Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

miercuri, 10 iunie 2015

„Mitul copilului perfect“

„În cultura românească am fost şi suntem învăţaţi să ne ascundem cât mai bine defectele“

Societatea românească încurajează foarte mult „modelele perfecte” şi zona de creştere şi educare a copilului nu a ratat această tendinţă nocivă, în care este la modă să te lauzi cu copilul perfect care există doar în mintea părintelui, consideră psihologul Gaspar Gyorgy.
Însă întrebarea la care părinţii trebuie să-şi răspundă este dacă îşi doresc un copil perfect sau un copil fericit.

„Copilul meu nu a avut nevoie de suzetă, nu plânge, nu face mofturi la masă, a învăţat să vorbească engleza înainte să vorbească româneşte, merge la cea mai bună grădiniţă din oraş şi face la oliţă de la 7 luni“,
sunt numai câteva exemple auzite frecvent de părinţii cu copii „problemă“ de la părinţii dornici să arate că micuţii lor se situează întotdeauna deasupra celorlalţi.

Dorinţa permanentă de a arăta că eşti un părinte mai bun decât restul şi de a evidenţia numai aspectele pozitive ale copilului conturează ceea ce scriitoarea americană Meredith Hale numeşte „mitul copilului perfect“.

„Acest copil pare să existe mai mult în mintea părintelui decât în realitate. Observ adesea că aceşti părinţi ori sunt cufundaţi într-un soi de nostalgie, ori sunt mult prea epuizaţi ca să observe că micuţii lor sunt departe de imaginea pe care şi-au format-o. Copilul perfect este o creatură mitică, la fel ca unicornul“, este de părere autoarea cărţii „ Mommy A to Z: An Encyclopedia of the Joys, Wonders and Absurdities of Motherhood /Mămică de la A la Z: O enciclopedie a bucuriilor, minunăţiilor şi absurdităţilor maternităţii“. Mai mult, aceasta se întreabă dacă nu cumva în spatele acestor inepuizabile exemple de tipul „copilul meu niciodată nu a făcut asta“ sau „copilul meu ştie“ se ascund frustrări personale ale părinţilor sau nemulţumiri legate de alte probleme pe care le întâmpină cu propriii copii.


„Normalitatea“ care ascunde frica de respingere
Psihologul Gaspar Gyorgy observă că şi „în cultura românească am fost şi încă suntem învăţaţi să părem invulnerabili, să ne ascundem cât mai bine cu putinţă defectele şi să nu vorbim despre lucrurile care ne pot activa emoţiile de ruşine sau vină“.

„«Este o mare greşeală să arăţi că-ţi este frică şi că nu te descurci» îmi spuneau adesea adulţii din jur, încercând astfel să-mi cultive o imagine a «omului perfect», o trăsătură pe care dacă o dobândesc, voi beneficia de iubire şi acceptare necondiţionată din partea societăţii. Sunt convins că mulţi din părinţii de azi au crescut cu «încurajări» şi «mantre» asemănătoare, care ajung la un moment dat să devină parte din vocea noastră interioară şi încetul cu încetul se instalează convingerea ca asta este realitatea şi normalitatea. Fără să fim conştienţi de faptul că la baza acestei «normalităţi» se află multă frică şi o anxietate uriaşă de respingere sau abandon“, spune acesta.

Din păcate, societatea încurajează excesiv modelele „perfecte”, subliniază psihologul, şi domeniul parentingului nu a ratat acest trend nociv, în care este „cool” să te lauzi cu copilul perfect, extrem de diferit de copilul din realitate, care ca orice fiinţă umană este imperfect.
Un exemplu este oferit de Sorana M. din Bucureşti, mama unei fetiţe de 4 ani, care mărturiseşte că nu se simţea un părinte suficient de bun pentru că fetiţa ei nu merge la o grădinţă cu predare în limba germană, nu face ore de pictură, dezvoltare personală sau pentru că nu are o bonă filipineză care vobeşte cu copilul numai în limba engleză.

"Fiind şi la primul copil mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că nu astea sunt lucrurile care contează cel mai mult pentru Irina mea. Ştiu că toţi avem impresia că avem copii perfecţi sau ne dorim asta, dar e bine când perfect înseamnă aşa cum este el. Sunt fericită că la vârsta asta i se pare extraordinar totul, mai ales dacă mami şi tati sunt lângă ea. Încerc să mă bucur cât mai mult de perioada asta şi să-i acord cât mai multă atenţie, dincolo de greşelile pe care sunt sigură că le voi face oricât aş încerca să fac bine", spune Sorana.

Psihologul Gaspar Gyorgy spune că la baza perfecţiunii se află anxietatea că ceilalţi ar putea să descopere cât suntem de imperfecţi şi, ca urmare, astfel vom fi izolaţi de comunitate. „La nivel mondial se fac foarte multe studii în acest sens, iar doctorul Brene Brown este unul din cei mai apreciaţi experţi pe domeniul vulnerabilităţii, ruşinii şi sentimentului de vină. În seminariile sale, Brown îi ajută pe oameni să accepte imperfecţiunea ca pe un dar care ne poate ajuta să fim fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine“, mai arată acesta.


Perfecţionismul, „boala“ secolului

Vorbind despre „mitul copilului perfect“ avansat de autoarea Meredith Hale, psihologul Gaspar Gyorgy atrage atenţia că vânarea acestei himere, încercarea de a fi altceva decât eşti în realitate, este o povară imensă atât pentru copil, cât şi pentru părinte.

"Nevoia de autenticitate este extrem de importantă pentru cultivarea unui sine sănătos şi echilibrat. O familie în care copilul trebuie să renunţe la sine pentru a le face pe plac părinţilor este un context toxic de viaţă. Un astfel de copil ajunge: fie să devină cameleonic şi să se modeleze în funcţie de părerile şi aşteptările celorlalţi, fie să devină extrem de regid, ca adult, deoarece are convingerea că dacă dă dovadă de flexibilitate, graniţele îi vor fi încălcate cu multă intruziune. Toate acestea sunt strategii de supravieţuire în copilărie şi la vârsta adultă devin tipare de relaţionare", subliniază psihologul.

Perfecţionismul este „boala secolului”, spune specialistul, iar pentru părintele care cade în această capcană experienţa poate fi foarte dureroasă. Suferinţa este însă mult mai mare pentru copilul care ajunge să se compare sistematic cu toţi semenii lui. „Am întâlnit mulţi copii, în special şcolari, care nu pot tolera un răspuns negativ sau care înainte de o evaluare nu pot să doarmă întreaga noapte. Iar asta se întâmplă deoarece anxietatea este foarte mare, ei considerând că dacă «prestaţia» nu a fost perfectă «viaţa nu mai are sens». Iar o astfel de atitudine de viaţă nu duce la nimic sănatos, doar la suferinţă“, exemplifică Gyorgy.

Pentru a creşte sănătos şi a-şi atinge adevăratul potenţial, copilul are nevoie să fie acceptat cu plusurile şi minusurile sale. Ca psihoterapeut de familie, Gyorgy Gaspar a observat că cel mai greu le este părinţilor să facă diferenţa între ei şi copiii lor, să accepte aceste diferenţe, să fie curioşi faţă de persoana copilului şi să nu-i pedepsească dacă văd, simt şi gândesc în felul său. „Foarte mulţi dintre adolescenţii cu care lucrez nu se simt «acasă» în propriul corp, şi asta nu doar schimbărilor specifice vârstei, ci pentru că au învăţat că dacă nu sunt «perfecţi» nu sunt demni de iubire“, spune psihoterapeutul.


Părinţii trebuie să înveţe că nu cresc copiii pentru ei

Ca părinţi avem nevoie să învăţăm că nu creştem copiii pentru noi, ci că îi ajutăm să se dezvolte pentru că-i iubim si pentru că aceasta este responsabilitatea noastră. Parentajul înseamnă şi „creşterea“ părintelui, vindecarea rănilor din copilarie şi efortul de a nu transmite moştenirea suferinţei generaţiilor viitoare.

Copiii au dreptul să fie ei înşişi nu ca să ne facă pe plac nouă, adulţilor, iar aceasta este o atitudine care nu va duce la comportamente extreme, aşa cum probabil că o minte anxioasă ar crede, ci la o generaţie echilibrată şi funcţională, consideră psihoterapeutul Gyorgy Gaspar.

De aceea, părinţii ar trebui să se autoeduce în relaţia cu copilul şi să renunţe modelarea copilului în funcţie de aşteptările lor. Un prim pas spre această înţelegere a nevoilor reale ale unui copil se referă, în opinia psihologului, la „starea de prezenţă conştientă“ din partea părintelui. Iar asta înseamnă, conform psihoterapeutului, capacitatea părintelui de a rămâne în momentul prezent, de a conştientiza ceea ce simte şi gândeşte şi de a fi deschis faţă de trăirile copilului, fără a judeca sau a respinge. Cu alte cuvinte, conectarea la sine şi la copil. O abordare care poate să pară simplă în teorie, dar deloc uşor de pus în practică. Aceasta este însă este una dintre cele mai bune abordări pentru a evita capcanele „pilotului automat”, care generează perfecţionismul, negativitatea, critica sau judecata de valoare.

Nu putem da dovadă de respingere şi de acceptare în acelaşi timp.

Părintele este un model pentru copil şi este foarte important ca acţiunile şi comportamentele acestuia să fie umane şi demne de respect. Acceptarea faptului că părintele şi copilul sunt două persoane diferite este primul pas, apoi urmează respectarea acestor diferenţe şi renunţarea la perfecţionism şi critică în favoarea compasiunii, aprecierii şi respectului faţă de sine şi de celălalt“,
punctează psihologul.

http://adevarul.ro/life-style/parinti/mitul-copilului-perfect-In-cultura-romaneasca-fost-invatati-ascundem-mai-defectele-1_5570200ccfbe376e35e96b02/index.html#
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com