. Deosebea în viaţa lor binele de rău, păcatul şi răul. fiind condamnate ca atare.

Nu avem însă două vieţi, în una să căutăm adevărul şi virtutea şi în alta să le aplicăm. Avem o singură viaţă: în aceasta trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l trăim. Şi de toată rătăcirea şi greşeala aici să ne curăţim, să căpătăm iertare de la Dumnezeu.

Şi apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. De multe scăpăm. De multe ne îndreptăm. Cu greu, dar uneori şi iertăm. Voim să iertăm. Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. ,Nu sunt ca vameşul acesta” (Le. l8, ll). Care din noi scapă de această comparaţie? Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cădem tocmai când am ajuns sus!

Şi de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm! Evident, întotdeauna ne punem masca obiecti­vitătii, ne arătăm o sfântă surprindere şi scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău. Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie. Să-i punem la îndoială reputaţia, să-i smul­gem un prieten, un sprijin.

Aşa îl osândim. Îl condamnăm la osândă. Ce bine ştia Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol. „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. Să nu-l judec. Să nu-l condamn. Să nu-l vorbesc de rău!

Se zice că trei lucruri nu mai putem repara sau lua înapoi: cuvântul spus, timpul pierdut şi şansa pierdută pentru ceva ce putea fi făcut o singură dată. Cu cuvântul putem lăuda pe Dumnezeu, dar putem şi batjocori pe oameni.

O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.

Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă şi afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele.

Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: „Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de urât. Nu trebuia să te las înăuntru, animal puturos!”. Sătul acum, omul uitase binefacerea de ieri.

Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spuse nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse pădurarului: „Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine”.

Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. „S-a dus pentru totdeauna şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!”. După un an, totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preaj­ma colibei. Era vara şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire.

„Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată, rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!”. Cuvintele rănesc mai adânc şi rănile produse de ele se vindecă mai greu. Uneori nu se vindecă deloc. Pentru că nu mai pot fi luate înapoi, chiar dacă după ce le-am spus ne pare rău de ele.

Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: „Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găină. O tai pe loc şi în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să ţi-e gata curăţată”.

Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a făcut. „Vei vedea îndată; îi zise preotul. Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat”. „Imposibi”, răspunse femeia. „Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare”. „Cred că aşa este, i-a spus preotul. Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus ? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?”.

Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoştea acest Sfânt Efrem din Siria! Şi cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim şi să le analizăm noi înşine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziţii ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaşte toate ascunzişurile. Şi ne simţim bine. Simţim că ne ajută şi ne oferă mijlocul de a ne-o curaţi, învăţându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar şi cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valenţe noi, aşa cum sunt puse unele lângă altele.

Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie şi să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând şi să ne smerească minţile şi să ne arunce în genunchi căci rugăciunea se rosteşte cu metanii într-o supremă prosternare, care înseamnă în acelaşi timp micimea şi mărimea noastră, căderea şi înălţarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăşluieşte Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune.

http://jurnalspiritual.eu/rabdarea-e-vecina-cu-stapanirea-de-sine/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com